Carl Schmitt împotriva romantismului
În materie de critică a romantismului, nu doar literar, ci și politic, probabil că nimeni nu a făcut-o mai bine decât Carl Schmitt. Totuși, în cadrul Revoluției Conservatoare germane, receptarea pozitivă a romantismului a fost întotdeauna larg majoritară, iar Carl Schmitt reprezintă tocmai excepția. Această critică se exprimă într-o carte apărută în 1919 (cu trei ani înainte de prima ediție a Teologiei politice și cu opt ani înainte de publicarea primei versiuni a Conceptului de politică), care a stârnit imediat dezbateri pasionate. Tocmai această carte apare astăzi în versiunea sa integrală, într-o excelentă traducere realizată de Antoine Dresse, făcând definitiv uitată traducerea destul de mediocră (și mai ales parțială) publicată la Librairie Valois în 1928.
Pentru a-și dezvolta argumentația, Schmitt se desprinde de abordarea conservatoare a romantismului și se înscrie în filiația lui Georg Wilhelm Friedrich Hegel, care vedea în romantism o formă de subiectivism de origine burgheză, într-o perspectivă apropiată de cea a lui Julius Bab, critic literar de stânga convins de existența unei legături între romantism și individualism. De asemenea, Schmitt se inspiră în mod deschis din autori francezi, în special din autorii contrarevoluționari, despre care scrie:
„Ei vedeau în romantism consecința ultimă a unui proces de disoluție care începe cu Reforma, conduce în secolul al XVIII-lea la Revoluția Franceză și se încheie în secolul al XIX-lea prin romantism, apoi prin anarhie. Astfel se naște «monstrul cu trei capete»: Reforma, Revoluția și Romantismul.”
Aluzia la Charles Maurras este foarte clară, ceea ce nu trebuie să surprindă. Într-o epocă în care naționalismul francez și cel german se defineau în mare măsură prin ostilitatea lor reciprocă, Charles Maurras, urmat de întreaga școală a Action française, a lansat o denunțare a romantismului remarcabilă prin violența și radicalitatea ei. „Ideea unei dimensiuni civilizaționale a romantismului, genealogia dintre romantism și liberalism”, scrie Christian E. Roques, „Schmitt pare să o fi găsit la Maurras”.
Maurras avea însă dezavantajul de a cunoaște romantismul aproape exclusiv în versiunea sa franceză. El ignora aproape complet romantismul german și, mai ales, rolul politic pe care acesta l-a jucat. Or, tocmai aici lucrurile se complică: dacă romantismul francez poate fi considerat, în linii mari, drept „de stânga” (cu prețul, desigur, al unor simplificări importante), romantismul politic german a fost, dimpotrivă, mai degrabă „de dreapta”.
După cum a arătat foarte bine Louis Dumont, în timp ce în Franța naționalismul se inspiră cel mai adesea dintr-o concepție clasică a ordinii întemeiate pe rațiune, în opoziție cu domnia sentimentelor și a pasiunilor — privită ca fiind în mod intrinsec purtătoare de haos și anarhie —, în Germania el se inspiră, dimpotrivă, dintr-o tradiție idealistă și romantică ce opune prerogativele unei lumi organice, ordonate potrivit „sufletului popoarelor”, dictatelor unui mecanicism rece, impus de raționalismul abstract. Din acest motiv, Carl Schmitt, care cunoștea foarte bine această diferență, nu se mulțumește să repete argumentația lui Maurras, ci abordează problema dintr-un alt unghi și merge mult mai departe decât acesta, contestând chiar coerența noțiunii de „romantism politic”.
Schmitt pornește de la ideea că este inutil să definim romantismul prin obiectul sau conținutul său, care sunt mult prea proteiforme, și că trebuie să ne interesăm mai degrabă de subiectul romantic însuși, adică de „relația sa specifică cu lumea”. Luând drept exemple pe Adam Müller și pe Friedrich Schlegel, el afirmă că romantismul își are rădăcinile într-o exaltare excesivă a „eului”, într-o subiectivitate fără limite moștenită din filosofia naturii a lui Jean-Jacques Rousseau și din noțiunea de Eu la Johann Gottlieb Fichte, care împinge individul să substituie lumii finite a realităților concrete lumea infinită a posibilităților abstracte.
De aici provin reveriile estetizante ale romanticilor despre un Ev Mediu idealizat, care nu este decât o „frumoasă fantezie poetică”. Romanticii, după cum observase deja Hegel, manifestă indiferență față de legile cauzalității care guvernează realitatea. Ei nu concep lumea reală decât ca pe un rezervor de obiecte capabile să ofere ocazia unei dezvoltări romantice, ceea ce explică fuga lor continuă „dintr-o realitate într-alta”.
Romantismul, scrie Schmitt, este un „recipient gol”, o atitudine psihologică ce nu este legată în mod necesar de niciun obiect anume și care, tocmai de aceea, se poate atașa de orice obiect atunci când se ivește ocazia. „Orice distincție între ceea ce are valoare și ceea ce nu are, între ceea ce este important și ceea ce este neglijabil este antiromantică.” Pentru romantici, totul este o chestiune de ocazie.
Schmitt reproșează în mod special romantismului faptul că a estetizat toate domeniile vieții. „Iată, așadar”, scrie el, „nucleul oricărui romantism politic: statul este o operă de artă.” Asemenea lui Julius Bab, Schmitt vede în atitudinea romantică o retragere în eul individual, care conduce la o „religie a fugii din lume” și a fugii din fața politicului, istoria și trecutul servind drept refugii sau pretexte pentru negarea prezentului.
