Stânga modernă nu e marxistă, e mai rea decât atât

Este stânga de azi marxistă? Într-un comentariu provocator (aici), Bill Lind analizează această întrebare genealogică, și, dacă nu mă înșel, stânga și mare parte din mass-media care i se opune ar fi de acord cu concluziile lui. Dat fiind că mișcarea Antifa se descrie singură ca fiind marxistă, atunci când nu spune despre sine că este anarhistă, și dat fiind că personaje de frunte ale Partidului Democrat ca Bernie Sanders și Alexandria Ocasio-Cortez cu siguranță nu s-au ferit de eticheta marxistă, ar părea, astăzi, că stânga actuală este autentic marxistă.

Numai că, lăsând la o parte marginile sale, stânga din prezent nu este ce se pretinde că ar fi. Stânga de azi are altă origine și altă orientare decât ceea ce s-a înțeles de-a lungul istoriei prin marxist sau marxism-leninist, iar folosirea acestui termen ca să ne referim la caracteristicile stângii noastre actuale este în cel mai bun caz problematic. Nici guvernele marxiste, nici cele marxist-leniniste nu au manifestat radicalismul cultural pe care stânga de azi îl exprimă în fiecare zi. Deși au existat în țările occidentale membri ai Partidului Comunist care au fost exhibiționiști sexuali, ba chiar și o scurtă perioadă în Rusia de după Revoluția din Noiembrie 1917 când a fost permisă dragostea liberă, comuniștii s-au plasat în general de partea taberei conservatoare în chestiuni cum ar fi homosexualitatea și contestarea identităților sexuale fixe. Stânga tradițională ar fi spus despre activitățile noastre LGBT că sunt un semn de „decadență burgheză”.

În Uniunea Sovietică și, vreme îndelungată, în toate țările fostului bloc sovietic, regimul nu privea deloc cu îngăduință experimentul artistic, cum ar fi muzica dodecafonică promovată de Die Zweite Wiener Schule („A Doua Școală Vieneză”) ori expresionismul abstract. Regimurile comuniste îi trimiteau pe homosexuali în lagăre de muncă, iar revoluționari comuniști ca Fidel Castro și Che Guevara înfierau cu mânie homosexualitatea, precum și, în cazul lui Guevara, pe negri.

E greu să-i vezi pe acești revoluționari marxiști ca pe niște precursori ai stângii intersecționaliste de azi. Într-adevăr, capitaliștii corporatiști se apropie mult mai mult de această forță decât o fac sau au făcut-o marxiștii tradiționali. Nu cumva directorii de la PepsiCo, Citibank și Liga Națională de Fotbal American, care susțin mișcarea Black Lives Matter (BLM) și își doresc să înăbușe orice opoziție dinspre dreapta culturală, sunt niște revoluționari economici tânjind după o societate socialistă? Să-mi fie iertat scepticismul!

Marxismul real era despre contradicțiile și transformările socio-economice, nu despre nevoia de toalete pentru transgenderi și abolirea rolurilor de gen. Partidele comuniste din Europa Occidentală de după Al Doilea Război Mondial se opuneau cu vehemență imigrației de mână de lucru ieftină din alte țări, văzând-o ca pe un atac la adresa forței de muncă indigene. Stânga actuală, în schimb, vrea granițe deschise și să umple țările occidentale cu populații sărace din Lumea a A Treia, ca un gest de pocăință pentru rasismul alb și creștin sau ca o sursă de așa-numită „îmbogățire culturală”.

Regimul sovietic și partidele comuniste din afara Uniunii Sovietice au condamnat filozofia Teoriei Critice a Școlii de la Frankfurt ca pe o distorsionare a marxismului. Cred că ne putem imagina ce părere ar fi avut despre evoluția ulterioară a ceea ce Lind și alții au numit „marxism cultural”. Lind observă, pe bună dreptate, că Școala de la Frankfurt din Germania interbelică a fost leagănul acestei mișcări ideologice, care a încercat să contopească teoriile lui Freud despre refularea sexuală cu teoriile economice socialiste. Dar rezultatul arată în mult mai mare măsură ca un război cultural împotriva atitudinilor sociale reacționare, decât ca un efort serios de a planifica o economie marxistă.

După de Teoria Critică a migrat în Statele Unite prin intermediul Universității Columbia în anii 1930, a ajuns să semene și mai puțin cu marxismul, și să arate și mai mult ca un preludiu la actuala noastră revoluție culturală. O frântură de etichetă socialistă tot a mai rămas agățată de această modă conceptuală, dar a devenit străină de mesajul ei adevărat, care este cel de subminare a tot ceea ce mie, în anii 1950, copil fiind, mi se părea a fi o societate normală.

