J. D. Vance: cavaler al noii aristocrații tehno-capitaliste
Introducere
Există oameni al căror destin pare să fi fost trasat de o mână nevăzută, ca și cum accidentele vieții nu ar fi avut alt rost decât să pună la încercare tăria unui caracter menit să iasă, într-o zi, la lumină. J. D. Vance aparține acestei specii aparte de oameni, născuți în praful provinciilor uitate, unde nimeni nu visează la măreție, ci unde, încă din copilărie, înveți să înduri viața ca pe o luptă. El vine din acele coline ale statului Ohio unde prosperitatea industrială nu mai este decât o amintire, unde oțelul a lăsat loc terenurilor părăsite, iar tăcerea uzinelor închise apasă asemenea unei sentințe asupra Americii triumfătoare.
În tinerețe, nimeni n-ar fi pariat pe acest băiat crescut de o bunică cu vorba tăioasă, purtat de la o rană familială la alta și înconjurat de un orizont fără ieșire. Și totuși, în mijlocul încercărilor, ceva veghea în el – o stăruință gravă, o fidelitate față de oamenii simpli și, poate, încă de pe atunci, acea ambiție tainică ce nu-și rostește numele înainte de vreme. Va urca treptele universității, apoi pe cele ale puterii, cu prudența soldatului și privirea țăranului: fără iluzii, dar și fără renunțări.
Cartea sa, Hillbilly Elegy, a fost mai întâi o confesiune, apoi un avertisment și, în cele din urmă, un stindard. Din paginile scrise de un fiu al Rust Belt-ului a ieșit la iveală chipul uitat al unui popor pe care elitele îl credeau îngropat în uitare. Unii au pus acest succes pe seama întâmplării. N-au înțeles că națiunile, atunci când se clatină, îi caută instinctiv pe cei care vorbesc limba propriilor lor suferințe.
Astăzi, în calitate de vicepreședinte al Statelor Unite, J. D. Vance apare drept moștenitorul unei lumi care refuză să moară și vestitorul alteia care se pregătește în tăcere. El nu are nici vehemența tribuniciană a demagogului, nici gravitatea ceremonioasă a doctrinarului. Înaintează cu sobrietate, ca și cum ar ști că politica nu este arta promisiunilor, ci arta marilor răscruci ale istoriei. În spatele calmului său se află amintirea celor deposedați; în spatele ambiției sale, convingerea că vechile națiuni, atunci când ajung să se îndoiască de ele însele, au nevoie mai degrabă de glasuri izvorâte din inimă decât de discursurile Academiei.
Acest portret nu este cel al unui salvator și nici al unui acuzator, ci al unui om care a privit declinul de aproape, care îi poartă memoria asemenea unei cicatrici și care crede – cu fervoarea liniștită a celor ce au supraviețuit – că măreția nu se pierde niciodată cu adevărat, ci doar adoarme.
Memoriile unui tânăr de la țară
Americanii au nutrit dintotdeauna o predilecție aparte pentru poveștile de succes, pentru acele ascensiuni spectaculoase în care individul, singur împotriva destinului, sfârșește prin a învinge nenorocirea. Nu este, așadar, deloc surprinzător că memoriile bine cumpănite ale unui tânăr finanțist din Silicon Valley au ajuns, într-o dimineață de iunie a anului 2016, pe primul loc în clasamentul de bestselleruri al The New York Times. Este povestea unui copil plecat de la cea mai de jos treaptă a scării sociale, a unui copil care a sfidat fatalitatea – pe scurt, o success story în cea mai pură tradiție americană, spusă cu sobrietate, fără emfază, aproape cu modestie. În 2020, Hollywoodul, fidel vocației sale de a împăia mitologiile naționale, a transpus firesc această poveste pe marele ecran.
Atunci când s-a apucat să-și scrie cartea, J. D. Vance, jurist de formație și om de afaceri aflat la început de drum, nu urmărea să-și adauge numele în panteonul self-made men-ilor. Dorința sa era, mai degrabă, să le dezvăluie compatrioților adevărul necosmetizat despre cei numiți Hillbillies, acei „oameni ai colinelor” pe care termenii românești precum „țăran” sau „bădăran” îi redau doar aproximativ și fără dimensiunea lor tragică. Căci, dincolo de această etichetă, se află un întreg popor, înrădăcinat în Munții Apalași, acel lung lanț muntos care, din inima statului Alabama până la țărmurile peninsulei Gaspé, străbate estul Americii asemenea unei cicatrici geologice. Acest masiv întins, aspru și brăzdat de văi adânci, a fost odinioară leagănul minelor de cărbune și al furnalelor: un ținut modelat de foc, funingine și muncă istovitoare, din care s-a născut acea categorie de oameni a căror duritate nu este decât cealaltă față a credincioșiei față de pământul natal.
Timp de un secol și jumătate, cultura Apalașilor s-a dezvoltat departe de tumultul vieții naționale, asemenea acelor provincii izolate în care timpul pare să se fi resemnat să curgă mai încet. Din această îndelungată însingurare s-a născut, în ochii americanului obișnuit, imaginea unei populații învăluite în ceață și suspiciune, aproape a unui trib pe care îl privești pe furiș, fără să-l cunoști cu adevărat. Se spunea despre ei că trăiesc în sărăcie, că beau un whiskey la fel de aspru ca pământul lor și că își umplu casele cu copii la fel de numeroși precum dealurile care îi înconjoară. La mijlocul secolului al XX-lea, Henry Louis Mencken, polemist necruțător al criticii sociale, a crezut că poate risipi misterul printr-o singură frază plină de cruzime: acești albi săraci, izolați într-un „ținut din afara lumii”, ar avea mai multe în comun cu omul de Neanderthal decât cu omul modern. Vedem aici ușurința cu care cei cocoțați pe certitudinile lor urbane își permit să judece un popor întreg fără să-i fi călcat vreodată pământul.[1]
Dar, desigur, Apalașii nu sunt nici acel tărâm al mizeriei pe care și-l imaginează unii, nici refugiul fantasmagoric al unor degenerați și fanatici. Această caricatură – răspândită de marii proprietari și de companiile venite din afară, care, în timp ce îi deposedau pe munteni de pământurile și de bogățiile lor minerale, se străduiau să-i înfățișeze drept niște sălbatici – a sfârșit prin a se impune, fiindcă este întotdeauna comod să defăimezi pe cei pe care îi exploatezi. Din nefericire, aceasta este și astăzi imaginea grosieră pe care o păstrează opinia publică. Iar, după cum vom vedea, J. D. Vance, poate fără să-i bănuiască măcar implicațiile, contribuie la reînvierea acelorași figuri ale spaimei, moștenite dintr-un secol de dispreț.
Încă din primele pagini ale volumului Hillbilly Elegy, Vance mărturisește, cu o modestie care nu este, poate, decât o formă de pudoare, caracterul aproape derizoriu al demersului său. „Să-mi public memoriile la treizeci și unu de ani”, scrie el, „este aproape absurd. N-am realizat nimic ieșit din comun, nimic care să merite ca un necunoscut să plătească pentru a mă citi. Dacă am scris această carte, este pentru că am reușit ceva foarte obișnuit: un succes pe care copiii din lumea mea nu-l cunosc aproape niciodată.” Căci cifrele trasează adesea pentru cei de-o seamă cu el un viitor sumbru: „Cu puțin noroc, vor reuși să evite ajutorul social; fără acest noroc, vor muri din cauza unei supradoze de heroină.”[2]
Faptul că acest tânăr, ieșit din colinele uitate ale Americii, a ajuns primul vicepreședinte provenit din generația Millennials și unul dintre cei mai tineri vicepreședinți din istoria Statelor Unite depășește deopotrivă propriile sale așteptări și calculele celor care l-au contestat.
