Moderator: Primul subiect – și, desigur, cel mai important și cel mai discutat în acest moment – este confruntarea reînnoită dintre Statele Unite și Iran. Faza intensă durează deja de aproximativ șapte sau opt zile. Armistițiul temporar care fusese convenit nu mai este în vigoare. În prezent vedem cele două țări schimbând lovituri, însă, după părerea mea, încă într-o manieră relativ limitată, deși este posibil să mă înșel. Aș vrea să aflu la ce ar trebui să ne așteptăm în continuare, deoarece circulă două scenarii principale: fie cele două părți vor mai schimba câteva lovituri și apoi vor restabili încetarea focului, fie, dimpotrivă, conflictul va escalada mult mai puternic, iar deocamdată fiecare tabără doar încearcă să câștige timp și să o epuizeze pe cealaltă. Există și un articol publicat de The Washington Post, potrivit căruia, după pierderile suferite de Statele Unite în această confruntare cu Iranul, americanii pregătesc o operațiune de mare amploare și încearcă să securizeze Strâmtoarea Hormuz, astfel încât navigația comercială să se poată desfășura fără obstacole. La ce ar trebui să ne așteptăm?

Alexander Dughin: Cred că am ajuns în punctul în care întreaga campanie de relații publice – postările lui Trump, construite în stilul său de marketing pentru a calma piețele financiare (bursele, indicele Dow Jones și ceilalți indicatori) – precum și toate speculațiile, inclusiv cele economice, din jurul războiului, și-au atins limitele. Războiul dintre America și Iran a trecut din sfera declarațiilor în sfera realității. Abia acum, și într-un mod cu adevărat serios.

Iranul resimte de mult timp acest conflict pe propria piele: a suferit pierderi uriașe în rândul conducerii sale. Pentru Iran, situația este gravă de multă vreme; pentru Statele Unite, până acum, totul părea încă un joc. Acum americanii au anunțat moartea a șaptesprezece soldați. Eu cred că numărul real al victimelor a depășit deja o sută pe parcursul întregii perioade; pur și simplu au început să recunoască o parte dintre ele. Problema nu este că soldații au murit – ei mureau și înainte, iar militarii americani au suferit constant pierderi în această confruntare cu iranienii – ci că numărul celor uciși este mult mai mare decât cel recunoscut oficial.

Faptul că au început să admită aceste pierderi înseamnă că au depășit un anumit prag psihologic și politic pe care și-l impuseseră. Inițial, totul era tratat ca un joc pe calculator: apeși câteva butoane și, instantaneu, conducerea Iranului este schimbată, presupusele arme nucleare dispar, iranienii merg și sărută cizma lui Ben-Gvir și a altor radicali rasiști din Israel, totul se așază la locul lui, se deschid perspective pentru o creștere explozivă a economiei americane și mondiale, iar Trump devine „regele lumii”. Până la un anumit punct, America a încercat să mențină această aparență. Acum însă acest lucru nu mai este posibil.

Când iranienii au demonstrat că sunt un adversar greu de învins, că reprezintă un stat-civilizație, că sunt un subiect al politicii mondiale, nu un simplu obiect al acesteia, că sunt unul dintre polii lumii multipolare – iar aceasta nu este un reproș la adresa celorlalte state și societăți islamice, care fac mult zgomot în jurul lor, se înflăcărează, își bat pieptul și strigă „Allahu Akbar”, dar care, în practică, se dovedesc a fi puțin mai mult decât niște marionete ascultătoare ale Occidentului și ale Israelului. În pofida întregii lor retorici patetice și a cruzimii afișate, ele se dovedesc a fi executanți docili.

Prin contrast cu aceste state islamice, Iranul șiit arată ce înseamnă, în opinia mea, să fii musulman, să fii credincios, să fii independent și liber, să porți un adevărat război sfânt – jihad. Nu atacându-i pe cei slabi, pe cei săraci și lipsiți de apărare, ci lansând o provocare împotriva a ceea ce este adevăratul rău absolut al lumii: Statele Unite și Israelul.

Iranul a demonstrat, în această perspectivă, ce înseamnă independența, suveranitatea și credința autentică. Totodată, asistăm și la o trezire a Iranului însuși, care, fără război și fără schimbări radicale de politică în ultimele decenii, începuse să stagneze. Și acolo oamenii ajunseseră să spună: „Tot așteptăm bătălia finală, vorbim mereu despre ea, dar ea nu mai vine niciodată.”

Este asemenea filmului Deșertul tătarilor: oamenii îi așteaptă pe Gog și Magog, dar aceștia nu mai sosesc, iar oamenii încep să-și piardă încrederea în propria credință. Dintr-odată însă, această credință a fost reînviată în întregime de agresiunea americano-israeliană, iar acum Iranul este cu adevărat treaz și mobilizat.

Acest război va fi unul real, pentru că Iranul a pierdut deja tot ceea ce putea pierde; de acum înainte, în viziunea mea, nu mai poate decât să câștige, apărându-și până la ultimul iranian suveranitatea, independența, demnitatea și credința pe care o consideră autentică.

