Mic tratat despre rugăciune

Prefață

În decembrie 1940, autorul acestor rânduri a scris în limba engleză, pentru marea revistă americană Reader's Digest, un articol despre puterea rugăciunii. Acest articol a fost publicat la începutul anului 1941, după ce fusese prescurtat și revizuit de unul dintre redactori. Apoi a fost tradus în limba franceză, probabil în Elveția, și a apărut în Journal de Genève. Mai târziu, o publicație religioasă l-a republicat în Franța. Atunci autorul a luat cunoștință de această traducere. Ea nu l-a mulțumit și s-a hotărât să scrie, la începutul lunii ianuarie 1944, un nou eseu despre rugăciune.

Autorul nu este nici teolog, nici filozof. El se exprimă în limbajul obișnuit și folosește cuvintele în sensul lor comun, iar uneori în sensul lor științific. Le cere teologilor să manifeste față de el aceeași îngăduință pe care ar avea-o el față de ei dacă ar trebui să trateze un subiect ce ține de fiziologie. Acest studiu despre rugăciune este un rezumat extrem de concis al unei cantități foarte mari de observații adunate de-a lungul unei îndelungate cariere petrecute printre oameni dintre cei mai diferiți: occidentali și orientali, bolnavi și sănătoși, preoți catolici, călugări și călugărițe din diferite ordine religioase, pastori protestanți de toate confesiunile, rabini, medici și asistente medicale, bărbați și femei din toate profesiile și din toate categoriile sociale.

În plus, experiența sa de chirurg, medic și fiziolog, precum și cercetările de laborator pe care le-a desfășurat timp de mulți ani asupra regenerării țesuturilor și vindecării rănilor i-au permis să aprecieze la adevărata lor valoare anumite efecte vindecătoare ale rugăciunii. El vorbește numai despre lucruri pe care le-a verificat personal sau pe care le cunoaște de la oameni capabili de observații oneste și riguroase. A preferat să fie incomplet decât să invoce fapte insuficient dovedite. Mai presus de toate, s-a străduit să rămână pe terenul solid al realității.

La prima vedere, a vorbi despre rugăciune oamenilor moderni pare un demers inutil. Și totuși, nu este oare indispensabil să cunoaștem toate capacitățile de care suntem înzestrați? Căci nu putem lăsa niciuna dintre ele nefolosită fără a ne expune pe noi înșine sau pe urmașii noștri unui grav pericol. Atrofia simțului sacrului și a simțului moral se dovedește la fel de dăunătoare ca atrofia inteligenței.

Aceste rânduri se adresează tuturor – necredincioșilor deopotrivă cu credincioșii. Într-adevăr, viața impune tuturor aceleași cerințe pentru a putea fi trăită cu izbândă. Ea cere să ne purtăm în conformitate cu structura noastră trupească și sufletească. De aceea, nimeni nu ar trebui să ignore cele mai profunde și mai subtile nevoi ale firii omenești.

Introducere

Nouă, oamenilor din Occident, rațiunea ni se pare mult superioară intuiției. Preferăm în mare măsură inteligența sentimentului. Știința strălucește, în timp ce religia se stinge. Îl urmăm pe Descartes și îl lăsăm deoparte pe Pascal.

De aceea, căutăm mai întâi să dezvoltăm în noi inteligența. Cât despre activitățile neintelectuale ale spiritului, cum ar fi simțul moral, simțul frumosului și mai ales simțul sacrului, ele sunt aproape complet neglijate. Atrofia acestor activități fundamentale îl transformă pe omul modern într-o ființă spiritualmente oarbă. O asemenea infirmitate nu îi permite să fie un element sănătos al societății. Calitatea precară a individului este cea căreia trebuie să-i atribuim prăbușirea civilizației noastre.

