Multipolaritatea contra entropiei

Esența confruntării dintre multipolaritate și unipolaritate este mai profundă decât o simplă diferență în distribuția puterii pe tabla de șah a politicii internaționale; ea poate fi înțeleasă ca o confruntare între structuri civilizaționale privind modul în care trebuie gestionată creșterea entropiei în cadrul ordinii sociale.

Civilizația este o structură socială de lungă durată, construită pentru a așeza ființa umană, pământul, vocația, familia, religia, Statul, memoria și axa temporală într-o anumită ordine, cu scopul de a reprima dispersia anarhică; în acest sens, civilizația poate fi considerată un sistem destinat să limiteze creșterea entropiei sociale.

Civilizația orientală a realizat această reglare a entropiei printr-o organizare multipolară. Ordinea orientală poate fi descrisă ca un aranjament multipolar în care coexistă mai multe centre, fiecare păstrându-și propriile granițe, memoria, riturile, dinastia regală, comunitatea, religia și ordinea profesională, rămânând totodată vecine; este o structură care gestionează fricțiunile generate de contactul dintre civilizații prin păstrarea unei distanțe în care diferențele pot continua să existe fără a înceta să fie diferențe. Pentru înțelegerea ordinii civilizaționale orientale, ceea ce contează nu este unitatea, ci frontiera; nu omogenizarea sau egalitatea, ci distanța și neamestecul reciproc în treburile celuilalt.

În schimb, civilizația occidentală a înlocuit limitarea entropiei printr-o particulă unică și a căutat să o pună în aplicare printr-un principiu al unificării. Ea a încercat să creeze o ordine făcând ca lumea să convergă spre o singură valoare, o singură instituție, o singură axă temporală, o singură viziune progresistă asupra istoriei și o singură concepție despre umanitate.

Particula unică instituită în acest scop este liberalismul, care consideră individul drept cea mai mică unitate a lumii. Liberalismul separă ființa umană de civilizație, de comunitate, de religie, de familie, de vocație, de dinastia regală, de protecția Statului și de memoria istorică și plasează individul într-o succesiune liniară: individ, drepturi, libertate, autonomie. În acel moment, ordinea occidentală încorporează în sine cauza propriei sale prăbușiri. Căci absolutizarea drepturilor individuale le aduce inevitabil în coliziune cu drepturile altor indivizi care coexistă în același spațiu, iar această ciocnire se repetă la nesfârșit.

În plus, indivizii fragmentați își pierd capacitatea de a rezista forțelor dominante, deoarece organizarea lor în corpuri colective este împiedicată. Atunci când structuri precum civilizația, comunitatea, vocația, religia, familia, protecția oferită de Stat și memoria istorică sunt păstrate, ființa umană nu există în mod izolat, ci este integrată într-o multitudine de relații, iar aceste relații generează judecată colectivă și capacitate de rezistență. Liberalismul rupe aceste legături, considerându-le constrângeri ale libertății individuale; transformând societatea într-un agregat de indivizi fragmentați, el distruge simțul comun, obiceiurile, valorile tradiționale și axa temporală a istoriei, construind astfel o societate ușor de administrat de către guvern și piață.

Neoliberalismul contemporan reprezintă forma actuală a dominației, în care acest principiu liberal al creșterii entropiei s-a realizat prin intermediul pieței, al finanțelor, al instituțiilor și al managementului tehnologic. Neoliberalismul îi dezarticulează pe indivizii separați de civilizație prin liberalism, folosind piața, contractele, prețurile, datoriile, finanțele, eficiența investițiilor și normele internaționale. Important este faptul că, înainte de a putea transforma societatea într-o marfă, neoliberalismul trebuie mai întâi să dezmembreze forțele civilizaționale stabile care se opun comercializării. Pământul, vocația, familia, religia, protecția Statului și memoria istorică păstrează criterii de judecată care nu pot fi reduse exclusiv la prețurile pieței; atât timp cât acestea continuă să existe, piața nu poate deveni criteriul suprem de evaluare al întregii societăți.

Pe această bază se poate înțelege că obiectivul neoliberalismului nu este, în esență, extinderea pieței. Ceea ce urmărește este dezmembrarea forțelor civilizaționale stabile care există în afara pieței și transformarea structurilor care se opun comercializării — precum pământul, vocația, familia, religia, protecția Statului și memoria istorică — în unități ce pot fi evaluate prin prețuri, relații contractuale, mobilitatea capitalului și eficiența investițiilor. Civilizația decide, pe baza unor criterii diferite de cele ale pieței, ce poate fi vândut și ce trebuie păstrat, ce poate fi transferat și ce trebuie protejat, ce trebuie refuzat chiar dacă este profitabil și ce trebuie menținut chiar dacă produce pierderi; prin urmare, neoliberalismul trebuie să demonteze acest mecanism civilizațional al judecății.