Mânați de sentimentele lor, capabili să se entuziasmeze pe rând pentru cauze dintre cele mai contradictorii, acordând întotdeauna prioritate formei și elementului schimbător în detrimentul fondului și al elementului stabil, romanticii sunt, în fond, incapabili să decidă, să distingă între prieten și dușman — defect evident descalificant din perspectiva decizionismului schmittian. Fiind, „din punct de vedere psihologic și istoric, un produs al securității burgheze”, în măsura în care deschide calea unei „vorbării fără sfârșit”, romantismul apare astfel sub semnul incoerenței și al versatilității, ceea ce îl face, în ultimă instanță, străin de domeniul politic.
Prin urmare, expresia însăși de „romantism politic” este, pentru Schmitt, o contradicție în termeni, la fel ca aceea de „liberalism politic”. Din acest motiv, conchide el, un conservatorism conceput sănătos trebuie să respingă romantismul.
Carl Schmitt își rezumă analiza în celebra definiție a romantismului ca „ocazionalism subiectivizat”:
„Atitudinea romantică poate fi definită cel mai clar printr-un concept singular: occasio. Acest concept poate fi tradus prin «ocazie», «oportunitate» sau chiar «întâmplare». Însă adevărata sa semnificație apare prin opoziție: el neagă conceptul de causa, adică constrângerea unei cauzalități calculabile, dar și orice legătură cu o normă. Este un concept dizolvant, deoarece ideea simplului «ocazional» este incompatibilă cu tot ceea ce conferă vieții și evenimentelor continuitate și ordine [...] De aici formula mea: romantismul este un ocazionalism subiectivizat; cu alte cuvinte, subiectul romantic tratează lumea ca pe simpla ocazie a propriei sale productivități romantice.”
În această interpretare, critica lui Schmitt nu vizează atât anumite idei romantice concrete, cât structura însăși a conștiinței romantice. Romanticul nu se angajează definitiv în favoarea unui principiu, a unei instituții sau a unei cauze; el transformă orice realitate într-un pretext pentru autoexprimare. De aceea, pentru Schmitt, romantismul este incompatibil cu esența politicului, care presupune decizie, responsabilitate și capacitatea de a face distincții ferme într-o lume a conflictului și a angajamentului colectiv.
Contrariul romantismului nu este, așadar, tehnica — față de care Schmitt nu manifestă nici cea mai mică simpatie — și nici progresistul „futurist” (opus „paseismului” romantic), ci pur și simplu realismul. Nu există politică autentică decât una realistă. O politică irealistă, precum politica romantică, este o anti-politică.
Marea diferență față de Charles Maurras constă în faptul că Schmitt se străduiește să demonstreze riguros în ce fel „dispoziția sentimentală” a romanticilor este fundamental antipolitică, în timp ce Maurras se limitează la a stigmatiza dictatura sentimentului și „expunerea eului”.
Dincolo de romantism, rămâne însă marea problemă a estetismului. Dreapta a manifestat întotdeauna o anumită atracție politică pentru estetism (aspect remarcat de autorii Școala de la Frankfurt). Gustul pentru formă, cultul stilului, tendința de a admira elanul eroic și strălucirea gestului, ideea că toate cauzele frumoase sunt și juste, precum și concepția potrivit căreia marea politică ar trebui să fie o „operă de artă totală” (Gesamtkunstwerk), în sensul lui Richard Wagner, sunt tot atâtea manifestări ale acestei predispoziții.
Din acest punct de vedere, dreapta este moștenitoarea unui mod de gândire care asociază întotdeauna binele cu frumosul, subordonându-l pe primul celui de-al doilea. Se pune atunci întrebarea: condamnarea romantismului implică și o condamnare a esteticului în politică?
Dacă specificul politicului interzice subordonarea sa moralei, economiei sau dreptului, este evident că aceeași regulă trebuie să se aplice și esteticii. Cu alte cuvinte, politica nu trebuie redusă nici la criterii estetice. Lupta împotriva urâtului rămâne însă legitimă — idee pe care Antoine Dresse o explică foarte bine în prefața sa.
În încheiere, merită remarcat faptul că, la fel ca în cazul lui Maurras, teza potrivit căreia Carl Schmitt ar fi fost el însuși un „romantic frustrat” sau „romantic convertit”, susținută în special de Karl Löwith, apoi de Christian von Krockow și, mai recent, de Reinhard Mehring, nu este probabil lipsită de temei.
Prin cartea sa despre romantism, scrisă la vârsta de 31 de ani, Schmitt pare să fi exorcizat anumite trăsături de caracter care îi aparțineau încă înainte de 1914, când frecventa asiduu mediul boemei din München și întreținea relații cu personalități precum Robert Musil, Hugo Ball și Theodor Däubler.
Astfel, critica romantismului formulată de Schmitt poate fi citită nu doar ca o analiză teoretică a unei mișcări intelectuale, ci și ca o formă de autocritică intelectuală. Ea marchează trecerea de la universul estetizant și boem al tinereții sale la gândirea decizionistă și realistă care îi va defini opera matură. În această perspectivă, Romantismul politic apare ca una dintre lucrările-cheie pentru înțelegerea întregii evoluții a gândirii schmittiene.
https://www.alaindebenoist.com/2026/05/15/carl-schmitt-contre-le-romantisme/