În realitate, dimensiunea spirituală se dovedește la fel de indispensabilă pentru reușita vieții ca și cea intelectuală și materială. De aceea, este urgent să reînviem în noi înșine acele activități mentale care, mult mai mult decât inteligența, dau forță personalității. Cea mai ignorată dintre ele este simțul sacrului, sau simțul religios.

Simțul sacrului se exprimă mai ales prin rugăciune

Simțul sacrului se exprimă mai ales prin rugăciune. Rugăciunea, la fel ca simțul sacrului, este în mod evident un fenomen spiritual. Or, lumea spirituală se află dincolo de atingerea tehnicilor noastre. Cum putem atunci dobândi o cunoaștere pozitivă a rugăciunii?

Domeniul științei cuprinde, din fericire, totalitatea lucrurilor observabile. El poate, prin intermediul fiziologicului, să se extindă până la manifestările spiritului. Așadar, prin observarea sistematică a omului care se roagă vom învăța în ce constă fenomenul rugăciunii, tehnica producerii sale și efectele sale.

Rugăciunea pare să fie, în esență, o tensiune a spiritului către substratul imaterial al lumii. În general, ea constă într-o plângere, un strigăt de angoasă, o cerere de ajutor. Uneori devine o contemplare senină a principiului imanent și transcendent al tuturor lucrurilor. Ea poate fi definită, de asemenea, ca o înălțare a sufletului către Dumnezeu, ca un act de iubire și adorare față de Cel de la care provine miracolul numit viață.

În fapt, rugăciunea reprezintă efortul omului de a comunica cu o ființă invizibilă, creator („être” în franceză e masculin și e coerent cu ideea de tată și mântuitor, de aceea am preferat această formă gramatical eronată n. tr.) a tot ceea ce există, supremă înțelepciune, forță și frumusețe, tată și mântuitor al fiecăruia dintre noi. Departe de a consta într-o simplă recitare de formule, adevărata rugăciune reprezintă o stare mistică în care conștiința se absoarbe în Dumnezeu.

Această stare nu este de natură intelectuală. De aceea rămâne inaccesibilă și de neînțeles pentru filosofi și oameni de știință. La fel ca simțul frumosului și al iubirii, ea nu cere nicio erudiție livrescă. Oamenii simpli simt pe Dumnezeu la fel de natural precum căldura soarelui sau parfumul unei flori. Dar acest Dumnezeu atât de accesibil celui care știe să iubească se ascunde celui care știe doar să înțeleagă.

Gândirea și cuvântul devin neputincioase atunci când este vorba de a-L descrie. De aceea, rugăciunea își găsește cea mai înaltă expresie într-un avânt al iubirii prin întunericul adânc al inteligenței.

Cum trebuie să ne rugăm?

Am învățat tehnica rugăciunii de la misticii creștini, de la sfântul Pavel până la sfântul Benedict și la mulțimea de apostoli anonimi care, timp de douăzeci de secole, au inițiat popoarele Occidentului în viața religioasă.

Dumnezeul lui Platon era inaccesibil în măreția sa. Cel al lui Epictet se confunda cu sufletul lucrurilor. Jahve era un despot oriental care inspira teamă, și nu iubire. Creștinismul, dimpotrivă, a adus pe Dumnezeu la îndemâna omului. I-a dat un chip. L-a făcut tatăl nostru, fratele nostru, salvatorul nostru. Pentru a ajunge la Dumnezeu nu mai este nevoie de un ceremonial complex, de jertfe sângeroase. Rugăciunea a devenit ușoară, iar tehnica ei simplă.

Pentru a ne ruga, trebuie doar să facem efortul de a ne îndrepta către Dumnezeu. Acest efort trebuie să fie afectiv și nu intelectual. O meditație asupra măreției lui Dumnezeu, de exemplu, nu este o rugăciune, decât dacă este în același timp o expresie a iubirii și a credinței. Astfel, rugăciunea după metoda lui La Salle pornește de la o considerație intelectuală pentru a deveni imediat afectivă.

