CĂRŢILE ESTULUI Întruparea în cuvânt și realitatea din vis

  • Confruntându-se cu dificultăți în receptarea primului roman al lui Milorad Pavić (1929-2009), Dicționar khazar. Roman-lexicon în 100000 de cuvinte (1984), unii cercetători au recurs la asul din mâneca largă a interpretărilor de ultimă oră, postmodernismul, declarându-l pe sârb cel mai reprezentativ al Estului. Dată fiind fluiditatea criteriilor (discontinuitate, fragmentaritate, onirism, simbolistică așa-zis plurivalentă, sensul parodic al textelor) ne putem întreba dacă Divanul sau Gâlceava înțeleptului cu lumea sau Giudețul sufletului cu trupul, ca și Istoria ieroglifică, scrise de Dimitrie Cantemir pe la 1700, n-ar putea să vestească venirea pe lume a tuturor „postmodernismelor”… Răspunsul s-ar dovedi totuși fără finalitate, întrucât postmodernismul abolește tocmai logica și rațiunea, ca să nu spunem istoria, recompunând lumea ficțiunii după reguli arbitrare. Mai mult decât atât, jocul cu formele sau parodierea temelor, avangardismul reprimat, sau „motivele emblematice din epoci literare ascunse” nu pot fi invocate în „evocarea” romanului Istoria ieroglifică întrucât e primul din literatura română și printre puținele din Europa timpului. Dar, postmodernistă sau nu, o operă subzistă nu prin felul în care e clasificată ci prin talentul autorului și valoarea scrierii… Așadar, nu-i cu totul hazardată ideea că postmodernismul ar reprezenta o fundătură în dialectica formelor literare. De altfel, chiar Milorad Pavić, în romanul Celălalt trup, pune în gura unui personaj (Liza Swift) o reflecție despre fundătura literaturii în lumea noastră: „Astăzi ești netrebuincios. Un dinozaur. În ziua de astăzi realizarea supremă în literatură este ca romanele tale să dea impresia că relatează secvențe din serialul reality show. Ceea ce au fost în secolele XVIII și XIX romanele de dragoste, astăzi sunt acele canale porno TV din care constați că dedesubt bărbatul are pe el drept veșmânt doar o femeie. Ce să te mai chinui cu cartea, când poți să vezi totul pe viu? Unde mai pui, că astăzi la modă sunt nedăruiții. Atunci când scriu, scriitorii nu-și mai folosesc talentul la scris, așa că nu se poate demonstra dacă îl au sau nu”.          

