Ordinea mondială post americană se naște la obârșiile istoriei
La Versailles, în holul oglinzilor în care se pot
vedea cu ochii minții imaginile măririi și decăderii monarhiei franceze, acolo
unde a fost proclamat al doilea Reich German după victoria Prusiei în războiul
cu Imperiul lui Napoleon al III-lea, și unde „tigrul” Clemenceau a impus
Germaniei o pace abuzivă, nu doar severă, ci și nedreaptă, la finele Primului
Război Mondial, făcând astfel inevitabil cel de al Doilea Război mondial, cu
continuarea acestuia în Războiul rece, urmat de unipolarismul păcii americane,
azi expirate, Președintele Donald Trump, sub privirile membrilor G7,
într-un gest menit a sugera măreția momentului, a semnat un Memorandum care
oficial pune capăt războiului purtat fără a fi fost declarat între SUA și
Iran.
Emasculații hegemoni europeni au salutat gestul, cu
speranța că prin încetarea războiului din Orientul Mijlociu vor obține, la
propriu și la figurat, acces la surse de energie cu prețuri rezonabile care să
le permită continuarea războiului din Ucraina.
Separat, Memorandumul a fost semnat și de
Președintele Iranului, care l-a prezentat poporului iranian într-o fotografie
distribuită de mass media. Liderul spiritual suprem, ayatollahul Mojtaba
Khameney, la rândul său, a declarat că, în ciuda unor rezerve inițiale, a decis
să susțină documentul și a îndemnat poporul să fie mândru de această realizare
obținută prin curajul, sacrificiul și patriotismul lui.
În acest context se pune întrebarea cine a pierdut
și cine a câștigat în războiul americano-iranian, declanșat de SUA cu obiective
geostrategice proprii, dar și la insistențele alter egoului său israelian,
precum și care sunt efectele felului în care acesta s-a încheiat sau este
preconizat să se încheie potrivit unui acord principal de voință al
principalilor beligeranți?
CELE TREI
RĂZBOAIE ASIATICE ALE AMERICII
În Orientul Mijlociu SUA a dus un război
triplu: i. unul explicit și direct împotriva Iranului; ii. unul implicit și
direct împotriva Israelului; iii. unul implicit și indirect împotriva
Chinei.
1. Reziliența strategică persană. În
războiul cu Iranul, SUA a suferit o înfrângere strategică majoră constând în
pierderea capacității sale de descurajare (de acum nimeni, și în special
Iranul, nu mai crede în atotputernicia Americii și nu se mai teme să sfideze
ordinele ei), precum și a capacității sale de seducție și federalizare (de acum
nimeni, și în special statele arabe din Golf, nu mai crede, în asigurările
Americii că îi poate oferi protecție împotriva rivalilor săi regionali ori a
hegemonilor globali).
Aceasta va face toate țările Orientului Mijlociu să
caute alte aranjamente de securitate în cadrul unei arhitecturi proiectate la
nivel regional fără contribuții din afara regiunii. De pildă, monarhiile sunnite
din Golf vor căuta soluții pentru securitate colectivă prin cooperare cu Iranul
șiit, mai degrabă decât prin confruntarea cu Iranul sub umbrela promisă de SUA.
2. Defazajul strategic israelian. În
războiul cu Israelul, SUA a obținut o victorie de etapă, care are valoare
strategică, reușind să decupleze agenda americană de cea israeliană, victorie
care se cere însă consolidată (une foi n’est pas coutume / o singură dată nu
este un obicei) pe planul politicii interne americane, în relația dintre agenda
intereselor vitale ale Americii și agenda lobby-ului israelian sionist din
America.
În orice caz, înțelegând că sprijinul american
necondiționat pentru agenda sionistă israeliană nu mai este actual, Israelul va
fi obligat, în cele din urmă, să găsească soluții la nivelul regiunii
medio-orientale ca membru al acesteia, iar nu ca un alter ego, ca o
întruchipare locală a SUA.
3. Rivalitatea strategică chineză. În
războiul cu China, SUA a ajuns la o remiză strategică (consacrată la întâlnirea
Trump - Xi de la Beijing) care a legitimat și ordonat rivalitatea strategică
dintre ele, consacrând un G2 ca nucleu dur al unei lumi obiectiv multipolare în
curs de a deveni o ordine multipolară. Conjugată cu „Pacea de la Anchorage” și
cu „Parteneriatul ruso-chinez fără limite”, „Pacea de la Beijing” sugerează,
cel puțin pe termen mediu, viabilitatea unei viitoare ordini tripolare
disciplinată de un G2+1. Aceasta conduce spre un nou status quo în Orientul
Mijlociu, precum și spre o obligatorie refondare a UE (alternativa UE la
refondare este dispariția).
