Iese la iveală, pregnant, slăbiciunea Statelor Unite ale Americii, aceea de a fi o mare națiune, dar fără de popor. America este un melanj de comunități, ținute împreună, până de curând, de „visul american” al succesului individual prin intermediul forțelor proprii (al competenței, inovației etc.). Ceea ce a constituit, pentru unii, handicapul Europei, s-a dovedit a fi marele absent din ingredientele care au format America.
Națiunea este un efort de voință al fiecărui membru al societății într-un cadru just asigurat de stat (puterea juridică). Națiunea, deci, este un fenomen care se recreează permanent, prin scopuri și proiecte individuale dar care, misterios, au un scop și numitor comun: binele public – civilizația, punerea în ordine a materiei și asigurarea unității sufletești a societății. Poporul este un dat, prin sânge și cultură, este ceea ce face să se înțeleagă și să simtă împreună doi străini care vorbesc aceeași limbă.
Statele Unite ale Americii s-au forjat ca națiune în jurul axului înaintării frontierei – „frontiera americană”. Frontiera americană, unul dintre cele mai complexe fenomene de cucerire interioară a unei societăți, este un precipitat format în jurul a trei factori, nu totdeauna armonioși: credința, voința și competența. Națiunea – fenomen de frontieră, structurată pe acești trei piloni este esența „excepționalismului american”. Nu doar americanii sunt excepționali, dar au privilegiul de a fi printre puținele societăți care au o asemenea traiectorie (după cum există și un excepționalism românesc – supraviețuirea miraculoasă a unui popor pe care niciunul dintre vecini nu l-ar fi dorit să se fi născut dimpreună cu „dimensiunea sa a existenței” – factor de ordine europeană). Americanii sunt excepționali prin fenomenul frontierei. Frontiera americană nu a însemnat doar geografie, a însemnat cucerirea mereu de noi utilități, prin noi tehnologii și constelația științe, obiceiuri de consum și de aplicații aferente.
Fenomenul frontierei americane nu este, însă, doar despre pionieri care au cucerit pământurile indienilor. Pionierii americani au creat o salbă de comunități, excepțional de bine legate între ele printr-o rețea de comunicații, facilitând cea mai puternică dinamică economică (efecte de relație/densitate dinamică) din istoria societăților moderne. Pe de altă parte, noțiunea de „pionier” întrupează într-un ins aceste trei valori: credința, voința și competența. Abilitatea de a răzbate, dârzenia și, credința în tine însuți, poate nefirească pentru noi, toate trei sub o personalitate de tip mesianic, salvatoare de sine și de lume a creat Lumea Nouă și, ulterior, cea mai performantă societate industrială din toate timpurile, cu ordinea ei mondială: pax americana. Desigur, forja aceasta istorică a creat o mașină de curse. Dar, așa cum se știe, mașina de curse este efervescentă, mai mult decât rapidă, trage industrii după ea, mobilizează mase de spectatori cu șarmul ei, dar este fragilă.
De ce națiunea americană este fragilă? Pentru că este doar expresia preponderentă a unui fenomen de înaintare, al unei voințe. Amalgamul de comunități etnice care a cucerit America și a creat Lumea Nouă a fost ținut împreună de această presă uriașă, voința de înaintare. Pentru a izbândi, ea trebuia vectorizată de inși cu abilități – competenți. De aici preocuparea obsesivă a Americii cu managementul, cu știința aplicată, pragmatismul american, și el parte a pomenitului excepționalism. Acești piloni au avut rosturi precise: voința (de îmbogățire) – factorul determinant, competența – mijlocul prin care s-a asigurat succesul, credința – și în Dumnezeu, dar mai mult în mine-ca-expresie-a-Lui.
Competența, însă, oricât de puternică, este o energie medie în ierarhia valorilor, mai ales că acoperirea ei în valoarea universală a credinței a fost de la bun început raționalistă, deci limitată. Fiind dependentă de cuceririle științifice, în momentul în care știința a căzut pradă ideologizării spațiului public, lucru întâmplat după 1968, odată cu Flower Power, slăbiciunea s-a extins și asupra ei.