Fie că este scurtă sau lungă, vocală sau doar mentală, rugăciunea trebuie să fie asemenea unei conversații a unui copil cu tatăl său. „Ne prezentăm așa cum suntem”, spunea într-o zi o mică Soră a Carității, care de treizeci de ani își arde viața în slujba săracilor. În fond, omul se roagă, la fel cum iubește, cu întreaga sa ființă.

Cât despre forma rugăciunii, ea variază de la scurta înălțare a sufletului către Dumnezeu până la contemplare, de la simplele cuvinte rostite de țăranca din fața răstignirii de la răscruce de drumuri până la măreția cântului gregorian sub bolțile catedralei. Solemnitatea, măreția și frumusețea nu sunt necesare pentru eficacitatea rugăciunii.

Puțini oameni au știut să se roage

Puțini oameni au știut să se roage precum sfântul Ioan al Crucii sau sfântul Bernard de Clairvaux. Dar nu este nevoie să fii elocvent pentru a fi ascultat. Când judecăm valoarea rugăciunii după rezultate, cele mai umile cuvinte ale noastre de rugăciune și de laudă par la fel de acceptabile Stăpânului tuturor ființelor ca și cele mai frumoase invocații.

Formulele recitate mecanic sunt, într-un anumit fel, o rugăciune. La fel și flacăra unei lumânări. Este suficient ca aceste formule lipsite de viață și această flacără materială să simbolizeze elanul către Dumnezeu al unei ființe umane.

Omul se roagă și prin acțiune. Sfântul Ludovic de Gonzaga spunea că împlinirea datoriei este echivalentă cu rugăciunea. Cel mai bun mod de a comunica cu Dumnezeu este, fără îndoială, acela de a împlini în întregime voia Sa. „Tatăl nostru, vie împărăția Ta, facă-se voia Ta precum în cer așa și pe pământ...”

Iar a face voia lui Dumnezeu înseamnă, în mod evident, a asculta de legile vieții, așa cum sunt ele înscrise în țesuturile noastre, în sângele nostru și în spiritul nostru.

Rugăciunile care se înalță ca un mare nor de pe suprafața Pământului sunt diferite între ele, tot atât cât diferă personalitatea celor care se roagă. Dar ele se reduc la variațiuni pe două teme: suferința și iubirea.

Este pe deplin legitim să implori ajutorul lui Dumnezeu pentru a obține ceea ce ne este necesar. Totuși, ar fi absurd să cerem împlinirea unui capriciu sau ceea ce ar trebui să dobândim prin propriul efort. Cererea insistentă, stăruitoare și perseverentă reușește. Un orb așezat pe marginea drumului își striga rugămințile din ce în ce mai tare, în ciuda oamenilor care încercau să îl facă să tacă. „Credința ta te-a vindecat”, a spus Isus, care trecea pe acolo.

În forma ei cea mai înaltă, rugăciunea încetează să mai fie o cerere. Omul îi arată Stăpânului tuturor lucrurilor că îl iubește, că îi mulțumește pentru darurile sale și că este pregătit să împlinească voia Lui, oricare ar fi ea. Rugăciunea devine contemplare.

Un bătrân țăran stătea singur pe ultimul rând de bancă din biserica goală. „Ce așteptați?”, a fost întrebat. „Îl privesc”, a răspuns el, „și El mă privește”.

Valoarea unei tehnici se măsoară prin rezultatele sale. Orice tehnică a rugăciunii este bună atunci când îl pune pe om în contact cu Dumnezeu.

Unde și când trebuie să ne rugăm?

Ne putem ruga oriunde: pe stradă, în automobil, în tren, la birou, la școală, în fabrică. Dar ne rugăm mai bine pe câmpuri, în munți și în păduri sau în singurătatea camerei noastre. Există și rugăciunile liturgice care se fac în biserică.