În cadrul lumii islamice, aceasta reprezintă, în opinia mea, un exemplu de rezistență excepțională, autentică, pe care americanii nu au anticipat-o. Ei au presupus că totul va fi doar un spectacol, că vor cumpăra elita iraniană, îi vor elimina pe cei care se opun, vor instala persoane pe deplin obediente și că întreaga retorică privind pregătirea pentru bătălia finală, cultivată în Iran timp de o jumătate de secol de la revoluția ayatollahului Khomeini, se va prăbuși pur și simplu. Dar nu s-a prăbușit.

Acum, în viziunea mea, a venit rândul sistemului care se considera absolut invincibil să înceapă să se clatine. Și tot ceea ce vedem acum reprezintă doar începutul.

Americanii au început să recunoască faptul că înregistrează pierderi în rândul propriilor forțe armate. Un ofițer superior al Marinei Statelor Unite a murit; oficial se afirmă că ar fi fost vorba despre un incident fără legătură cu lupta, un accident de elicopter, însă el este mort. Acesta este ceea ce se numește „ceața războiului”: nimeni nu cunoaște pe deplin toate împrejurările.

Pe scurt, americanii încep să admită că suferă pierderi. Loviturile asupra bazelor americane din Kuweit, Bahrain și Iordania, atacurile continue împotriva Israelului și vizarea infrastructurii economice și tehnologice a aliaților Statelor Unite din Orientul Mijlociu – inclusiv instalațiile de desalinizare pe care Iranul le-a lovit – toate acestea arată, în opinia mea, că iranienii înțeleg situația astfel: ori câștigă, ori încetează să mai existe. În această interpretare, nu există o cale de mijloc.

Moderator: Aș dori să discutăm puțin despre posibilitatea unui compromis și a unui acord. Ministrul iranian de externe, Abbas Araghchi, a declarat că țara sa poate pune capăt confruntării militare cu Statele Unite și poate trece la o soluționare negociată numai după ce va obține avantajul pe câmpul de luptă. El vede două posibilități: încheierea războiului prin capitulare sau obținerea superiorității și abia apoi intrarea în negocieri pentru un nou acord.

Privind lucrurile astfel, o situație asemănătoare a mai existat, însă atunci nu a fost obținută prin succes militar, ci prin tactica economică eficientă a închiderii Strâmtorii Hormuz, care a provocat o puternică nemulțumire la nivel mondial și a determinat Statele Unite să caute un compromis pentru restabilirea încetării focului și reducerea presiunii asupra pieței petrolului. De ce nu ar închide Iranul acum, pe lângă Strâmtoarea Hormuz, și Strâmtoarea Bab el-Mandeb – sau să le ceară yemeniților să facă acest lucru – pentru a-și asigura și chiar consolida aceeași pârghie economică?

Alexander Dughin: Cred că exact asta urmează să se întâmple – închiderea Strâmtorii Bab el-Mandeb. În opinia mea, iranienii vor lupta până la capăt; sunt extrem de consecvenți. Chiar și atunci când au fost de acord să negocieze cu Statele Unite în privința redeschiderii Strâmtorii Hormuz, au impus condiții foarte dure.

Trump a presupus că îi poate păcăli pe toți. În opinia mea, însă, el este un escroc, un impostor. Îl consider un individ agresiv și lipsit de scrupule, care nu își respectă niciodată cuvântul dat. Iranienii înțeleg acest lucru mai bine decât oricine.

Moderator: Dar se comportă astfel doar față de Iran? Sau procedează exact la fel și cu toți ceilalți?

Alexander Dughin: Dacă se comportă astfel față de unii, atunci se comportă exact la fel și față de toți ceilalți. Să nu existe nicio iluzie: în opinia mea, avem de-a face cu un om complet imprevizibil, care nu își respectă promisiunile și își schimbă permanent poziția în orice chestiune, în funcție de circumstanțele de moment – fie ele de piață, politice sau de altă natură. Îl consider un adevărat impostor.

În opinia mea, chiar și în propria sa țară este tot mai criticat, iar o parte dintre alegătorii săi se îndepărtează de el. Totul este limpede: a ajuns la putere sub sloganuri considerate nobile, precum lupta împotriva „statului profund” (deep state), însă, în opinia mea, și-a trădat susținătorii ori de câte ori a avut ocazia. Consider că nu mai are autoritate în niciun domeniu. Democrații îl detestau înainte și îl detestă și acum, iar, în opinia mea, până și o parte a propriului său electorat s-a întors împotriva lui. Cât despre modul în care restul lumii privește America, din perspectiva mea, nu mai este nimic de adăugat. Totul s-a încheiat.

Însă acest aspect este mai puțin important decât motivația sa inițială. El a venit cu anumite principii ideologice pe care mulți le-au considerat atractive: apărarea valorilor tradiționale, întoarcerea la religie, concentrarea asupra problemelor interne, publicarea dosarelor Epstein, arestarea tuturor celor implicați în pedofilie, canibalism și alte atrocități pe care el le atribuie unor membri ai elitelor americane și europene. A promis toate acestea. A promis, de asemenea, să pună capăt războaielor, inclusiv celui din Ucraina.