Fenomenul frontierei americane, mereu reinventate, a înregistrat un prim infarct în 2008, odată cu criza derivatelor – a uriașelor sume de bani făcute fără muncă, doar prin specularea algoritmilor bursieri. Până atunci, America – ca rețea de succese individuale, nu se definea prin jaful aproapelui ci, prin mereu inovarea unor tehnici de câștigare a plusvalorii, prin inventarea de noi teritorii de expansiune prin intermediul spiritului novator productiv capitalist. 2008 a fost momentul în care capitalismul american dominant de tip financiar – „Wall-Street”-ul dimpreună cu establishmentul politic care a tolerat situația, s-a întors împotriva „celor ce muncesc”, afirmând răspicat că nu e nicio problemă să facă bani pe seama acestora, cu riscul pauperizării masive a societății. Problema este că, în momentul în care capitalismul dominant a făcut această schimbare, a început să se hrănească cu inima excepționalismului american modern – cu clasa de mijloc, pe care a distrus-o în bună măsură. Astfel, motorul, energia care a făcut posibilă America modernă, anume convingerea că succesul social este întemeiat pe competență și muncă individuală, a fost rănită mortal în 2008. America a încetat să mai fie un fenomen de frontieră colectivă. Cred că aceasta este explicația de fond că, în ciuda afacerilor strălucitoare de tip Big Tech, America și-a pierdut legitimitatea în lume. Establishment-ul american și-o pierduse mai întâi acasă.
Odată cu epuizarea exercițiului comun al voinței frontierei ce mai rămâne din puterea expansionară a Americii? Dintr-o rețea vie de voințe individuale, societatea se masifică și osifică, rămânând un simplu volum, e drept încă uriaș, de fapte și lucruri față de care însăși cetățenii de rând dezvoltă repulsie. Pentru că „frontiera” a încetat să mai fie o promisiune în momentul în care cetățeanul însuși a devenit „oportunitatea” pentru Big Tech (Apple, Google, Facebook, Twitter), iar tehnologia mijlocul de apariție al noului sclavagism. Capitalismul, din rațional, prin suportul pe care-l are din partea statului, a devenit „politic”. Din productiv, a decăzut la statutul de mijloc de pradă. În felul acesta, capitalismul american s-a plasat pe legea marxistă a diminuării obiective a randamentului capitalului prin sărăcirea suportului de pe urma căruia extrage plus-valoare. Aceasta explică și instaurarea progresivă a societății supravegheate și a statului securistic: nevoia de asigurare a regimului de exploatare. (Desigur, mai înainte de a fi „supravegheată” și reglementată orwellian, societatea a fost victima propriei atracții către magia tehnologiei și a neacoperirii prin cultură a uriașei oferte făcută de digitalizare pentru transformarea a orice într-o bază de date. Avem tehnologie, dar nu avem cultură, adică înțelepciunea manevrării tehnicii. Beethoven și Platon, Dante și Eminescu, Goethe și Shakespeare, desigur, ar fi putut acoperi și redirecționa noile posibilități, dar timpul petrecut pe rețelele de socializare și de cumpărături online a fost „mai prețios”, în sensul că ne este mai comod, decât sunt Beethoven și Platon, care ne cresc mintea punând-o la treabă. Marile opere au fost înlocuite cu „surogate” și chestii „cum să … în 10 pași”. Pentru contemporanul român, de pildă, este mai comod să citească Pleșu decât Noica, ceea ce explică nivelul său de mare mulțumire de sine, deși e nefericit, și de nepregătire în fața marilor provocări. Pe ansamblu, omul contemporan este o copie nefericită a omului precreștin, a omului magic.)