Nu vreau să le recunosc marxiștilor culturali un pedigriu marxist, doar pentru că ei și-au revendicat această moștenire. În ziua de azi, celebritățile din politică și mass-media își revendică tot soiul de etichete, însă pentru cele mai multe poți dovedi cu ușurință cât sunt de mincinoase. Ce o face pe o feministă lesbiană de pe Fox News să fie „conservatoare”, altceva decât faptul că apare pe un canal de orientare generală republicană și pretinde că votează cu Partidul Republican? Ce îl face „liberal” pe un comentator de pe CNN cu convingeri cultural-radicale, altceva decât faptul că unii de mai sus decât el au decis să-și aroge această etichetă? Ce are editorialistul Jonah Goldberg în comun, politic sau filozofic, cu Edmund Burke, sau, dacă tot veni vorba, teleastul Jake Tapper de la CNN cu Thomas Jefferson? Dacă eu decid să mă autointitulez ceva ce nu sunt, statutul meu nu devine cu nimic mai puțin neadevărat, indiferent cât de multă susținere mediatică reușesc să aduc în favoarea mea.

Îi dau dreptate lui Lind: radicalii culturali din ziua de azi, care din nefericire încep să devină exponenți ai curentului principal din societate, aparțin stângii. Ei sunt oameni de stânga pentru că se ghidează după patru principii sau îndemnuri practice definitorii ale stângii. Unul este globalismul sau universalismul, care în cazul stângii actuale îmbracă forma unei repulsii fără margini față de societatea creștină occidentală și față de populația ei majoritar albă. Stânga în esența ei contestă particularitatea și caracterul sacru al tradițiilor locale și naționale.

Al doilea principiu chintesențial stângist care îi inspiră pe revoluționarii noștri culturali este adorarea egalității ca valoare supremă. Nu-i deloc greu să ni-i imaginăm pe ne-stângiști recunoscând un oarecare bine limitat în ideea de egalitate, spre exemplu acordarea statutului de egalitate în fața legii tuturor cetățenilor îndreptățiți sau subiecți ai unui stat. Dar stânga are o fixație pe egalitate și caută să folosească puterea politică și educațională ca să elimine diferențele dintre oameni.

Al treilea principiu sau îndemn practic stângist este apelul la extinderi a ceea ce ei numesc drepturile omului, dat fiind că drepturile naturale consacrate istoric nu promovează egalitatea sau „demnitatea umană” – prin aceasta ei înțelegând dispariția deosebirilor sociale și istorice. Ceea ce întoarce cu susul în jos sfatul înțelept al lui Aristotel, de la începutul cărții a patra a Politicii, care spune că legile (nomoi) sunt cele care trebuie să se potrivească guvernărilor specifice (politeiai) și nu invers. Poziția stângistă este exact pe dos: cutumele și convențiile de lungă tradiție trebuie să cedeze locul celor pe care jurnaliștii și universitarii le socotesc că ar fi propice unei mai mari egalități.

O a patra credință stângistă se referă la fluiditatea putativă și maleabilitatea naturii umane, convingere pe care o putem observa, de exemplu, în insistența cu care este promovată ideea că toate identitățile de gen sunt supuse schimbării. Autoritățile administrative și instanțele de judecată trebuie să ne apere dreptul de a ne redefini genul ori de câte ori avem chef; după care, ceilalți trebuie obligați să ne trateze în conformitate cu identitatea noastră de gen schimbătoare. Această ultimă credință stângistă contrastează izbitor cu noțiunea conservatoare că identitățile umane își au rădăcinile în tradiție și natură. Probabil că nicăieri mai mult decât în acest accent pus pe fluiditatea genurilor, putem vedea cea mai radicală formă de manifestare a stângii, într-o manifestare poate chiar și mai grotescă decât ideile smintite precum naționalizarea economiei.

În ziua de 20 septembrie 2020, redactorul colaborator Andy Ngô de la publicația Post Millennial a relatat că, în timpul unui protest violent al BLM (mișcarea ”Viețile Negrilor Contează” – n.n.) din Portland la care participanții erau aproape în totalitate albi, aceștia strigau din rărunchi „transblack lives matter!” („viețile transgenderilor negri contează!”), în timp ce ardeau steagul american. Rebeliunea aceasta a avut loc în numele identității de gen nemărginite și fluide, și a fost condusă de albi care erau anti-albi.

Ideea că oamenii încă nu și-au descoperit identitățile ascunse poate fi găsită în scrierile timpurii ale lui Marx, în care el susține că „specia omului” s-a văzut alienată de ea însăși din cauza formei predominante de producție. Abia prin trecerea la o societate socialistă va deveni posibil ca oamenii să descopere cine sunt ei cu adevărat. Concepția alternativă, susținută de conservatori, așa cum subliniază Russell Kirk în cartea The Conservative Mind (1953) („Mintea conservatoare”), este aceea că ființele umane au un context de care aparțin. Nu trebuie să căutăm să ne reinventăm. Și cu atât mai puțin nu trebui să cerem statului administrativ să le impună cu forța concetățenilor noștri cea mai recentă concepție pe care închipuirea noastră a născocit-o despre noi înșine.