Însă, indiferent de locul rugăciunii, Dumnezeu nu îi vorbește omului decât dacă acesta își creează liniștea interioară. Liniștea interioară depinde atât de starea noastră organică și mentală, cât și de mediul în care ne aflăm. Pacea trupului și a spiritului este greu de obținut în confuzia, zgomotul și dispersia orașului modern.

Astăzi este nevoie de locuri de rugăciune, de preferință biserici, unde locuitorii orașelor să poată găsi, fie și pentru scurt timp, condițiile fizice și psihologice indispensabile liniștii lor interioare. Nu ar fi nici dificil, nici costisitor să se creeze astfel de insule de pace, primitoare și frumoase, în mijlocul tumultului orașului. În tăcerea acestor refugii, oamenii și-ar putea ridica gândul către Dumnezeu, își pot odihni mușchii și organele, își pot destinde spiritul, își pot clarifica judecata și pot primi puterea de a suporta viața grea cu care civilizația noastră îi împovărează.

Rugăciunea acționează asupra caracterului devenind un obicei. De aceea trebuie să ne rugăm frecvent. „Gândește-te la Dumnezeu mai des decât respiri”, spunea Epictet. Este absurd să te rogi dimineața și să te porți ca un barbar în restul zilei.

Gânduri foarte scurte sau invocații mentale pot menține omul în prezența lui Dumnezeu. Întreaga conduită devine astfel inspirată de rugăciune; în acest sens, rugăciunea devine un mod de viață.

Rugăciunea este întotdeauna urmată de un rezultat, dacă este făcută în condiții potrivite. „Niciun om nu s-a rugat vreodată fără să învețe ceva”, a scris Ralph Waldo Emerson. Cu toate acestea, omul modern consideră rugăciunea o obișnuință depășită, o superstiție inutilă, un rest de barbarie. În realitate, aproape că îi ignorăm efectele.

Care sunt cauzele ignoranței noastre?

În primul rând, raritatea rugăciunii. Simțul sacrului este pe cale de dispariție la oamenii civilizați. Este probabil ca numărul francezilor care se roagă în mod obișnuit să nu depășească 4 sau 5% din populație (estimare a epocii).

În al doilea rând, rugăciunea este adesea sterilă, deoarece majoritatea celor care se roagă sunt egoiști, mincinoși, orgolioși, farisei incapabili de credință și iubire.

În al treilea rând, efectele ei, atunci când se produc, ne scapă foarte adesea. Răspunsul la cererile și la iubirea noastră este dat de obicei într-un mod lent, imperceptibil, aproape inaudibil. Vocea slabă care șoptește acest răspuns în interiorul nostru este ușor acoperită de zgomotele lumii. Rezultatele materiale ale rugăciunii sunt, de asemenea, obscure; ele se confundă în general cu alte fenomene.

Puțini oameni, chiar și dintre preoți, au avut deci ocazia să le observe în mod precis. Iar medicii, din lipsă de interes, lasă adesea neinvestigate cazurile care se află la îndemâna lor. În plus, observatorii sunt adesea derutați de faptul că răspunsul nu este întotdeauna cel așteptat.

De exemplu, cineva care cere să fie vindecat de o boală organică rămâne bolnav, dar suferă o profundă și inexplicabilă transformare morală.

Totuși, obiceiul rugăciunii, deși excepțional la nivelul întregii populații, este relativ frecvent în grupurile rămase fidele religiei strămoșești. În aceste grupuri este încă posibil să se studieze influența ei. Printre efectele sale nenumărate, medicul are mai ales ocazia să observe pe cele numite psihofiziologice și curative.

Rugăciunea acționează asupra minții și asupra corpului într-un mod care pare să depindă de calitatea, intensitatea și frecvența ei. Este ușor de cunoscut frecvența rugăciunii și, într-o anumită măsură, intensitatea ei. Calitatea rămâne necunoscută, deoarece nu avem mijloacele de a măsura credința și capacitatea de iubire a altuia.