În sociologia americană există conceptul de „Al Patrulea Ciclu” (Fourth Turning). Susținătorii lui Trump au asociat cea de-a patra fază a acestui ciclu cu perioada administrației Biden și a globaliștilor, iar după alegerea sa mulți au crezut sincer că urmează începutul unei „epoci de aur”. Ei erau convinși că va pune în practică doctrina „America First” și că va desființa ceea ce numesc „statul profund”.

În opinia mea, el a trădat totul și pe toată lumea. De ce? Mulți spun, așa cum ați remarcat și dumneavoastră, că se află sub influența Israelului, că este ținut captiv prin șantaj, prin materiale compromițătoare – inclusiv presupusa sa participare la acele orgii sordide și satanice asociate cu Epstein – sau prin alte mijloace. Din perspectiva mea, acest lucru nici nu mai contează.

În opinia mea, și-a pierdut complet credibilitatea: în fața partenerilor europeni, în fața opiniei publice americane, în rândul propriilor susținători și în ochii restului lumii. Iranienii erau pregătiți să ajungă la un acord rezonabil chiar și cu acest om, însă, în opinia mea, acest lucru s-a dovedit imposibil. Consider că nu se poate negocia cu astfel de persoane. Atunci când iranienii vorbesc acum despre disponibilitatea de a reveni la masa negocierilor, cred că o fac în mare măsură doar din rațiuni de imagine; în realitate, nu sunt pregătiți pentru concesii importante. În opinia mea, ei înțeleg foarte bine cu cine au de-a face. O nouă rundă de negocieri va fi posibilă doar atunci când Iranul va avea o poziție de negociere și mai puternică.

În opinia mea, aceasta ar însemna întoarcerea acasă a zeci sau chiar a sute de mii de militari americani morți, închiderea Strâmtorii Bab el-Mandeb de către houthi, lupte intense pentru controlul zonelor de coastă, tăierea cablurilor submarine de fibră optică care traversează Strâmtoarea Hormuz și lovituri asupra infrastructurii economice critice a aliaților arabi ai Statelor Unite aflați în raza de acțiune a rachetelor iraniene.

Vom vedea ce va aduce următoarea etapă a evenimentelor.

Moderator: Ați menționat posibilitatea ca zeci sau chiar sute de mii de militari americani morți să fie repatriați în Statele Unite. Înseamnă asta că vorbim deja despre o posibilă operațiune terestră de amploare?

Alexander Dughin: Se vorbește despre asta în fiecare zi.

Moderator: Una este să se vorbească. Alta este ce se va întâmpla în realitate.

Alexander Dughin: Desigur, nu putem ști cu certitudine ce se va întâmpla. Nu pretind că pot vedea viitorul; descriu modul în care iranienii înșiși privesc situația: dacă escaladarea continuă, ei vor lupta până la moarte. Vor apăra fiecare palmă de pământ iranian.

Potrivit informațiilor pe care le invoc, treizeci de milioane de oameni s-au oferit voluntari pentru apărarea țării – aproximativ unul din trei iranieni. Printre ei se află atât susținători ai doctrinei Velayat-e Faqih (Guvernarea Juristului Islamic), cât și, în mod interesant, reprezentanți ai opoziției politice. În fața a ceea ce ei consideră a fi agresiunea americano-israeliană, societatea iraniană este, în opinia mea, unită și hotărâtă să-și apere patria.

În opinia mea, nici dronele și nici presiunea exclusiv economică nu vor decide rezultatul conflictului. Dacă privim geografia Iranului, inclusiv Munții Zagros, observăm un teren extrem de dificil. Dacă va începe o operațiune terestră, aceasta s-ar putea prelungi ani sau chiar decenii, iar eu consider că un asemenea scenariu ar fi dezastruos pentru Statele Unite.

Iranienii vor rezista până la capăt. Desigur, vor exista pierderi uriașe și de partea iraniană, însă, în opinia mea, nimeni nu mai poate opri acest război în acest moment. Trump nu îl poate încheia în condițiile sale, deoarece iranienii impun condiții foarte dure. Din perspectiva mea, el oscilează, minte, amenință și insultă. Consider că se comportă ca un terorist, asemănător cu Zelenski.

Oriunde privești, văd același tipar: ca și cum ar fi o versiune însângerată a fostei trupe de comedie Kvartal 95 a lui Zelenski. Fie în Statele Unite, fie în Ucraina, consider că modelul este identic: minciună, înșelăciune, cruzime și sadism. Fără acorduri reale, fără respect pentru realitate, ci doar politica unor lideri pe care îi consider lipsiți de control. Cine de la cine a învățat acest comportament – americanii de la ucraineni sau ucrainenii de la americani – este, în opinia mea, imposibil de spus. Cert este că astăzi se comportă într-un mod remarcabil de asemănător pe scena internațională.