Într-o societate în care civilizația dăinuie, piața funcționează ca un instrument. Într-o societate în care civilizația este dezmembrată, piața devine criteriul de judecată. Pământul încetează să mai fie patrie și devine bun imobiliar; vocația trece de la statutul de structură a formării și responsabilității comunitare la cel de simplă competență pe piața muncii; familia, din spațiu al continuității între generații, devine un agregat de contracte individuale; religia, din fundament al ordinii lumii, este redusă la o valoare privată; Statul, din garant al protecției civilizaționale, este transformat într-un simplu mediu favorabil investițiilor. Prin această succesiune de transformări, societatea nu este liberalizată, ci transformată într-un ansamblu de bunuri evaluabile prin preț, intrând într-o stare în care poate fi cumpărată, mutată, evaluată și abandonată.

Neoliberalismul atacă forțele civilizaționale stabile, calificându-le drept ineficiente, închise, discriminatorii, privilegiate, arhaice sau iraționale. Comunitățile profesionale sunt tratate ca grupuri de interese închise, familia ca o instituție învechită care împiedică libertatea individuală, religia este redusă la o credință privată, iar protecția oferită de Stat este considerată un obstacol în calea concurenței de piață. Astfel, structurile cu entropie redusă care susțineau societatea sunt dezmembrate, iar societatea devine fluidă. O societate fluidificată poate fi reorganizată cu ușurință din exterior prin intermediul finanțelor, al instituțiilor internaționale, al contractelor și al managementului tehnologic.

Această structură este legată și de teologia pieței, vizibilă în Statele Unite și în Uniunea Europeană. Atunci când piața este tratată ca o ordine sacră și autoreglatoare, obligațiile civilizaționale care nu se supun pieței sunt percepute ca vestigii ale unei ordini vechi ce trebuie sacrificate. Sacrificarea oamenilor în numele exigențelor pieței este justificată prin invocarea raționalității economice; sărăcia, șomajul, inegalitatea, războiul și chiar distrugerea industriei sunt prezentate ca judecăți ale „zeului-piață”. În această logică, însăși existența lui Dumnezeu, a regelui, a comunității, a statului și a obligațiilor civilizaționale aflate deasupra pieței devine un obstacol. Din această perspectivă, motivul pentru care neoliberalismul demontează legăturile civilizaționale poate fi explicat ca o condiție necesară funcționării acestei teologii a pieței.

Structura Japoniei postbelice constituie un exemplu concret al acestei destructurări civilizaționale. În urma ocupației, Japonia a fost lipsită de dreptul de a vorbi despre propriile sale origini și și-a pierdut capacitatea de a înțelege trecutul, prezentul și viitorul ca elemente ale unei axe temporale continue. Chiar și faptul fundamental că Organizația Națiunilor Unite era o structură de administrare a statelor învinse, creată de învingătorii celui de-al Doilea Război Mondial, a dispărut din conștiința japoneză. Nu este vorba despre o lipsă de cunoștințe, ci despre o situație în care axa temporală necesară pentru înțelegerea propriei origini a fost distrusă. Sistemul de valori liberal a oferit poporului japonez concepte abstracte precum democrație, umanitarism și comunitate internațională, dar, în schimb, i-a răpit capacitatea de a înțelege locul pe care propria țară îl ocupă în sistemul mondial care definește Japonia drept un stat învins.

Un Stat care și-a pierdut originea nu mai poate judeca ceea ce este. Prin mecanismul metodologic al liberalismului și neoliberalismului, America a reușit să facă astfel încât Japonia, deși situată în Asia, să adopte valorile occidentale și, aflându-se la interfața dintre civilizațiile orientale și occidentale, să interiorizeze interesele civilizației continentale americane ca și cum ar fi propriile sale convingeri. Într-o situație în care nu mai dispune de un nucleu civilizațional propriu, Japonia nu își poate afirma propriile valori în contactul cu celelalte civilizații.

În acest vid pătrund valorile americane. Acest fenomen reprezintă golirea civilizațională care se produce atunci când Japonia este ruptă de legătura cu nucleul civilizațional al continentului eurasiatic; aceasta devine explicația fundamentală a faptului că Japonia, deși aparține Asiei din punct de vedere geografic, acționează ca un avanpost al Occidentului. Faptul că s-a reușit destructurarea unei țări cu o istorie și o civilizație atât de îndelungate precum Japonia arată cum această teorie este pusă în practică pentru a domina diferite state prin proceduri standardizate, care nu sunt niciodată făcute publice.