Născut în 1984, în acel Ohio care a fost odinioară una dintre forjele visului industrial american, James David Vance își revendică cu mândrie originile: „Ca să mă înțelegeți, trebuie să știți că, în adâncul sufletului, sunt un hillbilly de origine irlandezo-scoțiană.” După cum mărturisește chiar el în memoriile sale, această moștenire cuprindea „numeroase calități – un simț profund al loialității, un devotament neclintit față de familie și de patrie –, dar și multe defecte. Nu ne plac străinii și nici cei diferiți de noi, fie că această diferență se vede în înfățișare, în comportament sau, mai ales, în felul de a vorbi.”[3]
J. D. Vance ține să distingă poporul „Marilor Apalași” de burghezia WASP: „Sunt alb, dar nu în felul în care sunt albii WASP din nord-est. Dimpotrivă, mă regăsesc în milioanele de albi de origine irlandezo-scoțiană din clasa muncitoare americană care nu au studii universitare.”[4] Această diferență își are rădăcinile în istorie. Imigranții care s-au stabilit în ținuturile din interiorul continentului erau, în general, mai săraci decât cei care au rămas pe litoral, iar mulți dintre ei și-au putut plăti călătoria spre Lumea Nouă doar acceptând să lucreze, pentru o vreme, ca servitori ai elitelor de pe coastă. După încheierea acestei perioade de servitute și după ce au ajuns în munți, au fost nevoiți să înfrunte un ținut aspru, o existență de subzistență și amenințarea permanentă a triburilor autohtone care controlau regiunea.
J. D. Vance rezumă astfel istoria strămoșilor săi, asemenea unei lungi succesiuni de destine modeste: „Pentru oamenii aceștia, sărăcia este o tradiție de familie: strămoșii lor au fost zilieri în economia sclavagistă a Sudului, apoi arendași, apoi mineri în exploatările de cărbune, iar, mai recent, mecanici și muncitori în fabrici. Americanii îi numesc hillbillies, rednecks sau white trash. Eu îi numesc vecini, prieteni și familie.”[5]
Această distincție – albii din munți în opoziție cu albii de pe litoral – nu se reduce la o simplă diferență socială. Ea reprezintă o memorie vie, o identitate marginală făurită prin muncă, izolare și rezistență față de puterile venite din afară. Pe acest fundal a știut Donald Trump să-și clădească, cu abilitate, politica identitară de revanșă, mobilizând o conștiință colectivă născută din lipsuri și privațiuni, dar pătrunsă de mândrie și de fidelitate față de propriile rădăcini.
Inima Apalașilor ascundea uriașe zăcăminte de cărbune și de minereuri, iar căile ferate, care au deschis accesul către aceste bogății, au permis industriei să se răspândească rapid în întreaga regiune. Minele au ajuns curând să angajeze zeci de mii de muncitori și, la un moment dat, furnizau aproape două treimi din producția națională de cărbune. Jim Vance, bunicul matern al lui James, a cunoscut astfel o existență temeinică, întemeiată pe munca regulată și pe prelucrarea metalului, fiind angajat al companiei American Rolling Mill Company din Middletown. Dar prosperitatea industriei siderurgice, asemenea atâtor imperii, s-a prăbușit atunci când uzinele și-au mutat producția în Asia. Odată cu ele au dispărut pensiile generoase, petrecerile organizate de întreprinderi și acea demnitate liniștită care însoțea odinioară o muncă bine plătită.
În secolul al XX-lea, în pofida intervențiilor punctuale ale statului federal – New Deal-ul și anumite inițiative de dezvoltare regională –, care au reușit să corecteze pe alocuri unele neajunsuri materiale, structurile profunde au rămas neschimbate: dependența de companiile venite din afara regiunii, sărăcia rurală adânc înrădăcinată și acea neîncredere aproape instinctivă, transmisă cu răbdare din generație în generație, față de orice autoritate percepută ca străină de obiceiurile și tradițiile locului. Astfel, deși între 2009 și 2013 rata sărăciei din Apalași a scăzut cu 1,2 puncte procentuale, ea se situa încă la 15,8 %, față de 14,1 % la nivel național; iar venitul median al populației din Apalași reprezenta doar 82,5 % din venitul median al Statelor Unite.
În mijlocul acestor ruine au crescut Vance și sora sa: o lume în care ajutoarele sociale țineau loc de venit, drogurile luaseră locul speranței, iar școala se dovedea prea slabă pentru a concura cu strada. Copilăria lui J. D. Vance s-a desfășurat într-un cămin pe care l-am putea numi, cu un eufemism, unul zbuciumat. Tatăl dispare foarte devreme, lăsând în urmă o soție pradă propriilor demoni, sfâșiată între dependența de droguri și relațiile trecătoare. Izbucnirile de furie se succedau asemenea furtunilor, represaliile urmau unele altora aproape automat, iar violența devenise un limbaj al vieții de familie, aproape o obișnuință: „Casele noastre sunt într-o dezordine permanentă. Urlăm unii la alții ca niște suporteri pe un stadion de fotbal. Există întotdeauna cel puțin o persoană din familie care consumă droguri.”[6]
În mijlocul acestui vacarm, tânărul Vance nu și-a găsit adăpost decât în casa bunicilor materni, Jim și Bonnie, pe care, cu acea tandrețe aspră caracteristică muntenilor, îi numea „Mamaw” și „Papaw”. El recunoaște fără ezitare că acești bunici au fost „fără niciun fel de îndoială, cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat vreodată”.[7] Nici acest refugiu nu era însă idilic. Alcoolismul bunicului ajunsese într-atât de grav, încât, într-o seară, bunica a avut o izbucnire de o violență aproape neverosimilă, desprinsă parcă dintr-o legendă rurală: i-a dat foc soțului pentru că băuse prea mult, iar acesta a supraviețuit, printr-un amestec de miracol și încăpățânare.[8]
În fiecare vară, copilul se întorcea în Kentucky, în casa cea mare dintr-o vale uitată de lume, unde locuia străbunica sa și care reprezenta, pentru el, adevărata patrie. „Întotdeauna am făcut deosebirea între adresa mea și casa mea”, scria el. „Adresa mea era locul în care îmi petreceam cea mai mare parte a timpului împreună cu mama și sora mea, oriunde s-ar fi aflat acesta. Dar casa mea nu s-a schimbat niciodată: era casa străbunicii mele, într-un cătun rural din Jackson, Kentucky.”[9]
După absolvirea liceului din Middletown, în 2003, la recomandarea unei verișoare, s-a înrolat în Corpul Pușcașilor Marini al Statelor Unite. Acolo a descoperit disciplina riguroasă, exigența fizică de zi cu zi și atenția meticuloasă acordată alimentației și condiției fizice. Organizația militară îi apărea ca un corp care, deși cerea maximum de la oamenii săi, se dovedea, în mod paradoxal, atent la bunăstarea recruților, îndrumându-i și supraveghindu-i până și în cele mai mărunte gesturi ale vieții cotidiene. Trimis în Irak, în cadrul secției de afaceri publice a celei de-a doua Escadre Aeriene a Pușcașilor Marini, a fost înaintat la gradul de caporal. „Mi-am servit țara cu onoare și am descoperit în Irak că fusesem mințit – promisiunile aparatului politicii externe erau o farsă totală”, avea să declare mai târziu.[10]
La încheierea celor patru ani de serviciu militar, J. D. Vance se înscrie la Universitatea din Ohio, iar mai apoi își depune candidatura la Yale. Legislația americană le permite foștilor combatanți să urmeze studii universitare fără a fi nevoiți să contracteze împovărătoarele împrumuturi bancare pentru studenți. El descoperă astfel că „universitățile cele mai scumpe sunt, în mod paradoxal, cele mai accesibile pentru studenții proveniți din medii modeste”.[11] Mai în vârstă decât majoritatea colegilor săi și având în spate experiența războiului, își trăiește prezența la Yale ca pe o anomalie, ca pe o pătrundere într-o lume care, în mod firesc, nu era a lui.