Iranienii au înțeles acest lucru pe calea cea mai dură. În opinia mea, liderii lor politici, religioși, spirituali și militari au fost uciși prin trădare, fără nicio justificare și sub pretexte false. Consider că aceasta urmează același tipar pe care îl atribuie intervenției americane în Irak și răsturnării lui Muammar Gaddafi în Libia: minciuni puse în slujba unor planuri hegemonice extrem de brutale.

De aceea, în opinia mea, trebuie să tragem concluzia că negocierile cu această putere occidentală, pe care o consider dominată de ambiții hegemonice, nu mai funcționează. Sunt lipsite de valoare; noi înșine am învățat acest lucru din propria experiență. Se poate discuta despre orice, însă, în cele din urmă, nimic nu se schimbă: sprijinul Washingtonului pentru Kiev continuă, iar totul merge mai departe ca înainte.

Cred că iranienii oferă un exemplu – pentru noi și pentru întreaga omenire. Și pentru China, despre care consider că va fi următoarea țintă. Și pentru Coreea de Nord – o țară pe care o consider mândră și puternică, dar care nu poate rezista singură.

Trebuie să construim ceea ce numesc axa eurasiatică, despre care chiar Trump a vorbit recent. Se pare că Trump primește acum primele sale lecții de geopolitică de la mentorii săi neoconservatori: a descoperit brusc existența unei axe eurasiatice alcătuite din Rusia, Iran, China și Coreea de Nord. Unii susțin că ar fi fost indus în eroare de agenți sioniști și că noi am fi „băieții buni” care nu vor intra în acest joc. În opinia mea, o asemenea abordare nu duce nicăieri.

Consider că este mult mai realist, mai chibzuit și mai responsabil ca Rusia să se pregătească pentru apărarea acestei axe eurasiatice. Ea există deoarece, în viziunea mea, orice stat care urmărește o politică suverană, susține o lume multipolară și dorește independență față de ceea ce numesc Hegemon devine automat inamicul acestuia.

Trump a venit la putere promițând că va reduce hegemonia globală. În opinia mea, nu numai că nu a redus-o, ci a extins-o. Consider că a promovat politici unipolare agresive prin metode și la o scară pe care nici măcar predecesorii săi globaliști nu au îndrăznit să le adopte. A ajuns la putere pe un val de discurs anti-globalist, însă, în opinia mea, s-a transformat într-un globalist și mai agresiv și mai dispus să recurgă la violență.

Moderator: Un punct important este ce înseamnă, de fapt, această pregătire. Ați spus că Rusia trebuie să se pregătească pentru această confruntare. Cum anume? Ce trebuie făcut?

Alexander Dughin: În prezent, în gândirea noastră strategică există două componente.

Prima este convingerea că încă putem ajunge la un anumit acord cu Trump și că putem îngheța conflictul, cel puțin temporar, pentru a obține o perioadă de respiro. Dar noi nu folosim niciodată în mod productiv asemenea pauze pașnice. Doar în război, doar în condiții extreme, suntem cu adevărat capabili să ne reînnoim. Timpul pentru care încercăm acum cu disperare să negociem la masa tratativelor este, în esență, chiar dăunător pentru noi.

A doua poziție este mai responsabilă, mai realistă și, în opinia mea, singura adecvată: escaladarea cu Occidentul – cu America și Uniunea Europeană – va continua să se intensifice. Trebuie să ne așteptăm ca noi actori să intre în războiul împotriva noastră: de exemplu, un atac asupra Kaliningradului, blocarea completă a transportului maritim în Marea Baltică și un număr tot mai mare de alte lovituri, inclusiv cu cele mai eficiente și mai greu de interceptat rachete, împotriva teritoriului rus.

Acest lucru se întâmplă deja; aceste lovituri, sub diferite forme, devin tot mai frecvente și mai dureroase.

Trebuie să ne pregătim pentru escaladarea care ne este impusă și să abandonăm subiectul negocierilor. Atunci vom avea un singur plan, nu „Planul A” și „Planul B”. Planul A este negocierea; Planul B înseamnă să facem ceva dacă negocierile eșuează.

Negocierile vor eșua nu din cauza unor greșeli specifice de partea noastră sau a Occidentului, ci tocmai pentru că Occidentul interpretează atașamentul nostru față de Planul A – orientarea noastră către un acord – ca pe o slăbiciune. Atât.

Un acord va deveni posibil doar atunci când ne vom mobiliza cu adevărat și vom începe să ne comportăm diferit. În prezent spunem: „Aceasta este o represalie pentru acel lucru, aceasta este o represalie pentru celălalt lucru”. În momentul în care ne prezentăm acțiunile drept răspunsuri, le neutralizăm.

Acum trebuie să spunem: „Aceasta este o plată în avans, iar aceasta este încă o plată în avans – nu doar în ceea ce privește Ucraina, ci și în ceea ce privește toți susținătorii războiului din jurul nostru – și totul este achitat în avans. Serviți-vă.”