TREPIEDUL SECURITĂȚII MEDIO-ORIENTALE…
În Orientul Mijlociu, în prezent, statele musulmane
au o politică internă bazată pe învățăturile Coranului, dar o politică externă
ghidată de logica realismului geopolitic, în timp ce Israelul are o politică
internă de inspirație seculară, dar o politică externă bazată pe concepția
Vechiului Testament. În ambele cazuri, printr-un efect de recul, politica
externă influențează și mersul politicii interne. De aici rezultă
că principalul pericol pentru pacea regiunii își are originea în patosul
mistic care circumscrie nevoia, altminteri legitimă, de securitate a
Israelului, proclamarea acesteia în termeni milenariști și mesianici devenind
astfel acoperirea pentru un inacceptabil imperialism sionist cu față
religioasă.
În atari condiții, securitatea și stabilitatea
regională, cel puțin pentru o lungă perioadă următoare, până la integrarea
Israelului într-un sistem de securitate colectivă medio-orientală, poate fi
realizată numai printr-o antantă strategică între Iran, statele arabe din Golf
(în special Arabia Saudită) și Turcia. China a ajutat deja, direct și
indirect, explicit și implicit, la începerea normalizării relațiilor dintre
acestea.
…ȘI GARANȚII LUI
Problema principală în realizarea triunghiului
turco-arabo-persan, după secole de ostilitate și de dezbinare indusă de
puterile globale din afara regiunii, este lipsa de încredere. Or, fără
încredere nu există progres.
Lipsa
încrederii face indispensabilă implicarea unor terți garanți, cu o funcție de
moderare și mediere, iar nu de disciplinare și arbitrare care, spre
deosebire de vechile superputeri militarizate și militariste ale Războiului
Rece, să intervină nu prin capacitatea de a sancționa, ci prin aceea de a
stimula, nu prin reglarea din afară a raportului de forțe între actorii
regionali și înarmarea selectivă și discriminatorie a acestora, ci prin
implicarea lor în proiecte comune de dezvoltare bazate pe solidaritatea
intereselor lor, nu prin teroarea indusă de inegalitatea nivelurilor de putere,
ci prin armonia generată de egalitatea nivelurilor de dezvoltare și cea a
dotării cu instrumentele dezvoltării, nu prin îndoctrinare, dominare și
arbitrare, ci prin comunicare, concertare și cooperare. O asemenea abordare
poate caracteriza o putere continentală tradițional neexpansionistă,
legitimistă, nemilitaristă și conservatoare precum China (China a fost
conservatoare și confucianistă chiar și în vremea revoluției comuniste), iar nu
una maritimă, tradițional expansionistă și militaristă, precum SUA.
MULTIPOLARISMUL ORIENTAL ÎN CĂUTAREA ORDIINII GLOBALE
POSTAMERICANE
În consonanță cu evoluțiile la nivel
mondial, conflictul armat amorsat imprudent de SUA în Orientul Mijlociu a
pus capăt ordinii construite și dominate de America, pe ruinele acesteia
apărând o lume multipolară. O atare realitate cere și o ordine multipolară.
Aceasta nu se poate naște decât prin consensul membrilor comunității
internaționale.
Iranul a suferit serioase lovituri tactice în acest
război, dar a dobândit o mare victorie strategică în măsură a-l readuce în
poziția de putere regională de prim rang.
Aceasta, însă, într-un context internațional nou pe
care nu îl poate ignora și care, oferindu-i beneficiul solidarității îi cere și
chiar îi impune evitarea oricăror tentații hegemonice. Cât timp va rămâne în
acest cadru (structurat, printre altele, de BRICS), nu vor fi motive să
genereze temeri altor puteri regionale, mai mari sau mai mici. Tocmai de aceea,
puterile cu pricina vor fi interesate să mențină cadrul multilateral respectiv,
care va ordona și stabiliza mișcarea tuturor membrilor săi oferindu-le
securitatea colectivă.