Totuși, admiterea în această prestigioasă instituție îi deschide porți care până atunci îi fuseseră închise. Acolo o cunoaște pe strălucita Usha Chilukuri, fiica unor imigranți indieni, care avea să-i devină soție și mama celor trei copii ai lor.[12] Este remarcabil că o parte a sistemului mediatic francez, încă marcat de anumite reflexe ideologice, continuă să-l prezinte pe J. D. Vance drept un național-populist și un adept al supremației albilor, ignorând complexitatea biografiei și a parcursului său.
Critica newyorkeză, mereu grăbită să diagnosticheze convulsiile unei țări pe care pare să o înțeleagă tot mai puțin, a salutat cartea într-un registru grav. Ea a fost considerată o analiză pătrunzătoare și plină de empatie a acelei pături de albi declasați care, dezamăgită de promisiunile încălcate, a împins revolta politică până la cele mai înalte niveluri, contribuind la ascensiunea lui Donald J. Trump.[13] La rândul său, The American Conservative a văzut în Hillbilly Elegy unul dintre acele rare mărturii care luminează regiunile sociale pe care America oficială preferă să le lase în umbră: o autobiografie viguroasă, o confesiune lipsită de artificii, care dezvăluie o Americă pe care mulți nu o mai văd – sau nu mai doresc să o vadă.[14]
În ceea ce mă privește, nu aș folosi termenul „plină de compasiune” pentru a caracteriza cartea lui J. D. Vance. Subtitlul volumului Hillbilly Elegy – Memoriile unei familii și ale unei culturi aflate în criză – dezvăluie încă de la început dubla ambiție a autorului. În prim-plan se află propria familie a lui J. D. Vance, nucleul în jurul căruia se construiește întreaga narațiune și care este prezentată drept profund marcată de tulburări și suferințe. Ceea ce atrage însă atenția în acest subtitlu este încercarea evidentă a autorului de a extinde reflecția dincolo de cercul familial și de a surprinde condiția unei culturi mai largi: aceea a albilor din America rurală. Astfel, el scrie:
„Economiști laureați ai Premiului Nobel își exprimă îngrijorarea față de declinul Midwestului industrial și față de erodarea nucleului economic al clasei muncitoare albe. Prin aceasta înțeleg că locurile de muncă din industrie au fost mutate în străinătate și că slujbele specifice clasei de mijloc devin tot mai rare pentru cei lipsiți de studii universitare. Foarte bine: aceste preocupări mă preocupă și pe mine. Dar această carte vorbește despre altceva: despre ceea ce se întâmplă în viața oamenilor atunci când economia industrială se prăbușește. Este vorba despre reacția la împrejurări nefavorabile în cel mai prost mod cu putință. Este vorba despre o cultură care, în loc să stăvilească decăderea socială, ajunge să o încurajeze tot mai mult. [...] Există aici un deficit de inițiativă personală – impresia că ai foarte puțin control asupra propriei vieți și tendința de a-i învinovăți pe toți ceilalți, mai puțin pe tine însuți. Acesta este un fenomen distinct de contextul economic mai larg al Americii contemporane.”[15]
Cu alte cuvinte, Vance susținea că declinul Americii postindustriale nu era provocat doar de prăbușirea uzinelor și a minelor, ci și – poate chiar în primul rând – de dezagregarea internă a clasei muncitoare albe, de obiceiurile ei, de înfrângerile și de iluziile sale. Aproape că ai impresia că îl auzi pe Bill Cosby denunțând „cultura negrilor” drept sursă a decăderii sociale.
Conservator cu înclinații liberale și profund individualist, Vance nu se limitează la a descrie o comunitate aflată în dificultate. El critică ceea ce numește un „viciu major” al clasei muncitoare albe: tendința de a pune pe seama societății sau a statului responsabilitatea propriilor nefericiri, o tendință care, în opinia sa, este în continuă extindere. Discursurile contemporane ale dreptei – cu care se identifică – nu reușesc, crede el, să înțeleagă adevăratele provocări ale propriului electorat. În loc să stimuleze responsabilitatea și inițiativa, ele cultivă o formă de detașare care a subminat ambiția multor tineri din generația sa. Astfel, dreapta modernă repetă neîncetat: „Dacă ai eșuat, nu este vina ta, ci vina guvernului.”[16]
Vance propune astfel o interpretare unilaterală a condiției albilor săraci, în care factorii structurali sunt aproape complet ignorați: politicile neoliberale, dispariția sindicatelor, ascensiunea marilor lanțuri comerciale precum Wal-Mart și proliferarea muncii precare, deficiențele învățământului public, inegalitățile teritoriale sau destrămarea plaselor de protecție socială. Nimic din toate acestea nu pare să conteze. În viziunea sa, hillbillies nu au decât să-și recapete disciplina, să păstreze unitatea familiei, să frecventeze biserica, să muncească mai mult și să înceteze să mai dea vina pe guvern. Este o poziție care nu poate decât să placă oricărui industriaș interesat de menținerea ordinii existente. Astfel, Vance apare mai puțin ca un fiu recunoscător al lumii din care provine și mai degrabă ca un om suficient de abil pentru a le oferi celor puternici exact discursul pe care aceștia doresc să-l audă.
Atunci când J. D. Vance și-a publicat autobiografia, avea deja în minte o carieră politică? Probabil că nu. Însă succesul fulminant al cărții sale – patru milioane de exemplare vândute – l-a determinat să candideze, în 2022, pentru un loc în Senatul Statelor Unite din partea statului Ohio. Ales senator, și-a exercitat mandatul între 2023 și 2025, beneficiind de sprijinul lui Donald Trump.