De îndată ce vom începe să acționăm conform Planului B și vom uita complet de Planul A, atunci, în opinia mea, ei vor putea în sfârșit să negocieze cu noi.

Aceasta este problema: în momentul în care văd dorința noastră pentru o soluționare pașnică, ei doar escaladează și mai mult. Numai atunci când vor vedea că escaladarea vine din partea noastră va deveni posibil, în opinia mea, să înceapă discuții despre orice altceva.

Moderator: Așadar, este clar că nu are rost să încercăm să ajungem la acorduri cu americanii sau cu Occidentul în ansamblu. Atunci ce se poate spune despre cooperarea internă între țările acestei axe eurasiatice? De ce nu aprofundăm cooperarea militară dacă noi toți – Rusia, China, Coreea de Nord și Iran – înțelegem foarte bine că ne confruntăm cu Occidentul?

Alexander Dughin: Din două motive.

Primul este că fiecare dintre noi – cu posibila excepție a Coreei de Nord, care, din punct de vedere geopolitic, vede lucrurile mai clar – încă mai crede că este mai ușor să încheie un acord separat cu Occidentul.

Cu alte cuvinte: noi vom ajunge la o înțelegere, iar iranienii și chinezii să se descurce singuri. China gândește: lăsați iranienii și rușii să lupte, iar noi vom rezolva cumva lucrurile mai târziu. Iar iranienii, până de curând, spuneau și ei că au propriul lor traseu, propriile relații cu Occidentul, în timp ce rușii își pot desfășura operațiunea militară specială în Ucraina.

Da, ne ajutăm reciproc – noi îi ajutăm pe ei, ei ne ajută pe noi, iar China ajută, de asemenea –, dar fiecare acționează încă pe cont propriu.

Aceasta este o formă de naționalism îngust: oamenii ignoră geopolitica și legile istoriei, concentrându-se doar asupra intereselor naționale imediate, în spiritul realismului pragmatic, sacrificând uneori chiar și aliații pentru propriul câștig pe termen scurt.

Aceasta este politica machiavelică clasică, caracteristică fiecărei țări într-o anumită măsură. Și tocmai acest lucru împiedică formarea deplină a axei eurasiatice, care decurge în mod logic, în opinia mea, din aplicarea geopoliticii la condițiile actuale și din necesitatea de a opune o lume multipolară unei lumi unipolare.

Al doilea motiv este că Occidentul menține rețele extinse și extrem de influente de agenți în interiorul conducerilor tuturor acestor țări – cu excepția, probabil, a Coreei de Nord. În China și în Iran, până în perioada cea mai recentă. Iar în propria noastră țară, desigur, există ceea ce numesc „a șasea coloană”: aceasta a acționat destul de deschis încă din anii ’90, iar astăzi se autointitulează „partidul armistițiului” și așa mai departe. Aceste rețele spun: „Ce legătură are acest lucru cu noi? Noi facem parte din Occident; putem ajunge la acorduri excelente cu Occidentul. Suferim doar din cauza propriilor noștri radicali și din cauza celorlalți membri radicali ai acestei axe eurasiatice.”

În Rusia, spun ei: „Să sacrificăm China de dragul Occidentului, ca să nu mai vorbim de Iran, cu radicalismul său; să ne apropiem de Occident.”

Iranienii spun același lucru: „Să-i sacrificăm pe ruși – ei nu ne ajută cu adevărat, doar fac promisiuni. De ce avem nevoie de ei? Să rezolvăm problema cu Occidentul.”

Iar chinezii spun: „Priviți, noi încă nu am fost loviți grav; nu există încă un război pentru Taiwan. Ne pregătim intens pentru acesta, învățăm din greșelile altora, studiem experiența unui nou tip de război în Ucraina și în Orientul Mijlociu. Când va veni rândul nostru, atunci vom vedea. Deocamdată nu vom rupe complet relațiile cu Occidentul.”

Rezultatul este că atât suveraniștii limitați – un fel de realism îngust –, cât și agenții puri ai influenței occidentale acționează la unison. Ei încearcă să relativizeze și să diminueze necesitatea creării acestui bloc geopolitic multipolar – axa eurasiatică. Încetinesc procesul din interior.

Și, desigur, Occidentul face tot posibilul pentru a împiedica formarea acestei axe. Cu toate acestea, ea trebuie creată. De fapt, se formează deja de la sine, dar nu pentru că noi am promova-o în mod activ. Axa eurasiatică ia naștere în prezent ca o reacție, ca un răspuns la atacurile globaliștilor.

Mi se pare că elitele noastre sunt incapabile să asimileze singure lecțiile reale ale geopoliticii. După patruzeci de ani de promovare a geopoliticii în societatea noastră, am impresia că oamenii iau act de ea, dar, deoarece „nimeni nu este profet în propria țară”, aceasta este tratată ca o lectură opțională – interesantă, curioasă, dar nimic mai mult. Lecțiile reale ale geopoliticii le primim doar din partea Occidentului.