Totuși, modul de viață al celui care se roagă ne poate sugera calitatea invocațiilor pe care le adresează lui Dumnezeu. Chiar și atunci când rugăciunea este de slabă calitate și constă mai ales în recitarea mecanică de formule, ea exercită totuși un efect asupra comportamentului. Ea întărește deopotrivă simțul sacrului și simțul moral. Mediile în care oamenii se roagă se caracterizează printr-o anumită perseverență a simțului datoriei și al responsabilității, prin mai puțină invidie și răutate și prin mai multă bunătate față de semeni.

Se pare că este demonstrat faptul că, la același nivel de dezvoltare intelectuală, caracterul și valoarea morală sunt mai înalte la cei care se roagă, chiar și într-un mod modest, decât la cei care nu se roagă.

Atunci când rugăciunea este obișnuită și cu adevărat fierbinte, influența ei devine foarte evidentă. Ea este întrucâtva comparabilă cu acțiunea unei glande endocrine, precum glanda tiroidă sau glandele suprarenale. Puțin câte puțin, se produce o liniște lăuntrică, o armonie a activităților nervoase și morale, o mai mare putere de a îndura sărăcia, calomnia și grijile, precum și capacitatea de a suporta fără a se clătina pierderea celor dragi, suferința, boala și moartea. De aceea, medicul care vede un bolnav începând să se roage poate avea motive de bucurie, căci liniștea născută din rugăciune este un sprijin puternic pentru actul terapeutic.

Totuși, rugăciunea nu trebuie confundată cu morfina, deoarece ea produce, odată cu liniștea, și o integrare a activităților mintale, un fel de înflorire a personalității, iar uneori chiar eroism. Ea îi marchează pe cei credincioși cu un semn aparte. Curăția privirii, liniștea ținutei, bucuria senină a expresiei, tăria de caracter în purtare și, atunci când este nevoie, acceptarea simplă a morții de către soldat sau martir mărturisesc prezența comorii ascunse în adâncul ființei și al spiritului.

Sub această influență, chiar și cei lipsiți de instruire, cei rămași în urmă, cei slabi sau mai puțin înzestrați își folosesc mai bine puterile intelectuale și morale.

Rugăciunea, se pare, îi ridică pe oameni deasupra înălțimii mentale care le aparține prin moștenirea lor și prin educația lor. Acest contact cu Dumnezeu îi impregnează de pace. Iar pacea iradiază din ei. Și ei duc pacea oriunde merg. Din păcate, în lumea de astăzi există doar un număr infim de indivizi care știu să se roage în mod eficient.

Efectele vindecătoare ale rugăciunii sunt cele care, în toate epocile, au atras în principal atenția oamenilor. Și astăzi, în mediile în care se roagă, se vorbește destul de frecvent despre vindecări obținute prin rugăciuni adresate lui Dumnezeu sau sfinților Săi.

Dar atunci când este vorba de boli care se pot vindeca spontan sau cu ajutorul tratamentelor obișnuite, este dificil de știut care a fost adevăratul agent al vindecării. Doar în cazurile în care orice terapie este imposibilă sau a eșuat, rezultatele rugăciunii pot fi constatate cu siguranță.

Biroul medical de la Lourdes a adus un mare serviciu științei, demonstrând realitatea acestor vindecări. Rugăciunea are uneori un efect, ca să spunem așa, exploziv. Unii bolnavi au fost vindecați aproape instantaneu de afecțiuni precum lupusul feței, cancerul, infecțiile renale, ulcerele, tuberculoza pulmonară, osoasă sau peritoneală.

Fenomenul se produce aproape întotdeauna în același mod: o durere intensă, apoi sentimentul de a fi vindecat. În câteva secunde, cel mult câteva ore, simptomele dispar și leziunile anatomice se repară. Miracolul se caracterizează printr-o accelerare extremă a proceselor normale de vindecare. Niciodată o asemenea accelerare nu a fost observată până în prezent în experimentele chirurgilor și fiziologilor.