În timpul campaniei prezidențiale din 2016, chiar în anul în care își publica memoriile, tânărul scriitor s-a ridicat cu fermitate împotriva fenomenului pe care îl reprezenta, în ochii săi, Donald Trump. „Sunt un Never Trump guy”, îi mărturisea el, cu gravitate, lui Charlie Rose, în octombrie.[17] Iar, într-un moment de iritare exprimată pe rețelele sociale, scria pe Twitter despre candidatul cu părul portocaliu: „Doamne, ce idiot.” Pentru The Atlantic, formula o sentință de moralist: „Trump este heroina culturală.”[18] La postul public NPR își continua rechizitoriul, afirmând că acesta intoxica clasa muncitoare albă și o conducea „spre un loc foarte întunecat”.[19] În februarie 2016, în paginile publicației USA Today, condamna în continuare „propuneri absurde, ba chiar imorale”.[20] În aceeași perioadă, îi scria unui prieten: „Oscilez între ideea că Trump este un nemernic cinic, precum Nixon, ceea ce n-ar fi chiar atât de rău (și s-ar putea chiar dovedi util), și aceea că este Hitlerul Americii.”[21]
Abia patru ani mai târziu, același om – odinioară un conservator social moderat – apărea transformat într-un admirator fervent, într-un convertit devotat al celui pe care îl condamnase cu atâta vehemență. O metamorfoză surprinzătoare: omul compromisului părea deodată cucerit de elanurile unei drepte radicale. Vance avea să-și justifice această răsturnare printr-un argument cât se poate de comod: susținea că „și-a schimbat părerea” după ce l-a văzut pe Trump guvernând și, mai ales, după ce a observat furia aproape religioasă pe care acesta o stârnea în rândul stângii culturale. După propria sa expresie, ar fi fost „radicalizat” de strigătele indignate ale elitelor progresiste.[22]
În 2022, când intra în cursa pentru Senatul Statelor Unite din partea statului Ohio, Vance își făcea publică mea culpa: se înșelase în privința lui Donald Trump. „Cred că a fost un președinte bun”, declara el, „că a luat decizii bune pentru popor și că a încasat mai multe lovituri decât oricine altcineva.”[23] Iar concluzia nu mai lăsa loc niciunei îndoieli: „Este cel mai bun președinte din timpul vieții mele.”[24]
Originea acestei spectaculoase schimbări de poziție a făcut să curgă râuri de cerneală. Și totuși, ca adesea, cheia explicației se afla poate chiar în propria sa autobiografie. Michelle Goldberg a observat cu finețe, într-un articol din The New York Times intitulat „The Scary Flexibility of J. D. Vance” („Tulburătoarea maleabilitate a lui J. D. Vance”), că Vance mărturisește cum și-a petrecut copilăria remodelându-se necontenit, adaptându-și personalitatea pentru a fi pe placul figurilor masculine succesive pe care o mamă instabilă le aducea în viața sa. Ce face astăzi, dacă nu reia aceeași dramă? Nu se agață oare de cel mai zgomotos dintre patriarhi, de conducătorul cel mai combativ, așa cum căuta odinioară, printre ruinele propriului cămin, o aparență de autoritate?[25] După cum vom vedea, Peter Thiel nu este străin de această spectaculoasă convertire: el a fost intermediarul discret al unei împăcări care părea, până atunci, de neconceput.
În realitate însă, angajarea lui J. D. Vance în mișcarea MAGA se înscrie într-un proces istoric de lungă durată, ale cărui origini pot fi urmărite până la alegerile prezidențiale din 1964. În acel an, republicanul Barry Goldwater a întruchipat un conservatorism radical, național și ostil statului providență, propunând o ruptură cu consensul liberal instalat după cel de-al Doilea Război Mondial. Cincisprezece ani mai târziu, Richard Nixon a preluat acest fir odată cu apelul său către „majoritatea tăcută”, seducând America albă, rurală și conservatoare, obosită de transformările sociale și de contestarea studențească, și făcând din stabilitate și ordine morală temelia unui nou program politic.
Revoluția liberal-conservatoare inițiată de Ronald Reagan în anii 1980 a reprezentat etapa următoare. Ea a îmbinat dinamismul economic cu conservatorismul cultural, răspândind în imaginarul american ideea că prosperitatea și responsabilitatea morală individuală merg mână în mână. În anii 1990, reacția împotriva administrațiilor Clinton a favorizat apariția milițiilor antiguvernamentale și a unui populism de bază, expresie a unei neîncrederi crescânde față de guvernul federal. Candidatura lui Sarah Palin la funcția de vicepreședinte, în 2008, urmată de ascensiunea mișcării Tea Party împotriva administrației Obama, a continuat aceeași evoluție: s-a conturat un curent politic populist și conservator care îmbina critica statului, patriotismul și întoarcerea la valorile morale tradiționale.
Astăzi, J. D. Vance este unul dintre cele mai vizibile simboluri ale acestei evoluții. Succesul său literar și ascensiunea sa politică întruchipează o nouă etapă a revoluției național-conservatoare și populare, în care personalitatea mediatizată devine purtătoarea unui discurs capabil să mobilizeze masele și să legitimeze, sub forma unei critici culturale, un nou tip de ordine socială și politică aflată în plină transformare.
Să nu ne înșelăm însă: ideologia în care s-a înfășurat Vance nu s-a născut pe înălțimile Apalașilor și nici nu s-a format pe băncile elegante ale Universității Yale. Ea a fost modelată în altă parte, în înălțimile reci și calculatoare ale San Francisco-ului, capitala neoficială a Imperiului tehnologic. Acolo a părăsit ezitările provinciei pentru siguranța aproape prădătoare a ambițioșilor; acolo a găsit, printre inginerii unei noi ordini – Thiel, Yarvin, Sacks și întreaga frăție a strategilor din Silicon Valley-ul politic –, niște „nași” dispuși să-i sufle la ureche muzica unui destin.
Ascensiunea fulgerătoare a lui J. D. Vance
Când Donald Trump a anunțat pe Truth Social că senatorul din Ohio, J. D. Vance, îi va fi partener de cursă, mulți observatori nu și-au ascuns surprinderea. Un ziar, spiritual mai degrabă decât serios, nota cu o anumită malițiozitate că, la 39 de ani și cu doar 17 luni de experiență parlamentară, domnul Vance o făcea pe doamna Sarah Palin să pară o figură experimentată.[26]
Se aștepta mai degrabă o alegere mai conformă cu reflexele contabile ale marelui partid: guvernatorul din Dakota de Nord, Doug Burgum, liniștitor ca o foaie de bilanț și perfect armonizat cu corul satisfăcut al mediului de afaceri; sau Glenn Youngkin, guvernatorul Virginiei, favorit al donatorilor și posibilă promisiune a unei recuceriri republicane într-un stat recent înclinat spre stânga. Unii șușoteau chiar numele lui Marco Rubio, un vânzător abil de visuri „hispanice” pentru un partid aflat în căutarea unei fețe noi, sau pe cel al lui Tim Scott, a cărui ascensiune ar fi putut servi drept garanție morală în tentativa de a atrage votul negru și binecuvântarea evanghelică. Așa arătau calculele celor prudenți; dar Donald Trump, ca de obicei, le-a preferat pe cele imprevizibile.