Moderator: Aceasta ridică următoarea întrebare. Vor începe Rusia, China, Iranul și Coreea de Nord o unificare mai rapidă și vor renunța la motivele pe care le-ați menționat, încercând să le elimine? În ce condiții? Ce trebuie să se întâmple? Ar putea servi drept catalizator ceva cu adevărat grav – de exemplu, un atac nuclear asupra Iranului? Am discutat deja posibilitatea ca Statele Unite să ajungă într-o situație în care să nu aibă altă opțiune decât folosirea armelor nucleare. Apropo, este foarte interesantă și posibila apariție a armelor nucleare în Arabia Saudită, deoarece acest lucru ar putea afecta întreaga regiune.

Credeți că axa eurasiatică va începe să funcționeze doar în astfel de scenarii catastrofale sau catalizatorul ar putea fi mai puțin extrem?

Alexander Dughin: Sincer să fiu, îmi este greu să răspund. Văd un singur lucru: nu învățăm nici din propriile greșeli, nici prin reflecție; învățăm doar prin reacție. Este greu de spus în ce moment vom trece de la visurile iresponsabile privind ajungerea la un acord cu Occidentul la acțiuni directe. Ne trezim doar atunci când devine imposibil să continuăm să dormim. Atâta timp cât putem ignora realitatea, atâta timp cât ne putem liniști cu povești potrivit cărora și noi facem parte din civilizația occidentală, că Occidentul nu este chiar atât de rău și că avem rădăcini comune, acest lucru va continua la nesfârșit. Orice apel la știință, logică, istorie, geopolitică sau strategie venit din interior nu are, în opinia mea, niciun efect. Aceste narațiuni sunt însoțite de procese materiale și economice foarte serioase, însă, prin propria noastră voință liberă, în mod activ și din proprie inițiativă, suntem incapabili să acționăm într-o cheie eurasiatică.

Începem să construim această axă, începem să ne comportăm ca un stat cu adevărat suveran – iar acest lucru se aplică în egală măsură Iranului, nouă și Chinei – doar atunci când ceva ne lovește.

Fie că este vorba despre o lovitură nucleară, despre o rachetă care elimină întreaga conducere iraniană sau despre conspirații: să ne amintim cazul Chinei, unde șase din cei șapte lideri militari de rang înalt au fost executați. Acest lucru nu s-a întâmplat fără motiv.

China nu este o țară care preferă măsurile radicale, ceea ce înseamnă, în opinia mea, că recrutarea conducerii sale militare de către americani ajunsese la un punct critic care a făcut necesară eliminarea acestora.

Atunci când vom reacționa – când nu va mai fi posibil să nu reacționăm –, ce anume trebuie să se întâmple pentru ca noi să recunoaștem necesitatea de a crea în mod activ, imediat și ofensiv această axă eurasiatică, prin exerciții militare comune și asistență reciprocă? Trebuie să construim un bloc militar.

Occidentul face tot posibilul pentru a ne împiedica să facem acest lucru: ne spune că va ajunge la acorduri cu rușii la Anchorage, cu chinezii la Beijing, cu iranienii în Elveția – separat cu fiecare dintre noi, orice, numai să nu permită formarea unui bloc militar. Asta înseamnă că se tem de el și, prin urmare, noi suntem obligați să îl creăm. Pur și simplu un bloc militar al Rusiei, Iranului și Chinei: „dușmanii voștri sunt dușmanii noștri”, iar asistența reciprocă începe.

Iranul ar obține acces la Arctica prin Marea Caspică, iar noi am obține acces la mările calde. Am putea rezolva numeroase probleme strategice.

Ce ne împiedică? Cei pentru care acest lucru reprezintă un pericol existențial – dușmanii noștri. Cu toate acestea, noi refuzăm adesea să-i considerăm dușmani, gândind: „Ei bine, este important pentru China să se confrunte cu America, deoarece sunt aproape la egalitate în ceea ce privește PIB-ul și tehnologia”, sau „Acest lucru este necesar pentru Iranul radical, dar de ce am avea noi nevoie de o asemenea confruntare?”

Cu toate acestea, toți cei care doresc să-și păstreze suveranitatea, demnitatea, cultura, mândria, independența și libertatea vor fi obligați să se alăture acestei axe eurasiatice agresive – aș spune chiar ofensive. Pentru că, dacă noi nu atacăm, suntem atacați. Inamicul nu înțelege nicio altă limbă.

Moderator: În același timp, Occidentul acționează cu viclenie și trădare. Arabiei Saudite i se oferă acum de către Statele Unite posibilitatea de a îmbogăți uraniu – un alt proiect îndreptat împotriva Iranului. Pe de altă parte, în Japonia se discută despre posibilitatea obținerii și stocării de arme nucleare, despre ideea că „cele trei principii non-nucleare” nu ar mai trebui să se aplice. Și confruntarea noastră cu Ucraina s-a intensificat în mare măsură atunci când a început să se vorbească despre posibilitatea ca Kievul să obțină arme nucleare – aceasta a fost una dintre problemele esențiale. Prin urmare, se pare că întreaga noastră vecinătate este, într-un fel sau altul, afectată de aceste procese (cu excepția Coreei de Nord). Se ridică întrebarea: de ce nu putem acționa și noi în același mod? Dacă Statele Unite creează indirect o amenințare nucleară în jurul nostru, de ce nu putem crea, la rândul nostru, o amenințare similară pentru ele – sau nu avem capacitatea necesară?