Pentru ca aceste fenomene să se producă, nu este necesar ca bolnavul să se roage. Copii mici, încă incapabili să vorbească, și necredincioși au fost vindecați la Lourdes. Dar în apropierea lor cineva se ruga. Rugăciunea făcută pentru altul este întotdeauna mai rodnică decât cea făcută pentru sine.

De intensitatea și calitatea rugăciunii pare să depindă efectul ei. La Lourdes, miracolele sunt mult mai rare decât erau acum patruzeci sau cincizeci de ani, deoarece bolnavii nu mai găsesc acolo atmosfera de profundă reculegere care domnea odinioară. Pelerinii au devenit turiști, iar rugăciunile lor ineficiente.

Acestea sunt rezultatele rugăciunii despre care am o cunoaștere certă. Pe lângă ele există o mulțime de altele. Istoria sfinților, chiar și a celor moderni, relatează numeroase fapte minunate. Nu există îndoială că majoritatea miracolelor atribuite, de exemplu, parohului de Ars sunt adevărate.

Acest ansamblu de fenomene ne introduce într-o lume nouă, a cărei explorare abia a început și care va fi bogată în surprize. Ceea ce știm deja cu certitudine este că rugăciunea produce efecte tangibile. Oricât de ciudat ar putea părea, trebuie să considerăm ca adevărat faptul că oricine cere primește și că i se deschide celui care bate.

Pe scurt, totul se petrece ca și cum Dumnezeu l-ar asculta pe om și i-ar răspunde. Efectele rugăciunii nu sunt o iluzie. Nu trebuie să reducem sensul sacrului la angoasa resimțită de om în fața pericolelor care îl înconjoară și a misterului universului, nici la teama noastră de suferință, boală și moarte.

Care este atunci semnificația simțului sacrului? Și ce loc îi atribuie însăși natura rugăciunii în viața noastră? În fapt, acest loc este foarte important. Aproape în toate epocile, oamenii din Occident s-au rugat. Cetatea antică era în principal o instituție religioasă. Romanii ridicau pretutindeni temple. Strămoșii noștri din Evul Mediu au acoperit pământul creștinătății cu catedrale și capele gotice. Chiar și astăzi, deasupra fiecărui sat se înalță un turn de biserică.

Prin biserici, universități și uzine, pelerinii veniți din Europa au întemeiat în Lumea Nouă civilizația occidentală. De-a lungul istoriei noastre, rugăciunea a fost o nevoie la fel de elementară ca aceea de a cuceri, de a munci, de a construi sau de a iubi.

În realitate, simțul sacrului pare a fi un impuls venit din profunzimea naturii noastre, o activitate fundamentală. Variațiile sale într-un grup uman sunt aproape întotdeauna legate de variațiile altor activități care stau la baza simțului moral, caracterului și uneori a simțului frumosului.

Acelei părți atât de importante din noi înșine i-am permis să se atrofieze și adesea să dispară.

Trebuie să ne amintim că omul nu se poate comporta fără primejdie după bunul plac al fanteziei sale. Pentru a reuși, viața trebuie trăită după reguli neschimbătoare care depind de însăși structura ei. Ne asumăm un risc grav atunci când lăsăm să moară în noi vreo activitate fundamentală, fie ea de natură fiziologică, intelectuală sau spirituală.

De exemplu, lipsa de dezvoltare a mușchilor, a scheletului și a activităților nerationale ale spiritului la unii intelectuali este la fel de dezastruoasă ca atrofia inteligenței și a simțului moral la unii atleți.

Există nenumărate exemple de familii prolifice și puternice care nu au produs decât degenerescenți sau s-au stins, după dispariția credințelor strămoșești și a cultului onoarei. Am învățat dintr-o experiență dură că pierderea simțului moral și a simțului sacrului în majoritatea elementelor active ale unei națiuni duce la decăderea acelei națiuni și la aservirea ei față de străinătate. Căderea Greciei antice a fost precedată de un fenomen asemănător.