De când s-a convertit la cultul trumpist, domnul Vance s-a arătat un discipol zelos, descris adesea ca purtătorul de cuvânt al unei drepte intransigente: denunță intervențiile externe, respinge ajutoarele acordate Ucrainei ca fiind risipe inutile, cere frontiere strict păzite și expulzări exemplare, laudă tarifele vamale ca pe niște ziduri sacre reinstaurate. Se poate presupune că Trump spera, prin această alegere, să reaprindă flacăra muncitorilor din Midwest, acele teritorii reci din Wisconsin, Michigan și Pennsylvania unde America industrială mai visează încă la propria putere de odinioară. Poate că și conducerea Partidului Republican dorea să-și etaleze „prada de război”: fostul „glas al Rust Belt-ului”, elogiat de presa din Washington și reconvertit în teoretician al furiei populiste, figură exemplară a acelei Americi obscure care refuză acceptarea unui declin blând. În fine, se știe și că Vance este pe placul unei mici aristocrații din Silicon Valley, prea conștientă de propria avere pentru a nu încerca să modeleze viitorul după chipul ei.[27]
Toate aceste motive și-au găsit, fără îndoială, locul în mintea liderului republican. Dar, dacă ar fi să le ierarhizăm, niciun observator serios nu ar contesta că ultimul – complicitatea domnului Vance cu prinții tehnologiei – a cântărit mai mult decât toate celelalte. Căci, în spatele acestei alegeri prezentate drept strategică, se întrevede un alt tablou: cel al unei rețele strânse, aproape conspirative, de tehnologi miliardari.
În săptămânile premergătoare anunțului, David Sacks, Jacob Helberg și mai ales Peter Thiel l-au sunat, au insistat și au exercitat presiuni asupra fostului președinte. O campanie discretă, purtată în saloane private și la dineuri confidențiale, a făcut ca decizia să fie influențată de greutatea unor averi capabile să susțină – sau să sufoce – orice ambiție politică.[28] Se spune că, la un dineu informal, David Sacks i-ar fi sugerat lui Trump că Vance trebuia ales.[29]
Nu este oare revelator faptul că, în aceeași săptămână în care numele domnului Vance a fost rostit, Elon Musk și ceilalți au anunțat donații considerabile în favoarea intereselor trumpiste? Acești domni, desigur, se felicită pentru această alianță. Cât despre întrebarea dacă o asemenea generozitate a influențat decizia tribunului, nu putem ști; totuși, cum spunea un vechi moralist, există coincidențe care sunt doar în aparență.[30]
Atunci când încetăm să mai îmbrățișăm povestea edificatoare – fiul Apalașilor, supraviețuitor al ruinelor industriale, atins brusc de mâna unui Mesia portocaliu – și privim, fără indulgență, ultimii zece ani ai lui J. D. Vance, apare o cu totul altă siluetă. Nu mai este copilul poporului salvat miraculos din haos, ci un om modelat, împins, aproape sculptat de techno-capitalismul emergent; un protejat al noilor stăpâni ai imperiului digital și, în mod special, al lui Peter Thiel, prinț ambițios al Noii Drepte, un fel de Palpatine al erei cipurilor și algoritmilor.
Povestea adevărată începe nu în forjele Midwestului, ci în amfiteatrele căptușite ale Universității Yale, în 2011. Acolo, Vance, un tânăr avid de ascensiune, a auzit pentru prima dată vocea gravă a miliardarului și fondatorului Palantir. Acesta rostea deja, cu siguranța acelor spirite care se cred la căpătâiul civilizației, despre declinul Americii, oboseala elitelor sale și epuizarea sufletelor inventive.
Pentru Vance, a fost – avea să spună mai târziu – „cel mai semnificativ moment de la Yale”, ca și cum nu ar fi întâlnit un finanțist, ci un doctrinar provenit dintr-un ordin uitat, un maestru pregătit să-i călăuzească pe oameni în ceasurile amurgului istoriei. Din acea zi, el a conceput ideea de a abandona drumul juridic pentru un destin mai puțin convențional. Îl considera pe Thiel „poate cel mai inteligent om” pe care îl întâlnise vreodată, iar mărturisirea creștină a acestuia i-a răsturnat prejudecățile, el care își imaginase, după un tipar răspândit, că religia aparține celor simpli, în timp ce necredința ar fi privilegiul spiritelor superioare.[31]
După universitate și un scurt stagiu în lumea bine așezată a marilor cabinete de avocatură, Vance s-a mutat la San Francisco, această capitală nouă în care codul informatic ține loc de steag, iar ambiția se măsoară în octeți. A bătut la ușa lui Peter Thiel, care l-a primit în cadrul fondului său Mithril Capital, nume inspirat din legendele lui Tolkien.[32] Acolo, Vance s-a impregnat de ritualurile acestei lumi: a observat cum se evaluează o companie, cum se caută în efervescența tehnologică semnele unui progres pe care epoca, cu un fel de fervoare religioasă, continuă să-l considere mântuitor. Nu a trecut neobservat. Peter Thiel, potrivit lui Colin Greenspon, fost director în cadrul Mithril, l-a remarcat imediat în mulțimea ambițioșilor: „Știam că acest om trebuie, fără nicio ezitare, să aparțină cercului nostru”, mărturisește acesta.[33]
Apoi, în 2019, J. D. Vance s-a întors în Ohio, lansându-și propriul fond de investiții, beneficiind nu fără discreție de sprijinul cofondatorului PayPal și al altor magnați precum Marc Andreessen sau Eric Schmidt, fost director general al Google.[34] Și-a numit compania Narya Capital, adoptând astfel unul dintre cele mai caracteristice obiceiuri ale mentorului său: acea cochetărie ușor puerilă care constă în a împrumuta din mitologiile lui Tolkien pentru a boteza cele mai reci întreprinderi financiare. Narya este, de fapt, unul dintre Inelele Puterii: acela care, în legendă, trebuia să insufle elfilor curajul de a rezista tiraniei, dominației și deznădejdii. Dotată cu 120 de milioane de dolari, dintre care 15 % proveneau din averea lui Peter Thiel, firma a investit masiv în Rumble, o platformă rivală a YouTube, unde se adună frecvent un public situat la dreapta spectrului politic.
Deja, ideea puterii elective plutea în jurul lui Vance. Thiel nu s-a limitat la încurajări: a investit cincisprezece milioane în ascensiunea sa senatorială din 2022, în Ohio.[35] Când Vance a încercat să obțină sprijinul lui Donald Trump în 2021, miliardarul de origine germană l-a însoțit până la Mar-a-Lago, pecetluind o reconciliere necesară.[36] În urma acestei întâlniri, Vance a devenit mai indulgent față de fostul președinte, atenuându-și judecata asupra atacului de la Capitoliu și obținând astfel indispensabila binecuvântare trumpistă în ajunul scrutinului.
Astfel, adversarul de ieri a devenit aliatul de azi – iar Vance, fost critic acerb al tribunului republican, s-a transformat în cel mai înfocat apărător al său. Se șoptește chiar că Peter Thiel nu ar fi fost străin de convertirea lui Vance la catolicism.[37] Poate da. Poate nu. Dar rămâne un fapt: fără mâna răbdătoare, banii discreți și voința fermă a acestui „naș”, ar fi greu de imaginat pe Vance nu doar în Senat, ci chiar pe treptele vicepreședinției. Un asemenea destin nu se inventează: se finanțează, se ghidează, se sculptează – asemenea imperiilor care nu se nasc niciodată singure.[38]
Se spune că Vance este unul dintre primii capitaliști de risc ajunși vicepreședinte al Statelor Unite. Nu este o întâmplare: este mai degrabă semnul izbitor al politizării ireversibile a industriei tehnologice, al ambiției sale de a modela statul așa cum modelează un software. În Silicon Valley se știe bine: Vance este unul dintre puținii oameni publici capabili să înțeleagă că giganții digitali nu formează un bloc omogen, ci o rețea de triburi concurente – toate dornice să influențeze destinul american.
