După statistici riguroase, tot al patrulea om al Planetei e chinez. Care va să zică, stând într-o locantă tihnită, aşteptând să savurăm bunătăţi rafinate ori să ne bem doar populara bere, ar trebui, raportându-ne la o realitate deloc virtuală, să reţinem un loc şi pentru eventuala apariţie a unui chinez. Poate chiar locul de cinste! Reveria mi-a fost însă bulversată într-un hotel de pe coasta portugheză a Atlanticului, Riviera, la câţiva kilometri de Estoril, odată cu apariţia unui masiv grup de chinezi din China continentală. Fac această precizare întrucât ei puteau fi din Taiwan, Macao (fosta colonie portugheză), Filipine sau, de ce nu, din Siberia, în care au luat locul ruşilor (milioane bune) mult prea sătui de surghiun, fie el şi voluntar.
Înainte de a fi uimiţi că, iată, Statele Unite nu mai pledează, în orice împrejurare, pentru drepturile şi libertăţile omului în China comunismului asiatic şi, cu atât mai puţin, pentru dreptul miliardului şi jumătate de chinezi de a străbate Pacificul şi Atlanticul, pe apă şi în aer, fără nici un fel de oprelişti, vom fi nevoiţi să constatăm că relaţiile comerciale chino-americane au devenit, pentru Beijing, tot atâtea modalităţi de presiune asupra Washingtonului. Totuşi, ca glasul democraţiei, cu subsidiarul drepturilor omului, să nu se stingă, americanii au delegat vigilenţa unor ONG-uri deloc convinse că populaţia Statelor ar putea să se dubleze sau chiar tripleze printr-o paşnică invazie chineză, după ce, pe coridorul rusesc, Europa va fi fost vizitată de vreo sută de milioane de asiatici decişi s-o colinde în lung şi-n lat, încă cel puţin vreun secol de-acum înainte.
Dar să revenim la marele grup de chinezi descins la hotelul Riviera. Probabil că, în afară de ghid, nici unul nu ştia vreo limbă europeană, sau măcar cuvinte cheie din jargonul internaţional, dar nu se sinchiseau de asta. Cum-necum, se descurcau de minune, comunicând între ei. Tare, ca şi cum ar fi fost pe dealuri răzleţe sau pe maluri diferite ale unor râuri, fără nici o inhibiţie faţă de ceilalţi, însă nu cu atitudinea nătângă a europenilor dezinhibaţi care, când scapă de cutumele comunităţilor lor, atacă în haite. Păreau a vădi o cumplită foame de spaţiu, după ce Marele Zid – durat nu neapărat pentru a fi zărit de pe Lună, ci în calea hoardelor mongole – a fost folosit pentru menţinerea lor în interiorul cumplitei revoluţii culturale. Uşile trântite la orice oră din noapte, taifasul îndelungat în faţa uşilor noastre, blocarea lifturilor în aşteptarea prietenilor întârziaţi, hohotele homerice din nimic, ne uimeau puţin, dar nu într-atât încât să-i privim de sus. Am avut doar momentul nostru chinezesc, dacă nu chiar nord-coreean. Şi, la urma urmelor, încă suntem cam chinezi pentru englezii obişnuiţi să-şi ducă viaţa insulară fără uşi trântite tocmai la momentul five o’clock-ului.
Pentru cei din generaţia mea, chinezii, indiferent de poziţia socială şi politică, erau o masă informă de sute şi sute de milioane, în uniforme maoiste, cvasimilitare, cu tunică cenuşie, închisă până la gât, şi binecunoscuta şapcă. Azi omul politic chinez are înfăţişarea gentlemanului perfect, iar populaţia se-mbracă nu mult diferit de americani. (Să nu uităm că eticheta celor mai multe produse textile din magazinele americane este Made in China.) Şi excursioniştii par mult asemănători cu cei americani, dotaţi cu aparate foto şi camere video ultraperformante. Atâta doar că sunt ceva mai selectivi. Nu fotografiază în neştire pe unde trec, având o retină educată de peisajul urban asiatic, pentru care, de pildă, toate catedralele europene, ca şi statuile ecvestre, sunt la fel.
Gălăgioşi la sosire, chinezii de la Riviera s-au făcut nevăzuţi într-o muţenie desăvârşită. Îşi conservau probabil energia pentru invazia următoare. Insolita întâlnire mi-a readus în memorie faptul că în Bucureşti vieţuiesc vreo 20000 de chinezi extrem de silenţioşi, majoritatea negustori. Câţi dintre ei fac parte din celebra Triadă, neîndurătoarea mafie originară din sudul Chinei, acum infiltrată pretutindeni, n-o să aflăm vreodată. Vom putea bănui doar că celebrele geamantane din lacurile şi pădurile Capitalei, cu hoituri asiatice tranşate chirurgical, atestă prezenţa Triadei într-o Valahie ce urmează a fi invadată paşnic, cu plecăciuni şi zâmbete largi. E probabil promisiunea că pe autostrăzi şi-n marketuri, la mare şi la munte vom fi taxaţi politicos şi… inexorabil.