Într-o elocventă pledoarie de apărare a dreptei, publicată pe speze proprii și intitulată A Primer on the Right (2020) („Ghid introductiv asupra dreptei”), Robert E. Salyer observă corect:

Dreapta afirmă că viața efectivă este o sinteză. Omul este real și Om înseamnă mulți oameni. Drepturile și îndatoririle omului sunt în mod necesar relaționale, presupunând implicit precedența noțiunilor resimțite (adică, fără temei empiric) de solidaritate, societate și ordine… Nu există drepturi ale omului înnăscute.

Salyer pune punctul pe i și atunci când afirmă că dreapta și stânga „sunt în dezacord asupra însuși scopului și rostului comunității și guvernării”. Prima caută să păstreze o comunitate deja instituită, iar cealaltă speră să impună „principii universale” printr-o guvernare globală.

Deși nu e un motiv de celebrare a regimurilor comuniste sau a măcelului de vieți omenești pe care acestea l-au provcat, colapsul Uniunii Sovietice și al statelor-satelite a deschis larg ușa în fața stângii actuale. Controlul exercitat de sovietici asupra partidelor comuniste europene a împiedicat apostolii feminismului și ai intersecționalismului să devină forța dominantă a stângii europene, până la sfârșitul Războiului Rece.

Stânga noastră americană, între timp, era constant preocupată de Războiul Rece. Decenii întregi, dacă mă ajută memoria, anti-anticomuniștii noștri au fost foarte ocupați să apere regimurile comuniste, criticând Statele Unite pentru „agravează Războiul Rece” sau lamentându-se că ne întoarcem la „mccarthyism”. Deși această stângă din perioada Războiului Rece a afișat măcar un interes intermitent față de mișcarea pentru drepturile cetățenești ale negrilor, cel mai persistent efort de concentrare a atenției stângii, pe toată această perioadă, a fost dedicat spălării imaginii agresiunilor sovietice și atacării anticomuniștilor americani.

Încă pot să-mi amintesc cum stăteam printre colegii mei studenți și câțiva asistenți de facultate de la Yale, prin 1965, ascultându-le argumentele împotriva Războiului din Vietnam. Cu toate că mie mi se părea că această implicare militară nu era deloc o decizie înțeleaptă strategic, motivele invocate de tovarășii mei pentru opoziția lor m-au lăsat cu gura căscată de uimire îngrozită. Aproape toți erau înamorați de Hố Chi Mính și dictatura lui comunistă asasină, și erau convinși că guvernul american era plin de extremiști ai dreptei, admiratori ai generalului Francisco Franco. Norman Podhoretz a surprins perfect acest lucru, în cartea Why We Were in Vietnam (1982) („De ce eram noi în Viernam”), atunci când a remarcat că mulți dintre tovarășii săi critici ai Războiului din Vietnam salivau de entuziasm în privința adversarilor noștri comuniști.

După colapsul comunismului sovietic și-a făcut apariția o stângă și mai extremă, iar consecințele le îndurăm noi astăzi. Stânga din prezent este mult mai radicală decât cea pe care a înlocuit-o, iar în locul ei de origine din Occident a devenit mult mai distructivă social decât marxismul sau comunismul. Pe când comuniștii trebuia să se infiltreze pe furiș în guvernările vestice din timpul celui de-al Doilea Război Mondial și de după război, stânga intersecționalistă de azi practic a pus stăpânire pe societățile și guvernele din Occident.

Această stângă acum triumfătoare este perfect încântată să joace cartea rasei, cea a genurilor și cea a urii față de Occident, în funcție de care i se pare mai folositoare ca să semene haos ori să-și sporească puterea – ambele obiective mergând deseori mână în mână. Întrebarea devine așadar cum să stopăm această forță atotpătrunzătoare și să n-o lăsăm să corupă mai departe instituțiile noastre, mai ales că nu se opune cine știe ce împotrivire. O condiție preliminară necesară ar putea fi să recunoaștem unicitatea stângii moderne și să nu mai punem semnul egal între ea și „socialism” sau „comunism”. Aceste etichete arhaice se prea poate să subestimeze pericolul.

Traducere după https://www.chroniclesmagazine.org/the-modern-left-is-not-marxist–it-s-worse/

Paul Gottfried este redactor-șef la Chronicles: A Magazine of American Culture. De asemenea, este profesor emerit Raffensperger de studii umaniste la Elizabethtown College, unde a predat timp de 25 ani, precum și beneficiar al  bursei Guggenheim și doctor în filosofie al Universității Yale. A scris 13 cărți, cea mai recentă fiind Fascism: Career of a Concept and Revisions and Dissents.

sursa: https://reactionarii.home.blog/

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată.

hehey