Mai trebuie oare să ne mirăm că Silicon Valley-ul cel mai de dreapta, deja cuprins de un fel de fervoare a modernismului reacționar, salută ascensiunea lui J. D. Vance la vicepreședinție ca pe încoronarea unui prinț al propriei caste? Nu: este, de fapt, o încoronare în toată regula. Tehno-feudalismul își recunoaște unul dintre ai săi. Și cum i-am putea contesta apartenența? Băiatul din colinele Ohio-ului, cândva destinat sorții propriei sale clase – rebutul alb al vechilor bazine industriale – a devenit, printr-o întorsătură singulară a destinului american, produsul perfect al noii aristocrații: absolvent de Yale, milionar precoce, capital-riscator experimentat, obișnuit al laboratoarelor futuriste unde se visează remodelarea umanității... și, în cele din urmă, doctrinar conservator.
Imediat după oficializarea nominalizării sale, Elon Musk, stăpân al rachetelor și al rețelelor, a salutat pe propria sa platformă un „alegere excelentă” și a prezis că această alianță „va răsuna ca o victorie”.[39] În birourile discrete ale Founders Fund – principatul financiar legat de miliardarul Peter Thiel –, entuziasmul a crescut și mai mult: Delian Asparouhov a exclamat, în euforia momentului, că America are acum „un fost capital-riscant la Casa Albă”.[40] Pentru acești oameni, nu era doar politică: era consacrarea unei linii de succesiune.
Crystal McKellar, care îl cunoscuse pe Vance la Mithril Capital într-o altă etapă a ascensiunii sale, a exprimat același entuziasm. În ochii ei, numirea fostului său coleg în funcția de vicepreședinte promitea o epocă a reînnoirii: „Va fi benefic pentru Silicon Valley, pentru că este un bun capitalist de piață liberă, convins de creștere, de inovație și de necesitatea eliminării reglementărilor care sufocă dezvoltarea”, scria ea într-un mesaj. „Și va fi la fel de benefic pentru țară, din aceleași motive și pentru că manifestă o adevărată compasiune față de cei pe care progresul i-a uitat și i-a lăsat în urmă.”[41]
J. D. Vance și „Luminile întunecate”
Generozitățile considerabile acordate lui J. D. Vance în 2022 i-au oferit, cum era de așteptat, un avantaj decisiv în cucerirea locului său de senator. Banii deschid uși; dar pentru a le trece pragul mai sunt necesare și ideile. Parcurgând discursurile noului senator, se poate distinge cu ușurință ecoul discret al unui alt glas: cel al binefăcătorului său, Peter Thiel, același teoretician care odinioară și-a exprimat scepticismul cu privire la compatibilitatea dintre democrație și libertate.
De atunci, domnul Vance s-a impus printre cei mai înfocați susținători ai unui program menit – potrivit adepților săi – să regenereze statul și – potrivit criticilor – să-l subjuge. Nu își ascunde intențiile: purificarea administrației federale de acei funcționari „înrădăcinați” care, în viziunea sa, trădează voința poporului și înlocuirea lor cu agenți fideli, aliniați. „Preluarea instituțiilor stângii pentru a le întoarce împotriva ei însăși”, proclamă el; o „de-wokificare” generală, asemănătoare – spune el – cu de-baazificarea Irakului, când vechea birocrație a fost înlocuită de una nouă, considerată mai conformă cu viziunile Washingtonului.[42] Într-o discuție recentă, a mers și mai departe: concedierea întregii mase de funcționari intermediari și, dacă instanțele se opun, ignorarea lor, fără însă a le interzice să vorbească.[43]
Această doctrină, în realitate, nu este deloc nouă. Curtis Yarvin, pe care J. D. Vance îl recunoaște fără rezerve drept sursă de inspirație,[44] a schițat-o încă din 2012, într-o intervenție cu titlu revelator: „Cum să resetăm guvernul Statelor Unite”. Planul său se reducea la patru litere: R.A.G.E., „Retire All Government Employees” (Eliminați toți angajații guvernamentali). Cu alte cuvinte, concedierea întregii funcții publice pentru a o reconstrui sub un nou jurământ, preluarea trezoreriei și ignorarea, dacă este necesar, a veto-ului judecătorilor.[45]
Vance își găsește inspirația și într-un text care, în cercurile tehnologice, are statutul de Evanghelie al noii epoci: Manifestul techno-optimist al lui Marc Andreessen. Acest mic volum poate fi rezumat printr-o frază scurtă, simplă ca o ecuație și suverană ca un oracol: „Politica este un obstacol. Tehnologia este soluția. Cu suficientă tehnologie, nicio problemă nu este de nerezolvat.” Ai putea crede că asculți un inginer al viitorului, convins că istoria nu este decât o succesiune de defecțiuni și că va fi suficient un internet mai rapid și algoritmi mai docili pentru a elimina contingența umană. Una dintre referințele majore ale acestui text cu accente nietzscheene este Nick Land, pe care Andreessen îl consideră unul dintre „sfinții săi patroni”.
Marc Andreessen este un antreprenor și investitor american, cunoscut pentru crearea browserelor Mosaic și Netscape. După o lungă perioadă de apropiere de Partidul Democrat, el a contribuit la finanțarea celei de-a doua campanii a lui Trump. Leagă capitalul de ambițiile politice, visul algoritmic de strategiile puterii. Prin el circulă ideile lui Peter Thiel, certitudinile cuceritoare ale lui J. D. Vance și, până și în cele mai respectabile coridoare ale puterii, ecourile ezoterice ale lui Curtis Yarvin. Mai puțin incendiar decât acesta din urmă, Andreessen nu împărtășește mai puțin același proiect: reducerea statului la minimum, extinderea imperiului companiilor private, transformarea tehnologiei nu într-un simplu instrument, ci într-o lege – nu într-o promisiune, ci într-un comandament.
Totuși, în cadrul Conferinței de Securitate de la München din 2025, vicepreședintele american J. D. Vance a oferit întreaga măsură a ceea ce unii numesc „Luminile întunecate”. În acest for transatlantic, obișnuit să celebreze ortodoxia strategică și vechiul catehism atlanticist, se aștepta obișnuita litanie despre securitatea colectivă și Ucraina. Dar s-a auzit altceva: o punere sub acuzare, solemnă și aproape teatrală, a Europei democratice însăși, prezentată ca fiind trădătoarea cauzei libertății pe care pretinde că o moștenește.
Acest discurs, structurat în șase mesaje succesive, opera o inversare a perspectivei. Primul punct: amenințarea, potrivit lui Vance, nu mai vine dinspre Moscova sau Beijing, ci din interiorul Europei, roasă de o renegare lăuntrică.
„Amenințarea care mă îngrijorează cel mai mult pentru Europa nu este Rusia, nici China, nici vreun actor extern. Ceea ce mă tem este amenințarea internă: abandonarea de către Europa a valorilor sale fundamentale, acele valori pe care cândva le împărtășea cu America.”
Nu se poate ignora sensul acestei provocări: sabia nucleară din Est este împinsă în plan secund, pentru a pune în prim-plan acuzația de dezintegrare morală a Occidentului.
