Ce sunt nonbinarii? Fluiditate și identitate
Termenul de nonbinar, recent elaborat în laboratoarele raționalității moderate ale civilizației occidentaliste, vine să „fluidizeze” și mai mult categoriile gândirii. Într-o prestigioasă revistă care abordează interdisciplinar sănătatea sexuală[i], două autoare (ne asumăm riscul să le numim astfel) au definit, în 2017, non-binarii ca oameni a „căror identitate cade în afara sau între identitățile masculin și feminin”; persoane care pot să experimenteze să fie și bărbat, și femeie, în același timp sau pe rând, în diferite combinații și proporții, oameni care nu sunt nici bărbat, nici femeie, ci altceva, cu totul nou, sau oameni care nu vor să fie nimic[ii].
Identitatea, „o floare care crește pe mormântul comunității”, cum poetic și precis spunea Zygmunt Bauman, are astăzi rolul ingrat de a suplini apartenența. De vreme ce starea de „noi” a dispărut, iar comunitățile familiale, religioase, locale s-au dizolvat, oamenii au rămas singuri, ai nimănui – indivizi abstracți, ai oricui și ai nimănui. Starea acesta de totală detașare, completă emancipare și deplină disponibilitate adaptativă – care la final ne devine fatală – începe prin a ne tulbura și incomoda la apariția primelor solicitări sufletești, a primelor nesiguranțe sau suferințe; atunci vrem să ne reașezăm într-o continuitate, într-o solidaritate necondiționată. Și, în lipsa familiei prea intruzive, a unei vecinătăți pe care nu o acceptăm, a unei Biserici prea tradiționaliste – toate forme comunitare pe care le-am părăsit pentru a fi „eu însumi” – ne căutăm identități. Identitățile sunt menite să fie un fel de apartenențe virtuale, un fel de comunități la distanță, abstracte, pansamente sufletești: nu ne vindecă de singurătate, dar ne acoperă, provizoriu, suferința de a fi singuri. Până astăzi, în lumi cum este societatea românească, în pofida relativizării culturale, oamenii rămân ființe ale unei culturi; identitatea nu este o construcție individuală, ci o formă solida, vizibilă, a aparteneței. În lumea civilizată, însă, identitatea este o rețetă, un mod de a ne fabrica singuri forme atractive social de autoprezentare. Nu sunt eficiente formele stabile ale identităților date: etnică, religioasă, familială sau, și mai elementar, formele speciei, cele rasiale sau sexuale. Se preferă formulele fluide, trusele identitare, care dau persoanei posibilitatea de a-și alterna, combina, reface identitățile după interese, plăcere, nevoie – sau pentru a fi în trend.
Trendul diversiunii: să fii cool și trans.
Teoriile normative ale noii religii woke (J. F. Braunstein) se referă tocmai la incapacitatea omului postmodern de a fi cineva și la eforturile lui disperate de a părea ceva: ele vorbesc despre intersecționalitate, despre abordarea critică a rasei (albe) și despre genul ales și afirmat, fără legătură cu sexul, ci numai cu variațiile și varietățile vieții sexuale. Ca un tren la care se adaugă treptat vagoane noi, și trendul diversiunii a pornit ușor: de la John Money, care a eșuat să demonstreze că genul este o opțiune voluntară detașată de sexul biologic (devenit astfel, o dată irelevantă a identității persoanei) și care totuși a fost considerat un Einstein al sexualității, la Anne Fausto, care descoperă cinci sau chiar mai multe genuri, și la Judith Butler, care gândește corpul lipsit de materialitate, simplu suport al unei conștiințe foarte libere, varietatea comportamentelor sexuale s-a însoțit cu o diversitate de identități de gen și cu diversiunea înecării conștiinței umane în lichiditatea infinită a transgresiunilor. Biologia devine o știință patriarhală și machistă care propagă false categorii, cum sunt femeia și bărbatul, copilul și părintele, nevoia și plăcerea…. toate trebuie depășite pentru că toate sunt surse ale divizării. Dimpotrivă, non-categoria sau trangresiunea ar fi instrumentele noii solidarități, de vreme ce rolul acestor operații este ștergerea oricărei limite. Le scapă, desigur, acestor noi (a)moraliște un adevăr psihosociologic evident bunului simț, anume că solidaritatea este creată numai întrucât se raportează la o limită; iar alegerea ca decizie se impune ca hotărâre, cum spune Noica, numai punându-și hotar. Alegerile fără limite devin compulsii și obsesii, patologii ale grupului incapabil să se solidarizeze într-o formă culturală, ale trupului care nu mai are niciun loc în noua viziune postumană și ale sufletului schilodit de multiplele sale conformări.
Kathleen Stock găsește că, pentru tinerii obosiți de a fi definiți ca nimicuri în criză, probleme în lumea ordonat-dinamice a adulților lipsiți de idealuri dar secretând ideologii tot mai desprinse de realite, identificarea trans poate avea o funcție compensatorie. Ei se pot imagina astfel parte a unui grup victimal, credibil, popular, recunoscut sau chiar promovat de adulții la putere. Este cool să fii trans; este o identificare care se realizează numai în confirmarea ei socială, fie prin susținere sau validare, fie prin ostilitatea reacțiilor celorlalți. Cea mai gravă consecință a acestei teorii a genului fluid este, remarcă Braunstein, că satisfacerea provizorie a iluziilor de aparteneță și identificare a unei persoane este consecința unui mult mai larg proces de deconstruire a realității, de abandonare a ei în favoarea iluziilor ca mod de viață. Realitatea nu mai poate fi recunoscută: „Ne rămâne doar un cuvânt golit de semnificația sa obiectivă – un cuvânt care poate fi definit doar prin folosirea cuvântului însuși, adică printr-o definiție circulară: «O femeie este oricine pretinde că este femeie». Dar acest lucru nu ne spune nimic despre ceea ce înseamnă a fi femeie”, arată jurnalista irlandeză Helen Joyce. „Evoluția” care duce la distrugerea limbilor – și, în firească urmare, a gândirii – este ilustrată la cel mai înalt nivel printr-unul din tragicele exemple reținute de Jean-François Braunstein: prestigioasa publicație medicală britanică The Lancet, care recent a împlinit 200 de ani de la prima apariție, încercând să fie cât de precisă posibil în terminologia referitoare la femie, a numit-o „organism cu vagin”[iii].