Prăbușirea conștiinței istorice poate fi explicată prin aceeași structură. Configurațiile istorice multiple — precum guvernul de la Nanjing, guvernul de la Chongqing, Soong Ching-ling, aripa stângă a Kuomintangului, întemeierea Republicii Populare Chineze, relațiile complexe dintre armata japoneză și forțele comuniste, Pactul de neutralitate sovieto-japonez, armata statului Manciukuo, guvernul regiunii de frontieră Shaan-Gan-Ning și soldații japonezi rămași în teritoriu — nu pot fi înțelese fără existența unor axe temporale paralele.

Viziunea liberală asupra istoriei comprimă această structură într-o cronologie unică, liniară. Rezultatul este apariția unor scheme binare simplificatoare: Taiwan sau continentul, democrație sau dictatură, proamerican sau antiamerican. Aceasta înseamnă, în același timp, pierderea conținutului istoriei și distrugerea perspectivei spațiale necesare pentru înțelegerea ei.

Pornind de la aceste constatări, liberalismul, neoliberalismul, unipolaritatea și creșterea entropiei pot fi definite ca elemente ale unei singure structuri continue. Liberalismul reprezintă principiul dizolvării ordinii, manifestat în fiecare epocă, iar neoliberalismul este forma sa contemporană, orientată spre piață, finanțe și instituții. Unipolaritatea constituie expresia acestei logici în ordinea mondială. Creșterea entropiei este consecința sa la nivel civilizațional. Liberalismul abstractizează legăturile concrete care alcătuiesc societatea, iar neoliberalismul tratează aceste unități abstractizate prin intermediul pieței. Unipolaritatea unifică acest mod de tratare la scară globală. Rezultatul este că societatea își pierde centrul, granițele, memoria, vocația, religia, familia și protecția Statului, alunecând într-o stare de entropie ridicată.

Multipolaritatea reprezintă răspunsul civilizațional la acest proces. Ea limitează entropia socială, permițând fiecărei civilizații să își păstreze propriul centru, propriile granițe, memoria, ordinea profesională, religia, protecția Statului și structura familială. Multipolaritatea nu este o ideologie care urmărește unificarea lumii sub o singură normă, ci o formă de ordine în care mai multe civilizații își conservă ordinea internă, intră în contact unele cu altele și gestionează fricțiunile de la granițele lor prin menținerea unei anumite distanțe. Aceasta este forța ordinii orientale. Sistemele de învestitură, dinastiile regale, riturile, religia, comunitatea, vocația, familia și pământul trebuie înțelese ca tehnologii civilizaționale de reglare a entropiei sociale.

Adevărata dreaptă și adevărata stângă sunt, de asemenea, redefinite în cadrul acestei structuri. Adevărata dreaptă apără pământul, religia, dinastia regală, familia, statul și continuitatea istorică. Adevărata stângă apără poporul, vocația, munca, protecția comunitară și impulsul proletar antioligarhic. Cele două nu reprezintă dreapta și stânga în interiorul liberalismului; ele sunt cele două aripi care se opun, fiecare în felul său, procesului de dizolvare a ordinii liberale. În perspectiva îngustă a liberalismului, dreapta și stânga apar ca adversari ireconciliabili; într-o perspectivă circulară, însă, ambele se află în opoziție directă față de liberalism.

Esența multipolarității în opoziție cu unipolaritatea constă în confruntarea dintre limitarea entropiei și creșterea ei. Multipolaritatea orientală menține ordinea socială prin existența mai multor centre și frontiere civilizaționale. Unipolaritatea occidentală încearcă să unifice lumea printr-o normă unică, prin individualism și prin comercializarea tuturor aspectelor vieții, iar în acest proces descompune societatea din interior.

Neoliberalismul este forma contemporană de dominație care pune în aplicare această descompunere în numele pieței, al finanțelor, al instituțiilor și al managementului tehnologic. Liberalismul reprezintă principiul său spiritual, unipolaritatea este expresia sa în ordinea internațională, iar creșterea entropiei este consecința sa. A apăra civilizația înseamnă a restabili axa temporală, a redefini ceea ce nu poate fi cumpărat sau vândut și a reorganiza o societate care alunecă spre o descompunere fără sfârșit în jurul unor centre comune de sens: frontiera, memoria, vocația, religia, familia și funcțiile protectoare ale Statului.

https://reseauinternational.net/la-multipolarite-contre-lentropie/