Al doilea punct: Vance insistă îndelung asupra a ceea ce el percepe ca fiind cenzura tot mai răspândită a opiniilor conservatoare în Europa. El ironizează utilizarea unor „termeni oribili de tip sovietic” – dezinformare, misinformare – folosiți, spune el, pentru a reduce la tăcere opoziția. Și enumeră, ca un procuror meticulos, exemplele: condamnarea în Suedia a unei activiste creștine pentru arderea unui Coran, intervenții ale poliției în Germania împotriva unor discursuri considerate antifeministe, zone „protejate” în jurul clinicilor de avort din Regatul Unit.
Al treilea punct: apare problema migrației, grea și implacabilă: Germania, afirmă el, nu a avut niciodată atât de mulți străini, dovadă a unei politici deliberate și asumate. Drama de la München, unde un migrant afgan a intrat cu mașina într-o mulțime sindicalistă, este invocată ca simbol al unei Europe care și-ar fi ales propria vulnerabilizare.
Al patrulea punct: democrația europeană este acuzată că ar fi doar de fațadă. Vance citează anularea primului tur al alegerilor prezidențiale din România din 2024 ca simptom al unei elite hotărâte să corecteze, sau chiar să anuleze, voința populară de fiecare dată când aceasta nu îi convine. Dacă doar câteva mii de dolari de propagandă digitală pot răsturna un regim, susține el, atunci acel regim era deja pe moarte.
„Rolul democrației este de a tranșa aceste mari chestiuni la urne. Cred că disprețuirea cetățenilor, ignorarea preocupărilor lor sau, mai grav, închiderea mass-mediei, anularea alegerilor sau excluderea oamenilor din procesul politic nu protejează nimic. În realitate, aceasta este cea mai sigură cale de a distruge democrația. Iar a-ți exprima opinia nu este ingerință electorală, chiar și atunci când oamenii vorbesc din afara țării și chiar dacă sunt foarte influenți. Și credeți-mă, o spun cu toată ironia posibilă: dacă democrația americană a supraviețuit la zece ani de dojeni din partea Gretei Thunberg, atunci voi puteți supraviețui câtorva luni de Elon Musk.”
Al cincilea punct: abia după aceste atacuri morale, Vance consimte, aproape din obligație, să formuleze câteva observații clasice despre securitate: da, Europa va trebui să contribuie mai mult la propria apărare; da, ar putea fi necesar un „compromis rezonabil” între Kiev și Moscova – formulare vagă, aproape nepăsătoare, care i-a surprins pe cei ce așteptau un manifest strategic.
În cele din urmă, vicepreședintele a anunțat, pe un ton care amintea de un western, că „șeriful s-a schimbat” sub conducerea lui Donald Trump. Traducerea este limpede: politica americană nu va mai fi cea blândă și moralizatoare a Washingtonului din epoca Biden. De acum înainte, a lăsat el să se înțeleagă, America va vorbi apăsat, va acționa ferm și nu își va mai cere scuze că gândește diferit față de Bruxelles.
Astfel a vorbit J. D. Vance: nu diplomat, ci tribun; nu gardian al ordinii vechi, ci herald al unei schimbări de direcție. Iar în liniștea surprinsă a cancelariilor, unii au crezut că aud deja zgomotul surd al unei lumi care se răstoarnă. Ceea ce face discursul deosebit de remarcabil este pivotul său explicit, de la chestiuni de securitate la reproșuri culturale. Această orientare reflectă o revizuire fundamentală a priorităților politicii externe americane sub a doua administrație Trump, Vance fiind unul dintre principalii săi arhitecți intelectuali.
Discursul de la München dezvăluie o convergență izbitoare între Vance și mai multe aspecte esențiale ale gândirii lui Thiel. În primul rând, intervenția manifestă un scepticism deschis față de instituțiile liberale europene. Critica lui Vance la adresa practicilor democratice europene reflectă ostilitatea constantă a lui Thiel față de instituțiile democratice și față de dominația birocratică. Contestând legitimitatea răspunsurilor europene la ceea ce el consideră ingerințe electorale, Vance aplică în practică critica thieliană a controlului exercitat de elite și a mecanismelor instituționale menite să filtreze informația. Referința sa la o democrație care poate fi destabilizată de campanii digitale străine ilustrează preferința lui Thiel pentru sisteme robuste, capabile să reziste presiunilor externe, mai degrabă decât pentru procese instituționale minuțios organizate.
În plus, accentul pus de Vance pe imigrație, libertatea de exprimare și chestiuni culturale, în detrimentul amenințărilor de securitate tradiționale, reflectă prioritatea acordată de Thiel problemelor culturale și civilizaționale în raport cu geopolitica convențională. Vance leagă imigrația de securitate, invocând atacul cu vehicul comis de un imigrant afgan împotriva unor sindicaliști la München, pentru a denunța politicile migratorii mai largi. Această perspectivă corespunde convingerii thieliene potrivit căreia coeziunea culturală este o condiție prealabilă indispensabilă pentru o guvernare eficientă și pentru stabilitatea socială.
În fine, și poate cel mai important, tonul direct și provocator al discursului – rostit în fața unui auditoriu format din parteneri tradiționali – întruchipează spiritul anticonformist al lui Thiel față de consensul stabilit. Thiel este celebru pentru „investițiile riscante care au dat roade”, iar disponibilitatea lui Vance de a-i provoca pe liderii europeni chiar în propriul lor forum trădează aceeași îndrăzneală intelectuală și aceeași voință de a rupe cu normele consacrate.[46]
Concluzie
Mult timp, industria tehnologică din Silicon Valley s-a lăsat adormită în iluzia că este un bastion progresist, o citadelă de spirite liberale, scufundată în sânul democratic al Californiei – fiica mai mică a San Francisco-ului, matricea tuturor utopiilor moderne. Dar iată că a început să apară o minoritate republicană: Musk, Sacks, Thiel și alții care cândva votau democrații, se aliniază astăzi în spatele lui Trump, ca și cum convertirea lor n-ar fi decât rezultatul logic al marii dispute care sfâșie America. Administrația Biden, atingând „sfânta sfintelor” – criptomonedele, inteligența artificială, achizițiile strategice care transformă start-up-urile în fiefuri prospere – a întors împotriva sa baronii digitali. Iar aceștia, iritați ca niște prinți deposedați de prerogativele lor, au realizat brusc că există și o altă tabără.
În ochii acestor magnați, Vance nu este doar un vicepreședinte: el este mesagerul lor, emisarul lor la Washington. El poartă o doctrină simplă: ideea că marile conglomerate – de la Google la Lockheed Martin – sufocă inovația, în timp ce companiile mici, îndrăznețe, mai ales ale lor, poartă în ele impulsul vital al țării. Cu Vance, industria tehnologică ar putea înceta să mai fie țapul ispășitor al politicii americane pentru a deveni motorul ei, iar administrația ar fi treptat colonizată de oameni care vorbesc limbajul Silicon Valley și gândesc în logaritmi.
Dar, dincolo de aceste beneficii măsurabile, se profilează un câștig și mai mare: cu Vance la vicepreședinție, al doilea mandat al lui Trump ar putea fi animat, inspirat, poate chiar dirijat din umbră de oameni precum Peter Thiel sau Curtis Yarvin — teoreticieni ai unui viitor post-democratic, obsedați de inteligență, ierarhie și puritate rasială. Thiel, „făuritorul de regi” care a îndrăznit cândva să declare că „capitalismul este incompatibil cu democrația”, întrezărește deja încoronarea celei mai răbdătoare investiții ale sale: instalarea la conducerea statului a unor discipoli convinși că sufragiul popular este o eroare istorică și că societatea ideală va semăna cu un regim feudal de înaltă tehnologie, suspendat undeva între Silicon Valley și o stație orbitală.