În mod evident și tragic, lumea fluidă a postmodernității, cea care face din non-binari și transsexuali „eroii timpului nostru”, este o lume în care iluzia și tulburările psihice pe care le însoțește sunt cultivate, finanțate, promovate, impuse; realitatea dezamăgește, doare, consumă și, ca urmare, ea trebuie să fie substituită. Câtă vreme, spune istoricul american Christopher Lasch, clasa care își revendică monopolul creației este clasa digitală, prin definiție desprinsă de realitate, este de așteptat ca elitele politice, la rândul lor, să se separe de realitate, iar democrația, reprezentativitatea să fie fundamental ignorate.
Efectul Trump și căderea din trend
Statele Unite ale Americii au fost, în ultimele decenii, promotoare și sponsori ale mișcării de susținere a minorităților sexuale, ale construirii și recunoașterii identităților alternative de gen prin programele de diversitate, echitate și incluziune. În ultimii trei ani fiscali, peste patru miliarde de dolari au fost destinați unor proiecte de precum consolidarea comunității LGBTI din Armenia, traducerea „Homosaurus” – un tezaur de termeni LGBT – în spaniolă sau cartografierea „spațiilor istorice LGBTQ prin intermediul ghidurilor de călătorie gay”. [iv] Administrația condusă de Donald Trump, mai prinsă de realitate decât precedenta, recunoscând doar cele două sexe natural și cultural definite în natura umană, nu doar că restrage susținerea idelogică, politică, morală și financiară pentru trendul diversității de genuri, dar descurajează pe toate căile posibile dezvoltarea lui.
Efectele nu întârzie să apară. Într-un articol recent apărut în New York Post este reluată interpretarea pe care Eric Kaufmann, profesor la universitatea din Buckingham, o face rezultatelor cumulate ale unor sondaje desfășurate în ultimii trei ani pe un număr de peste 50 000 de studenți. Conform datelor statistice, proporția studenților non-binari, care nu se identifică drept bărbat sau femeie, a crescut vertiginos din 2019 (reamintim că termenul a fost lansat în literatura de specialitate abia în 2017) până în 2023 de la 0 la 5-8% (în funcție de autorul sondajului). Ulterior, însă în 2024-2025, procentul a scăzut dramatic până la 2-3%. Interpretarea lui Kaufmann este că avem de-a face cu o modă depășită, o ieșire din trend a unei identități care nu mai oferă un profil atât de atractiv sau profitabil social cum era până în 2023.
În același timp, alte date, precum cele din cadrul Evaluării Naționale a Sănătății Studenților, indică nu o scădere, ci o stagnare a înregistrărilor non-binarilor în același interval de timp. Concluziile acestei anchete sunt diferite. Se spune că „începând din primăvara anului 2025, rata totală de identificare ca „non-cisgen” în campusurile universitare din SUA se află la cel mai ridicat nivel de până acum, variind între 4,7% și 6,7% (±0,2%), cu o rată semnificativ mai mare în rândul femeilor (8,1%) comparativ cu bărbații (4,7%). Între anii 2015 și 2025, rata de identificare ca persoană trans în campusurile universitare a crescut de cel puțin trei ori. Aceasta a urmat unei creșteri anterioare de cinci ori între 2000 și 2015, de la 0,1% la 0,5%”. Raportul concluzionează că se pare că există o stagnare generală în ceea ce privește identitățile transgender, determinată de creșterea identităților de tip „nonbinar”.
Între varianta „optimistă”, în care nu avem de-a face cu o scădere, ci cu o stagnare, și cea „pesimistă”, în care procentul celor confuzi din punct de vedere sexual scade, concluzia de formează destul de limpede: lansată ca o mișcare, ca un program social de asumare și deprindere a unei concepții fluide asupra sinelui, identificarea non-binară, gândită să se extindă, pandemic, în societatea postmodernă, și-a atins limita și, în cazul în care încă nu este în regres, va cădea destul de repede. Retragerea finanțării, a sprijinului politic și a promiscuei calificări de corectitudine ideologică sunt suficiente pentru refluxul unei mișcări artificiale, desfășurată ca o diversiune socială menită să mențină individualismul în rândul unei populații care începea să resimtă nevoia de apartenență, de familie și de credință. Dacă o nouă platformă de susținere nu va fi desfășurată în SUA în următorii ani, sunt șanse ca aceste comunități să reintre în anonimatul din care în mod indecent au fost ispitite să iasă. Și ca realitatea să poată fi numită și gândită: împăratul este iarăși gol!
[i] Current Sexual Health Reports
[ii] Emmie Matsuno și Stephanie Budge, 2017
[iii] The Lancet, 25 septembrie 2021 (https://www.thelancet.com/journals/lancet/issue/vol398no10306/PIIS0140-6736(21)X0040-2#fullCover).
[iv] https://www.activenews.ro/stiri/Cum-a-cheltuit-guvernul-american-peste-4-miliarde-de-dolari-pentru-propaganda-LGBT.-Investigatie-Epoch-Times-185481