    Ca și în alte cărți ale sale, în Celălalt trup Milorad Pavić simte nevoia irepresibilă de a potența misterul. Și o face, simulând că ne oferă reperele de demult, firești, ale lecturii, în care autorul poate fi anonim fără ca asta să descurajeze prea mult cititorul. Important e ca întâmplările și personajele să fie credibile: „Autorul acestei cărți este fictiv, celelalte personaje au existat întrucâtva. Fântâna Maicii Domnului, amintită în aceste pagini, se află lângă casa Preasfintei Fecioare Maria în orașul Efes, care astăzi este în Turcia. De asemenea există inelul din această poveste. Noi l-am văzut la o prietenă. Își schimbă culoarea în funcție de starea trupului celui ce-l poartă. Au existat și doi scriitori despre care acest roman vorbește – Gavril Stefanovi Venclović (cca 1680-1749?) și Zaharija Orfelin (1726-1784). Unul a viețuit la Sent Andrej, în Ungaria, celălalt, o vreme la Veneția. Opera lor despre care se face aici pomenire poate fi citită și azi. În anul 1772 Orfelin a publicat la Veneția, la tipograful și editorul Teodosie, o amplă biografie a țarului rus Petru cel Mare, care a rămas una dintre cele mai frumoase cărți ilustrate din vremea aceea, iar astăzi se citește ca un roman tulburător. Alexandr Pușkin a avut-o în bibliotecă și a cercetat-o cu de-amănuntul. A existat în Veneția secolului al XVIII-lea și un celebru azil pentru incurabili (Conservatorio degli incurabili). În mare, multe dintre personajele acestei cărți au trăit într-adevăr în vremea aceea, ca de pildă muziciana Zabetta, sau inchizitorul venet al secolului al XVIII-lea Cristofolo Cristofoli, destinele lor s-au pierdut însă în negura vremii, ca să se regăsească aici”. Și se regăsesc cu mai multă credibilitate decât cele consemnate în cronici sau în tradiția orală, ca și dincolo de aceasta, din „vremuri mai îndepărtate decât amintirile”, pentru că, uneori, ca și la Umberto Eco, un personaj sau altul devine un alter ego al autorului. Nu întâmplător îl evoc pe Umberto Eco în contextul de față. Și nu doar faptul că scena otrăvirii lui Jorge cu filele unicei copii a unei părți din Poetica lui Aristotel, în Numele trandafirului, este mult asemănătoare cu cea din capitolul intitulat Mănușa din dantelă verde, în care Anna își ucide maestrul otrăvindu-i clapele clavicembalului, mă determină să fac unele apropieri între Umberto Eco și Milorad Pavić. Există multe alte intrări și ieșiri din labirintul celor două romane, dar mai aproape de spiritul romanului Celălalt trup și filosofia implicită a lui Eco din literatura sa este copleșitorul roman Baudolino, aventură spirituală în căutarea unei legendare împărății a preotului creștin Ioan, în care avalanșa poveștilor născute din povești adiționează strălucitoare imagini reale și închipuite, „mincinoase”, despre tărâmurile asiate. Cartea e populată cu ființe cu cap de om și trup de animale, oameni cu ochii în piept și gura în stomac, eunuci înțelepți, scoși din cazanul cu smoală al copleșitoarelor pasiuni necurate, gimnosofiști care dezbat, la adăpost de instituții inchizitoriale, natura trinității… Baudolino, tânărul pauper crescut la curtea regelui Barbarossa, minte cu o dezinvoltură fără seamăn, aventurându-se cu vorba în ținutul fără seamăn al utopiei. Dar aceasta nu-i neapărat îndepărtată în timp și spațiu. Poate fi chiar lângă noi; poate face parte chiar din ființa noastră. Pavić o localizează în inima Europei, întâi la Veneția, oraș fermecat, care o jumătate de an e în carnaval, iar în cealaltă jumătate se pregătește de următorul. Naratorul contemplă tărâmul ca printr-o lunetă întoarsă, sau plămădește aventura în propria imaginație, în ocultismele și credințele epocii/epocilor care renasc mereu din propria cenușă. Astfel Veneția, unde totul și tot timpul „miroase a alaltăieri” este, pe la 1700 și ceva, deopotrivă departe și aproape de ținuturile Dunării, sârbul Zaharija Orfelin, acolo signor Saccarias, corector, scriitor și gravor, fiind nevoit să explice, pentru a-și  face înțelese originile, că marele fluviu izvorăște chiar din rai. Și nimeni nu-l contrazice… Nu, pentru că orașul adăpostește miracole și mai adânci. Coborât din poștalionul care se târâse peste munți înzăpeziți și văi binecuvântate de rod, venea cu o misiune practică: să se tocmească corector la tiparnița lui kir Dimitris Teodosie, „grecul ce publica la Veneția ediții în greacă și slavo-sârbă, de fapt cărți de ortodoxie, pentru aparținătorii credinței pravoslave din Imperiul Austriac”. Dar se pare că pronia îl trimite acolo pentru a descoperi taina celuilalt trup, trupul spiritual, al sufletului. Asta ar schimba fundamental viziunea creștină despre învierea morților la a doua venire a lui Isus. Ar schimba-o, deși cei care se străduiesc să ne îndemne spre acest liman al imaginației (trupul cu care ne-a dăruit Dumnezeu a fost zămislit din lut, și lut va fi pe vecie, iar trupul eternității noastre va fi altul…) încearcă să găsească dovezi mai ales în Scripturi, în cuvintele și ipostazele lui Isus după coborârea de pe cruce și înălțarea la ceruri.