Astfel, pentru Thiel, numirea lui Vance în funcția de vicepreședinte este mai mult decât o încoronare: este recolta unei semințe aruncate cu zece ani în urmă, când a recunoscut în acest absolvent de Yale, născut printre ruinele Midwestului, un discipol demn de marile sale proiecte. L-a îmbogățit, l-a format, l-a introdus într-o lume a afacerilor care se potrivea de minune curentului MAGA; apoi i-a ghidat intrarea în politică, finanțând cu milioane, alături de alți „prinți” ai Văii, victoria sa în Senat.
Astfel se închide acest capitol. Dar povestea continuă. În numărul nostru următor, vom vedea cum ideologia „Luminilor întunecate” s-a insinuat în primul an al președinției Trump și cum a modelat, în anticamera puterii, cele mai nespuse visuri ale noii administrații.
Note
[1] Henry L. Menckens, Minority Report : H. L. Menckens Notebooks (Alfred A Knopf, New-York, 1956), p. 253
[2] James D. Vance, Hillbilly Elegy A Memoir of a Family and Culture in Crisis, (Harper, 2016), pp. 7-8
[3] Ibid., pp. 10-11
[4] Ibid., pp. 9-10
[5] Ibid., p. 10
[6] Ibid., p. 213
[7] Ibid., p. 38
[8] Ibid., p. 66
[9] Ibid., p. 21
[10] https://www.c-span.org/program/us-s...
[11] Vance, p. 287
[12] Ibid., p. 64
[13] Jennifer Senior, Review : In ‘Hillbilly Elegy,’ a Tough Love Analysis of the Poor Who Back Trump (The New York Times : August 10, 2016). https://www.nytimes.com/2016/08/11/...
[14] Rod Dreher, Hillbilly America : Do White Lives Matter ? (The American Conservative : July 11, 2016). https://www.theame-ricanconservativ...
[15] Vance (2016), pp. 15-16
[16] Ibid., p. 282
[17] https://charlierose.com/videos/29349
[18] James D. Vance, Opioid of the Masses (The Atlantic : July 4, 2016). https://www.theatlantic.com/politic...
[19] ’Hillbilly Elegy’ Recalls A Childhood Where Poverty Was ’The Family Tradition’ (NPR : August 17, 2016). https://www.npr.org/2016/08/17/4903...
[20] James D. Vance, Trump speaks for those Bush betrayed : Column (USA TODAY : February 18, 2016), https://eu.usa-today.com/story/opin...
[21] https://www.vice.com/en/article/jd-...
[22] Ross Douthat, What J.D. Vance Believes (The New York Times : June 13, 2024). https://www.nytimes.com/2024/06/13/...
[23] Maeve Sheehey, J.D. Vance says he regrets since-deleted tweets criticizing Trump (Politico : July 5, 2021). https://www.politico.com/news/2021/...
[24] Joan E Greve, JD Vance Senate run is test of Trump influence on Republican party (The Guardian : April 30, 2022). https://www.theguardian.com/us-news...
[25] Michelle Goldberg, The unnerving changeability of JD Vance, (New York : July 26, 2024). https://www.ny- times.com/2024/07/26/opinion/jd-vance-changeability.html
[26] Melissa Ryan, JD Vance-Peter Thiel-Curtis Yarvin 2024 : The Neoreactionary Dream Team (Bucks County Beacon : July 22, 2024), https://buckscountybeacon.com/2024/...
[27] Gil Duran, Where J.D. Vance Gets His Weird, Terrifying Techno-Authoritarian Ideas (The New Republic : July 22, 2024) https://newrepublic.com/article/183...
[28] Eric Cortellessa, Why Trump Chose J.D. Vance (Times : July 15, 2024), https://time.com/6998873/why-trump-... vance-for-vice-president/
[29] Rian Mac & Theodore Schleifer, How a Network of Tech Billionaires Helped J.D. Vance Leap Into Power (The New York Times : July 17, 2024), https://www.nytimes.com/2024/07/17/...
[30] https://buckscountybeacon.com/2024/...
[31] James D. Vance, How I Joined the Resistance (The Lamp, April 1, 2020), https://thelampmagazine.com/blog/ho...
[32] Ian Ward, 55 Things to Know About JD Vance, Trump’s VP Pick (Politico : July 15, 2024), https://www.politico.com/news/magaz...
[33] Elizabeth Dwoskin, Cat Zakrzewski, Nitasha Tiku & Josh Dawsey, Inside the powerful Peter Thiel network that anointed JD Vance (The Washington Post : July 29, 2024). https://www.washingtonpost.com/tech...
[34] Kim Hart, J.D. Vance launches VC fund for startups beyond Silicon Valley, (Axios : January 9, 2020), https://www.axios.com/2020/01/09/jd...
[35] Caroline Linton, Adam Brewster & Aaron Navarro, Ohio primary results : Trump-backed J.D. Vance wins Republican Senate race (CBS News : May 4, 2022). https://www.cbsnews.com/live-update...
[36] Greg McKenna, Venture capitalists get one of their own with Trump’ s VP pick—what to know about J.D. Vance’ s VC career, (Fortune : July 15, 2024). https://fortune.com/2024/07/15/vent...
[37] Kenneth Rasmussen, JD Vance, Peter Thiel, and the Silicon Valley Digital Radical Right (Psychohistory Forum Research Associate), p. 5
[38] Daniel Klaidman, The billionaire who fueled JD Vance’s rapid rise to the Trump VP spot — analysis (CBS News : July 16, 2024). https://www.cbsnews.com/live-update...
[39] https://x.com/elonmusk/status/18129...
[40] https://x.com/zebulgar/status/18129...
[41] Lizette Chapman & Anna Edgerton, From Elon Musk to David Sacks, Silicon Valley’s Trump Backers Cheer Vance as VP Pick (Bloomberg : July 16, 2024) https://www.bloomberg.com/news/arti...
[42] https://www.youtube.com/live/PMq1ZE... (23e minute)
[43] Andrew Prokop, J.D. Vance’s radical plan to build a government of Trump loyalists (Vox : July 18, 2024), https://www.vox.com/politics/361455...
[44] Ian Ward, The Seven Thinkers and Groups That Have Shaped JD Vance’s Unusual Worldview, (Politico : July 18, 2024). https://www.politico.com/news/magaz...
[45] Corey Pein, Live Work Work Work Die : A Journey into the Savage Heart of Silicon Valley (Metropolitan Books, 2018), pp. 216-217 ; Ed Simon, What We Must Understand About the Dark Enlightenment Movement (Time : March 24, 2025) https://time.com/7269166/dark-enlig...
[46] Mikhail Minakov (2025), Freedom and Progress at the Dawn of the Age of Will : The Struggle of Two Enlightenments in the Current Euro-Atlantic Debate, (Ideology and Politics Journal, No 1, 27), pp. 125-127
https://egaliteetreconciliation.fr/J-D-Vance-chevalier-de-la-nouvelle-aristocratie-techno-capitaliste-80739.html