În mod evident, suprimarea activităților mentale cerute de natură este incompatibilă cu reușita vieții.

În practică, activitățile morale și religioase sunt legate între ele. Simțul moral se stinge la scurt timp după dispariția simțului sacrului. Omul nu a reușit să construiască, așa cum dorea Socrate, un sistem moral independent de orice doctrină religioasă.

Societățile în care dispare nevoia de a se ruga nu sunt, de regulă, departe de degenerescență. De aceea, toți oamenii civilizați, necredincioși ca și credincioși, trebuie să se intereseze de această problemă gravă a dezvoltării fiecărei capacități de care este capabilă ființa umană.

Din ce cauză joacă simțul sacrului un rol atât de important în reușita vieții?

Prin ce mecanism acționează rugăciunea asupra noastră?

Aici părăsim domeniul observației pentru cel al ipotezei. Dar ipoteza, chiar și una îndrăzneață, este necesară progresului cunoașterii. Trebuie să ne amintim mai întâi că omul este un tot indivizibil, alcătuit din țesuturi, lichide organice și conștiință. El se crede independent de mediul său material, adică de universul cosmic, dar în realitate este inseparabil de acesta, deoarece este legat de acest mediu prin nevoia sa neîncetată de oxigenul din aer și de alimentele pe care i le furnizează Pământul.

Pe de altă parte, corpul viu nu este în întregime cuprins în continuum-ul fizic. El se compune atât din spirit, cât și din materie. Iar spiritul, deși rezidă în organele noastre, se prelungește dincolo de cele patru dimensiuni ale spațiului și timpului.

Nu ne este oare îngăduit să credem că trăim simultan în lumea cosmică și într-un mediu intangibil, invizibil, imaterial, de natură asemănătoare conștiinței, de care nu ne-am putea lipsi fără pagubă, la fel cum nu ne putem lipsi de universul material și uman? Acest mediu nu ar fi altul decât ființa imanentă în toate ființele și transcendentă tuturor, pe care o numim Dumnezeu. Astfel, simțul sacrului ar putea fi comparat cu nevoia de oxigen. Iar rugăciunea ar avea o anumită analogie cu funcția respiratorie.

Ea ar trebui atunci considerată ca agentul relațiilor naturale dintre conștiință și mediul său propriu; ca o activitate biologică ce depinde de structura noastră, cu alte cuvinte, ca o funcție normală a corpului și a spiritului.

Pe scurt, simțul sacrului are, în raport cu celelalte activități ale spiritului, o importanță aparte, deoarece ne pune în comunicare cu imensitatea misterioasă a lumii spirituale. Prin rugăciune, omul merge către Dumnezeu, iar Dumnezeu intră în el.

A te ruga apare ca fiind indispensabil pentru dezvoltarea noastră optimă. Nu trebuie să considerăm rugăciunea un act la care recurg doar cei slabi de minte, cerșetorii sau lașii. „Este rușinos să te rogi”, scria Nietzsche. În realitate, nu este mai rușinos să te rogi decât să bei sau să respiri.

Omul are nevoie de Dumnezeu așa cum are nevoie de apă și de oxigen. Împreună cu intuiția, simțul moral, simțul frumosului și lumina inteligenței, simțul sacrului dă personalității deplina ei înflorire.

Nu încape îndoială că reușita vieții cere dezvoltarea integrală a fiecăreia dintre activitățile noastre fiziologice, intelectuale, afective și spirituale. Spiritul este în același timp rațiune și sentiment.

Trebuie deci să iubim frumusețea științei, dar și frumusețea lui Dumnezeu. Trebuie să-l ascultăm pe Pascal cu aceeași ardoare cu care îl ascultăm pe Descartes.