Alexander Dughin: Avem capacitatea, dar ne lipsește hotărârea și înțelegerea profunzimii proceselor care se desfășoară în lume.

La un moment dat, am alunecat către o explicație banală, simplistă, grosieră și aproape ignorantă, de natură mitologică, a tuturor proceselor istorice prin prisma economiei, profitului și comerțului. Ca și cum creșterea indicatorilor ar însemna automat că totul este benefic pentru toată lumea. Aceasta este o naivitate de neconceput – o veritabilă prostie strategică – să măsori procesele istorice și strategice prin modele economice. Economia este importantă, dar ea nu determină totul în lume. Ea se adaptează ideologiilor și intereselor. Convingerea că economia va „rezolva totul”, că piața, prin „mâna sa invizibilă”, va conduce la armonie – nu există ideologie mai periculoasă decât aceasta. Este o construcție falsă creată în mod special pentru colonii, astfel încât acestea să ajute în mod liniștit hegemonul și metropola să se dezvolte pe seama lor. Această idee globalistă s-a înrădăcinat atât de profund în noi, încât o analiză geopolitică strictă și rece – bazată pe aceleași principii pe care Occidentul își construiește strategiile – este percepută ca ceva secundar.

La urma urmei, nu noi am inventat geopolitica; au făcut-o anglo-saxonii. Mackinder a creat sistemele și vocabularul acesteia. Iar care este sensul acestei geopolitici? Că civilizația Mării – anglo-saxonă, liberal-democratică, capitalistă – se confruntă cu civilizația Uscatului, bazată pe principii eroice, valori tradiționale și o cultură spirituală distinctă.

Acest război este, în opinia mea, inevitabil. Nu poate lua sfârșit atât timp cât unul dintre participanți există în mod independent și liber. De aici decurge direct ideea aplicării unei „înfrângeri strategice” asupra noastră. Aceasta este geopolitica în acțiune.

Occidentul nu ascunde aceste principii; ele sunt predate în toate academiile. De ce nu le aplicăm și pe propriul nostru teritoriu? De ce nu învățăm din ceea ce se întâmplă, în loc doar să reacționăm? Ei lovesc Wildberries – noi lovim Kievul; ei atacă o reședință – noi lansăm o lovitură de răspuns. Dar pare că ne-am ascuns și doar ripostăm de la distanță. Trebuie să facem exact opusul a ceea ce fac ei. Ei vor să ne provoace o înfrângere strategică, astfel încât civilizația Uscatului să înceteze să existe. Noi vrem să existăm – prin urmare, trebuie să câștigăm acest război împotriva civilizației Mării.

Iar această civilizație este Occidentul colectiv, inclusiv Trump. Dacă el ar fi recunoscut, așa cum promisese inițial, multipolaritatea și ar fi acceptat că Occidentul este doar unul dintre poli printre alții, atunci situația ar fi fost diferită și ar fi trebuit să i se acorde o șansă. Noi am investit în această posibilitate, am crezut în ea. Dar când totul s-a destrămat, nu mai este posibil să ignorăm realitatea: Trump care a ajuns la putere nu mai există, MAGA nu mai există, cei care cereau publicarea listelor Epstein și cei care luptau împotriva „statului profund” nu mai există. Toți acei oameni care împărtășeau această ideologie se află acum în opoziție față de Trump. În opinia mea, el s-a dovedit a fi doar o piesă într-un mecanism – fie că aceasta este tragedia sa personală, fie că el a fost de la început o nulitate și un clovn, acest lucru nu mai contează. Acum avem de-a face cu geopolitica clasică: ori noi, ori ei.

Axa eurasiatică este un element fundamental al previziunilor care constituie esența perspectivei lor. Ei au început lupta împotriva unui posibil bloc eurasiatic încă din anii ’80. Paul Wolfowitz a introdus în Doctrina de Securitate Națională, în perioada administrației Clinton din anii ’90, principiul central: împiedicarea formării pe teritoriul Eurasiei a unui bloc militar-politic și economic care ar putea limita influența Occidentului global în această regiune.

Această prevedere nu a dispărut niciodată; ea este transmisă de la o administrație americană la alta.

Moderator: Aș dori să vă întreb despre importanța inteligenței artificiale și despre ceea ce s-a întâmplat la Conferința Mondială privind Inteligența Artificială de la Shanghai. Dacă China vorbește despre crearea unui anumit tip de alianță în domeniul inteligenței artificiale, este acesta un pas către unificarea axei eurasiatice sau este vorba despre altceva?