Decăderea capitalismului american prin transformarea lui din agent de dezvoltare într-unul de pradă s-a petrecut prin ideologizarea funcției sale, mai exact prin dezvoltarea acelor raționamente care au decuplat îmbogățirea de muncă, de etica muncii. Munca a fost de-valorizată, exmatriculată din zona valorii de către neoliberalism, încă din anii 90 ai secolului XX, când valoarea a fost redefinită nu prin munca conținută (efortul) sau prin ușurarea muncii altora (utilitatea), ci prin satisfacția/plăcerea conținută în ultima unitate de produs consumată. Al doilea trăpaș scăpat de sub control, care a rupt coerența societății, este monetarismul, pentru care economia se reduce la cantitatea de monedă pusă în circulație, nu la raportul dintre producție și consum. Producția și întreprinderea ca finalitate a capitalului au tocmai rostul de a arăta rostul banilor și al bogăției: bunul public. Neoliberalismul și monetarismul au eliminat, deci, din gândirea economico-politică producția, limitată la rolul de mijloc îmbogățire, nu de scop în sine al capitalului. În felul acesta, economia și politica au încetat să mai fie etice, adică morale. Marile industrii „au fugit în China”, sărăcindu-i și pe americanii rămași fără locuri de muncă, și pe chinezii care fac munca planetară pe salarii de mizerie și-și distrug mediul. De altfel, aceste două noțiuni sunt alte victime ale corectitudinii politice: nu doar că nu e de bon-ton să vorbești de muncă și morală, dar riști retorsiunea gândind pentru popor. Nu putem să nu remarcăm cu amară satisfacție faptul că această ideologie lichidează ceea ce pretinde că servește: corectitudinea – care, în esență, înseamnă remunerație după valoarea socială produsă, deci funcție de competență. Ce au apărut în locul competenței? Minoritățile!
Vedem, iată, că nici nu e necesar să facem discuția despre sub-ideologiile care au slăbit familia, școala, cu cultele aferente: al femeii independente, al copilului care trebuie doar „înțeles” nu dojenit etc. În momentul în care trecem de la imperativul succesului individual la imperativul minorităților de orice fel, societatea renunță la principiul competenței și, deci, la o sursă principală de viață. Practic, societatea se prăbușește sub greutatea noilor idolatrii, imposibil de susținut de energiile sale vii, care sunt de tip comunitar, au axialitate (au un Dumnezeu) și se întemeiază pe munca pentru aproapele, deci pe competență cu credință.
Revenind la chestiunea din titlu, după acest lung excurs. Ideologizarea spațiului social, cea care a mortificat America, n-ar fi fost probabil posibil să cunoască o așa expansiune dacă națiunea americană ar fi fost întemeiată pe un popor. Poporul are logica lui, transistorică, „lentă”, pentru unii enervant de lentă (vezi reproșurile adresate prea „mioriticului” popor român), dar care asigură coerența oricărei voințe colective. Poporul este principalul factor moral într-o societate. El funcționează prin intermediul unor tradiții mai mult sau mai puțin rezistente în fața coroziunii idolatriilor de orice fel – în cazul de față al succesului individual, al banilor, calculului și tehnologiei, rezumate prin termenul de „pragmatism”. Este firesc ca o societate a cărei energie dominantă este lipsită de centrul de greutate al unui popor, în momentul în care este confiscată de o ideologie să intre în colaps, cel puțin temporar, până la intrarea în funcțiune a energiilor recuperatorii, dacă mai sunt posibile.
Am înțeles, acum, de ce majoritatea experților americani nu înțelegeau, și nici azi nu pot, de ce a fi patriot român nu este un pericol la adresa democrației. Pentru ei, democrația chiar nu are între conținuturi popoarele, doar societăți. Pentru universitarii occidentali, poporul este invizibil și, când apare în preocupările intelectuale, așa cum e în Estul Europei, este pericol la adresa a ce-și închipuie ei că înseamnă ordinea democratică. Nu, domnilor, ordinea democratică este pusă în pericol atunci când este fără de popor. Le-aș recomanda prietenilor din America să-și facă rost cât mai repede de unul pentru a-și salva țara, dar îmi e teamă că n-au de unde. Le rămâne, însă, calea luptei cu ideocrația lucrurilor nefirești, ca factor de coalizare națională. Națiunea americană e în pericol de moarte și numai punerea la locul ei, în dulapul cu vechituri, a ideologiei, o va salva.
sursa: http://radubaltasiu.blogspot.com/2021/01/slabiciunea-unei-natiuni-fara-de-popor.html
