Cărţile Estului (II) U.R.S.S. a murit, trăiască Rusia!

În cartea L’Empire eclaté (Imperiul spulberat), apărută în 1978, Hélène Carrère d’Encausse anunţa, cu argumente, destrămarea inerentă a UR.S.S., stârnind zâmbete  neîncrezătoare, dar şi serioase controverse. Trecuseră zece ani de la invazia sovietică în Cehoslovacia. Primăvara de la Praga, de altfel atât de neconvingător susţinută de ţările occidentale din motive lesne de înţeles, rămăsese doar o amintire. Papa Ioan Paul al II-lea abia se instalase la Vatican, iar sindicatul Solidaritatea, considerat principala cauză a prăbuşirii comunismului în Polonia, se va înfiripa abia în 1980. Ca şef al statului sovietic, Leonid Brejnev reluase linia politică stalinistă pe plan intern, dar pe plan extern cultiva „destinderea”, consacrată oficial, în 1975, prin semnarea tratatului OSCE. Cum să dispară imperiul sovietic aflat în acel moment chiar „pe val”, atât prin creşterea spectaculoasă a schimburilor economice, cât şi prin victoriile înregistrate în intervenţii armate la care occidentalii nu mai reacţionează?  

            Şi totuşi, Hélène Carrère d’Encausse a avut dreptate, iar prestigiul ei ca istoric şi sovietolog s-a consolidat: din 1990 ocupă fotoliul cu numărul 14 din cele 40 de fotolii ale  Academiei Franceze, al cărei secretar „pe viaţă” devine în 1999.  Schimbarea acelei lumi pe care a studiat-o pe când era „tăiată în două de războiul rece” o fascinează: „Nu sunt genul care se smiorcăie, vai, ce s-a complicat lumea! Este o perioadă de transformare totală, nu prea confortabilă, este adevărat, dar teribil de interesantă!” – mărturiseşte într-un interviu.

            Cartea La Russieentre deux mondes, apărută în 2010 (pe care am tradus-o, în acelaşi an în româneşte, pentru Editura Artemis, cu titlul U.RS.S. a murit, trăiască Rusia!),este deopotrivă rezultatul acestei fascinaţii, dar şi al nedisimulatei empatii care o leagă de Rusia pe autoare, provenită ea însăşi dintr-o familie de emigranţi ruşi. La aproape un deceniu de la destrămarea Uniunii Sovietice, perioadă în care Rusia s-a confruntat cu multiple probleme atât in interiorul cât şi în afara graniţelor, Hélène Carrère d’Encausse încearcă să explice, bazându-se pe fapte şi descifrând motivaţii, politica externă a Rusiei sub preşedinţia lui Boris Elţîn (1991-1999), Vladimir Putin (2000-2008) şi Dmitri Medvedev, în acel moment, preşedinte în exerciţiu. Care au fost marile provocări cărora această ţară a fost obligată să le răspundă între 1990 şi 2010? Care au fost orientările gândirii politice a conducătorilor ruşi? Cum încearcă Noua Rusie să se reinstaleze pe scena internaţională? Care este identitatea acestei ţări-continent, împărţită între Europa şi Asia? Se poate vorbi despre un tropism occidental sau, dimpotrivă, ambiţia de a se regăsi în cercul marilor puteri o îndeamnă să-şi îndrepte privirea spre Asia? Trebuie să ne temem de Rusia, care nu a ezitat să invadeze teritoriul Georgiei, ca ripostă la agresiunea acesteia asupra Osetiei de Sud, în 2008? De fapt, mai avem motive să ne temem de imensa, enigmatica, imprevizibila Rusie? Răspunzând riguros şi sistematic la aceste întrebări, autoarea construieşte o lucrare de geopolitică şi geostrategie care ne permite să înţelegem, măcar în parte, politica promovată de conducătorii Rusiei contemporane.