Alexander Dughin: Cred că este, într-o anumită măsură, un pas către unificare. Principiile geopoliticii, împotriva cărora atât de mulți dintre oamenii noștri – oameni buni și inteligenți – au argumentat, reprezintă pur și simplu, în opinia mea, o formă de nebunie. Să nu vezi ceea ce este evident, să nu recunoști legile geopoliticii și puterea lor – cel puțin faptul că Occidentul își construiește totul tocmai pe baza acestor principii – este ceva ce trebuie acceptat. Dacă am face acest lucru, am aplica principiile geopoliticii, principiile civilizației Uscatului și necesitatea integrării axei eurasiatice în toate domeniile: în alianța militară despre care am vorbit, în problema proliferării armelor nucleare – deoarece civilizația Mării permite aliaților săi (Israelului, Arabiei Saudite, posibil Japoniei) și chiar Ucrainei să le dețină, în timp ce nouă ni le refuză. Prin urmare, trebuie să spunem: ei răspândesc arme nucleare, le distribuie printre „ai lor”, iar noi le vom răspândi printre „ai noștri”. Ei atacă și mint – noi nu vom crede minciunile lor, ne vom apăra, iar uneori vom desfășura acțiuni preventive și vom urma o politică ofensivă. Același lucru se aplică și economiei: ei își construiesc economia în propriul interes, iar noi trebuie să o construim pe a noastră în propriul interes – colectiv, împreună cu celelalte țări ale axei eurasiatice, atrăgând și statele neutre (BRICS este o inițiativă excelentă în acest sens).

Același lucru este valabil și în cazul inteligenței artificiale. IA este un instrument extrem de puternic al noilor tehnologii și, fie va aparține civilizației Mării, așa cum se întâmplă în prezent, fie vom încerca să construim propria noastră inteligență artificială – una continentală, terestră, ruso-chinezo-iraniano-coreeană, independentă din punct de vedere tehnologic.

Astăzi sunt necesare serverele corespunzătoare, sistemele de răcire (un domeniu pe care China îl dezvoltă activ) și anumite tipuri de algoritmi. Modelele pe care China le dezvoltă sunt perfecționate; ele devin suverane.

Dacă Grok, ChatGPT, Gemini sau Claude ar fi oprite pentru ei, chinezii au propriile analoguri. Ei procedează astfel cu fiecare dezvoltare tehnologică, obținând succese enorme și consolidând suveranitatea statului. Trebuie să ne alăturăm acestui proces. Am semnat carta la conferința privind inteligența artificială, dar ceea ce avem nevoie este tocmai o IA eurasiatică. Încercați să spuneți acest lucru la orice eveniment serios – oamenii fie vor râde, fie vor privi în jos, fie vor crede că au sosit „propagandiști ai Kremlinului” și că așa ceva este imposibil. Că există un singur progres, o singură societate, o singură democrație, un singur sistem politic, un singur model economic – capitalismul liberal occidental – și nimic altceva!

În esență, problema nu este inteligența artificială, ci inteligența naturală a elitelor noastre. Aceasta este infectată, în opinia mea, de influența toxică a occidentalizării. Putem discuta oricât despre acorduri privind cooperarea comună cu chinezii în domeniul IA, însă nimic nu se va mișca atât timp cât modelul occidental-centric asupra lumii, istoriei, societății, economiei și tehnologiei rămâne în mințile oamenilor noștri influenți.

Atât timp cât Occidentul reprezintă pentru ei alfa și omega universului, totul va rămâne blocat. Nu vom construi relații adecvate cu China, iar ceva va interveni mereu. Nu vom ajuta Iranul și vom aștepta până când – Doamne ferește – acesta se va prăbuși, iar apoi tot ceea ce s-a abătut asupra lui se va abate și asupra noastră.

Dacă nu ne trezim acum în toate aceste domenii, țara va avea nevoie – ca să spunem așa – de o „trezire geopolitică”. Aceasta este tocmai esența eurasianismului politic: recunoașterea civilizației Uscatului, a destinului nostru special și a necesității de a apăra lumea multipolară nu doar prin răspunsuri reactive la provocări, ci prin acțiuni proactive. Trebuie să stabilim noi înșine agenda, să creăm noi înșine procesele și evenimentele la care Occidentul și adversarii noștri să fie nevoiți apoi să răspundă, în loc să rămânem permanent în urma evenimentelor și să acționăm doar ca reacție.

Această lecție de geopolitică pe care Occidentul colectiv ne-o predă astăzi am fi putut să o învățăm singuri, prin propria noastră voință, dacă am fi depus efortul necesar. Sper totuși că ne apropiem de punctul de cotitură în care vom lua, în sfârșit, geopolitica în serios, la nivelul corespunzător și cu cea mai mare responsabilitate.

https://www.multipolarpress.com/p/eurasian-axis?fbclid=IwdGRzaATQiatjbGNrBNCG62V4dG4DYWVtAjExAHNydGMGYXBwX2lkDDM1MDY4NTUzMTcyOAABHhJ71eD7K9DizyYGs9XRyrALqd0ySDK_gyPWHkN3zwnPV7cDfdIMN0n5dUd-_aem_eUJBVcmJX_swqtPRGucEzQ&sfnsn=wa