    Să observăm însă că în Veneția catolică bolborosesc credințe venite de aiurea și eresuri care situează uneori în penumbră oamenii creștinătății celei aspru vegheate de inchizitori vigilenți. Vrăjile au propriul lor nutriment, fiind preferate de mulțimile în extaz, venite de pretutindeni, preceptelor înaltei credințe…

    Indiferent unde-și plasează acțiunea, personajele, indiferent unde se plasează pe sine (pe vremea împăraților Chinei, care au creat inimaginabila armată de teracotă, ca celălalt trup al civilizației lor, în Imperiul Austriac, cârpit cu popoare, țări și culturi divergente, la Veneția falselor întruchipări ale destinelor visate și repede spulberate) nu uită să se raporteze la prezent: părintele Cristofolo Cristofoli, de pildă, nu-i decât implacabilul cenzor al secolelor care vor urma, acționând cu parșivenie, din umbră, iar al XX-lea nu-i prea departe… Totul se plasează sub vigilența unei autorități din ce în ce mai ipocrite, liberul arbitru fiind o iluzie. Cum iluzie e și credința naivă a scriitorului că tot ce tipărește ar fi, pentru el, celălalt trup; cărțile nu fac decât să-i prelungească agonia, hrănindu-i inutil orgoliul. Poate, pentru a crea impresia că viața-i posibilă ca viață trăită liber, la Veneția  în curtea miracolelor, se creează, pe bandă rulantă miracole pentru toți cei ce se înghesuie la marele spectacol, dar și pentru toate pungile…

    Dar nici miracolele de la intersecția romano-catolicismului și ortodoxiei slavo-sârbești, din marele Imperiu Austriac nu sunt mai lipsite de patos și atractivitate decât cele ale Veneției. Aici vrăjile sunt, poate, mai active, mai vii, mai patetice decât în alte părți ale lumii europene, împrumutând mult din culoarea locală, din tradițiile precreștine sau, pur și simplu, din alte credințe, din eresurile care se târăsc cu îndărătnicie în urma creștinătății. Și aici apa sfințită, lacrimile Preacuratei, cuvântul fermecat, rostit când trebuie și unde trebuie, dau inelului de piatră viață, indicând, și în funcție de starea sufletească a fiecărei persoane, fericirea, dragostea sau sănătatea. Ceea ce-i uneori spectacol al desfătării sufletești și trupești la Veneția, la biserica Sfântului zugrav de icoane Luca, din Sent Andrej, „unde se aduna lume de toate soiurile, unde năvăleau sătenii din Drinj, Šokac, unguri, șvabi, nemți, spanioli, polonezi, slovaci, rasani, hohli din Ucraina, sârbi din Raca și greci” devine mod de afirmare, uneori mai brutală, a unor credințe mult colorate în păgânism. Dialogul dintre Dumnezeu și Arhanghelul Gavril, Vestitorul Fecioarei Maria, inclus într-un spectacol care va avea loc la respectiva biserică, seamănă mult cu obiceiurile pețitului în zonă, cu regulile de neclintit ale căsniciei strict monogamice. Poate tocmai de aceea, folosindu-se de mijloacele comediei negre, împrumutate nimeni nu prea știe de unde, spectacolul are un sfârșit neașteptat. Bunavestire e, pentru „bătrânul Iosif”, motiv de mare gâlceavă. Surprinzându-l pe tânărul și frumosul Arhanghel, aducătorul mesajului Ziditorului, șușotind în casa lui cu Maria, ia hotărârea tradiției locului: „Fecioară curată fără prihană și cinstită te-am lăsat acasă în casa mea, acum ce văd în tine? Mamă părelnică, nu fată. N-ai decât să pleci din casa mea! Piei din fața mea cât mai degrabă, ca și cum n-ai fi fost! Te du cu milostivul tău cu care te-ai pârlit și-ai luat foc”. Nu admite să crească sub acoperișul casei sale un bastard! De fapt, el retrăiește drama bărbaților locului, veșnic chemați în bătălii și care, la întoarcere, găsesc în bătătură copii ai păcatului…

    Dar, același abate cu nume de arhanghel care, îndemnat, poate, de Diavol, murdărește în acest spectacol vulgar imaculata concepțiune, va fi și-un avizat, un subtil interpret al științei sacre. El îi va arăta monseniorului Karlo Ružika posibila cale a sufletului spre celălalt trup, folosindu-se de o legendă a khazarilor, încă prezenți în Câmpia Panonică, despre încarnarea (de fapt, reîncarnarea) prin cuvânt, la „întretăierea vremii cu veșnicia”. E un celălalt „acum” prezent într-un univers paralel. Dar, vai, va trebui, asta o știa monseniorul dinainte, să fie, prin moarte, chiar el dovada „dacă omul are celălalt trup sau nu”. E un martir care-și răscumpără din plin păcatele trupului, fără ca, de pe celălalt tărâm, să poarte cuiva pică. Își asumă destinul!