            Fără îndoială, ruşii au fost şocaţi de faptul că, după 1990, în pofida căderii comunismului, în pofida deschiderii spre democraţie şi economia de piaţă, rămâneau în ochii lumii civilizate „o ţară bizară”. Democraţia occidentală refuza să trateze Rusia cu atenţia cuvenită rangului ei. Singura prerogativă care îi rămăsese după 1990 era locul în Consiliul de Securitate al ONU. Or, o decizie atât de importantă precum cea de bombardare a Serbiei a fost luată ocolind Consiliul, deci fără consultarea Rusiei, care a perceput acest moment ca pe o maximă umilire. Ruşii păstrează încă amintirea celor două blocuri antagoniste din epoca sovietică. În 1992, au crezut că vor continua să participe  la o anumită formă de guvernare mondială, dar planeta s-a organizat numai în jurul SUA. După evenimentele din 11 septembrie 2001, au crezut că se pot face ascultaţi şi vor recupera o poziţie importantă. Le-au întins mâna americanilor, dar au rămas cu impresia că au fost refuzaţi, de unde convingerea lor că SUA continuă să organizeze lumea în funcţie de propriile lor interese. Aşa se explică, afirmă autoarea, atât întoarcerea spre Asia, spre care oricum glisează astăzi centrul de greutate al lumii, cât şi dorinţa îndârjită a lui Vladimir Putin de a-i reda ţării sale rangul cuvenit.

            Recunoscând că problema identităţii îi torturează pe ruşi, amintindu-ne că Rusia a fost timp de cinci secole un imperiu şi că acest imperiu a fost lichidat brusc, Hélène Carrère d’Encausse pare să-i înţeleagă pe conducătorii ruşi care, neavând nimic de pus în loc, au mizat pe ideea eurasiană, lăsând-o să-şi croiască drum ca identitate de substituţie. Aşadar, orientarea lor actuală este, în opinia autoarei, una oportunistă: agitând două identităţi, prezentând două chipuri, pot juca pe două fronturi.

            Cartea subliniază eforturile Rusiei de a adopta modelul democratic şi de a se înscrie în diplomaţia occidentală, ca şi voinţa de a-şi păstra frontierele intangibile fără a încerca să vizeze noi teritorii. I se poate reproşa însă că ocoleşte zonele umbrite: funcţionarea defectuoasă a democraţiei, politica brutală dusă în Cecenia, incapacitatea poliţiei şi a justiţiei de a face faţă criminalităţii. Unii comentatori insinuează că autoarea îi tratează cu oarecare deferenţă pe conducătorii ruşi, mai ales pe Vladimir Putin. Într-un interviu acordat, în 2011, canalului France 5, Hélène Carrère d’Encausse încearcă să pună lucrurile la punct. Nu, nu îl ridică în slăvi pe Putin, dar îl consideră un realist, care şi-a dat seama că imperiul rus şi-a trăit traiul şi nu are nici o intenţie de a-l resuscita. Atunci când a calificat prăbuşirea U.R.S.S. ca fiind „cea mai mare catastrofă a secolului XX”, afirmaţie pe care presa a reţinut-o doar în această formulare ciuntită, el a adăugat: „Cei care nu regretă Uniunea Sovietică nu au inimă, dar cei care o regretă nu au creier”. Voia să spună că regretă statul puternic şi respectat care a fost U.R.S.S., dar nu regretă sistemul sovietic, iar politica lui constă în restabilirea acestui respect în contextul actual. Da, Putin este omul centralizării; nu este un dictator, dar are în vedere o democraţie „à la russe”. În 2008, a refuzat să schimbe Constituţia care interzice mai mult de două mandate prezidenţiale consecutive. E adevărat că a decis să desemneze ca premier pe cineva care să-i păstreze locul, dar a făcut această alegere ştiind că acest cineva poate să prindă gustul puterii. Da, vrea să candideze în 2012. La rândul său, Medvedev şi-a exprimat şi el dorinţa de a candida, este tânăr, aşa numita generaţie de mâine îl susţine, are propria lui viziune asupra modernizării Rusiei, deci are şanse. Jocul democratic rămâne deschis…

            O profeţie optimistă care, cel puţin în termenii expuşi, nu s-a împlinit. Medvedev nu a mai candidat. Mai mult chiar, la congresul partidului Rusia Unită a propus el însuşi candidatura lui Putin din partea acestui partid. Bineînţeles că Putin a acceptat, iar Medvedev a primit funcţia de prim-ministru. Tandemul s-a refăcut prin răsturnarea funcţiilor, dar Medvedev este din ce în ce mai puţin vizibil… Abia acum Rusia se află în faţa unei decizii fundamentale: să aleagă între a se simţi cu adevărat asiatică, sau să joace cartea asiatică rămânând europeană. Iar pe parcursul celor două (posibile) mandate prezidenţiale, Europa ar avea timp să mediteze la „datoria ei de a contribui la clarificarea lucrurilor”.  

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată.

hehey