În consecință, reabilitarea puterii persane nu
va duce la un neo-imperialism persan care să stimuleze alianțe anti-iraniene
între monarhiile arabe din Golf și Israel, sub umbrela unor noi tratate
abrahamice. Dimpotrivă, cauza palestiniană va fi redescoperită și
revalorificată ca un suport al federalizării actorilor regionali pentru o
geopolitică coerentă având ca obiect disciplinarea Israelului și alinierea lui
la nevoile securitare ale regiunii medio-orientale.
ISRAELUL
ÎNTRE SECURITATEA PRIN DOMINARE ȘI SECURITATEA PRIN INTEGRARE
Orice mișcare va face de acum încolo Israelul nu va
fi citită în cheia preocupărilor pentru anihilarea amenințărilor existențiale
la adresa sa, ci în aceea a proiectului Marelui Israel de la Nil la Eufrat. Un
proiect care amenință întregul echilibru de putere regional, ostilizând toate
țările direct vizate, precum și Turcia neo-otomană sau Pakistanul nuclear, și
unindu-le în efortul nu de a distruge Israelul, căci și el este necesar în
construcția ordinii regionale, ci de a-l transforma într-un jucător al acestei
ordini, respectuos cu regulile ei.
Chiar dacă agenda israeliană în războiul cu Iranul,
Siria, Libanul sau Yemenul, precum și, deocamdată doar la nivel retoric, cu
Turcia, a fost diferită de cea medio-orientală americană, înfrângerea
strategică a combatantului principal, atrage și înfrângerea strategică a
accesoriului său israelian în raport cu Iranul și celelalte state arabe.
Fapt este că Israelul a pierdut și războiul cu
Iranul și cel cu SUA. Lumea arabă (inclusiv Egiptul și poate chiar
Iordania) nu va întârzia să savureze mult așteptatul moment al acestui
decont.
Chiar dacă Israelul spune că pacea negociată de
Trump nu îl privește, încercând să se autonomizeze în raport cu logica
strategiei americane, cu certitudine înfrângerea lui Trump îl implică.
În acest context, statul palestinian, separat
sau integrat într-o formulă dualistă ori confederală, care în „era Nethanyahu”
a fost văzut ca o amenințare ereditară la adresa existenței Israelului, ar
putea deveni salvarea acestuia.
DONALD TRUMP: ÎNVINSUL ÎNVINGĂTOR?
Mulți îl acuză pe Președintele Trump pentru
înfrângerea strategică suferită, consecutivă intervenției militare în Iran fără
obiective clare sau cu obiective nerealiste și nerealizabile.
A suferit însă administrația Trump, cu adevărat, o
asemenea înfrângere? Care Americă a fost înfrântă strategic în Orientul
Mijlociu?
Sunt victorii care fac cât o înfrângere și
înfrângeri care fac cât o victorie.
Pierzând în confruntarea cu Iranul, Trump a învins
instinctele imperiale exclusiviste americane, potențate de narcisism și de un
periculos complex de superioritate care fac SUA să se cramponeze de statutul de
superputere globală pentru care nu mai are argumente, pretinzând în continuare
zadarnic privilegiile aferente și rezistând la nașterea unei ordini mondiale
post americane, deși doar în contextul acesteia, alături de alți jucători
globali, America ar putea redeveni măreață.
În acest sens, înfrângerea unei Americi legate
de un trecut mort reprezintă victoria Americii unui viitor posibil.
Pentru a se trezi la realitate și a înțelege că
ceea ce îi pare a fi inacceptabil este, de fapt, inevitabil, SUA avea nevoie să
piardă un război. Oare Donald Trump a calculat să îi ofere această
înfrângere revelatoare și izbăvitoare într-o confruntare cu Iranul, mai bine
decât în una catastrofală (și cu adevărat nucleară) cu Rusia sau China?
În orice caz, observăm că mugurii unei noi ordini
mondiale răsar în Lumea foarte veche, acolo unde au fost izvoarele istoriei,
iar nu în Lumea Nouă. Măreția Lumii Noi apune odată cu întoarcerea
civilizației umane, în drumul ei către vest, la originile ei răsăritene.
Redobândirea acelei măreții depinde nu de tenacitatea opoziției față de emergența
noii ordini din antice rădăcini, ci de înțelepciunea asocierii la ridicarea
ei.
De aceea înfrângerea Americii în Iran ar putea
avea, pe termen lung, valoarea unei victorii. O victorie nu împotriva Iranului
sau a Chinei, ci împotriva propriilor obsesii dominatoare și frivolității
senile a unui imperiu muribund.