    Dacă trecerea sufletului dintr-un corp în altul, din acest roman, ne poate duce cu gândul la metempsihoză, în Mantia de stele – Ghid astrologic de ghicit (2000), sugestia transmigrației sufletelor e directă și mult mai extinsă. Universul în care are loc noua experiență existențială e cel erotic, avatarul se consumă pe coordonate zodiacale, iar vehiculul e visul: „M-am afundat în visele mele care stau unele în altele precum păpușile rusești. Și încetișor încep să mă ivesc. Dintr-un vis mititel într-altul măricel. Mă strecor anevoie din păpușa roșie în cea albastră, din cea albastră în cea galbenă. Din nepoată ajung strănepoata sufletului meu”. Și nu doar atât. Protagonista se trezește în secole, locuri, culturi și limbi diferite, iar uneori și-n ipostaze sexuale diferite: „A treia trezire m-a aruncat taman la sfârșitul secolului trecut, al XX-lea, în toiul unui război. Și primul meu gând a fost: oare nu cumva îmi doresc ca după fiecare trezire să-mi pierd nevinovăția? Dar n-a fost așa. De data asta m-am trezit parte bărbătească, Capricorn. Am fost îndrăgostită (sau mai bine zis îndrăgostit) de o femeie cu privirea verde pe nume Dalona. Conduceam mașina înconjurat de o droaie de țigani trubaci. Dalona era Berbec. Ochii ei ca două bășici ale fierii… Am dezvirginat-o folosind experiența iubitului ei din păpușa precedentă”.

    Îmbrâncită, după fiecare vis, în închisoarea necunoscutului, a unor alți oameni, a unor alte limbi, pe tărâmuri de asemenea noi, găsește de fiecare dată, temei de bucurie: „Oricâte lumi ar exista, cu siguranță un lucru este veșnic. Bucuria…” Care, e drept, nu vine întotdeauna de la sine, trebuie căutată, meritată, ocrotită, adesea întoarsă din drumul ei spre tărâmul opus, al nefericirii.

    Ghidul astrologic de ghicit nu-i, cum s-ar crede, o descifrare, fie și obscură, a ceea ce ne e dat să trăim sau am trăit. În Berbec și Capricorn, de pildă, aflăm că zeul poveștii („O poveste are întotdeauna zeul ei. Orice poveste. Până și cea mai proastă. Eu sunt zeul acestei povești”) pune „ghicitoriile” pe alt făgaș decât cel știut. Nu mai suntem îndemnați să aflăm ce-am visat, adică semnificația visului în realitate, ci ceea ce urmează să visăm, experiența onirică fiind adevărata realitate. Care poate fi trăită și fără a fi descifrată; ea nu adăpostește sensuri ascunse, întrucât dragostea  povestită e, în același timp, trăită ca atare. Scriitorul nu născocește povești, ci „se mută” în cele existente. De-acolo poate evoca și alte vise, „mai răcoroase”, unele vechi, știute, toate vegheate de spiritul Venerei. De fiecare dată, avatarul are loc în vis. La trezie (dacă nu cumva și aceasta-i tot un vis?!) lumea-i alta, ca și ființa/ființele. „Într-o dimineață m-a trezit simțământul că sunt nepoata sufletului meu”. E în secolul al XV-lea și-i vegheată de un alt semn zodiacal. Și tot așa: la a doua trezie se află la sfârșit de secol XX, în toiul unui război, în postură de bărbat, cum s-a văzut; la a treia e iarăși femeie, la început de secol XX; a patra îi rezervă surpriza de a vorbi în greacă și ivrit; în sfârșit, în ultima trece prin experiența dureroasă a iubirii neîmpărtășite. De altfel, în toate ipostazele are experiențe erotice, pierderea nevinovăției procurându-i, de fiecare dată, extazul. Și dacă, la lectură, tot trebuie să ne mutăm dintr-un veac în altul, dintr-o lume în alta, ar fi fost, probabil, în folosul exegezei, ca însuși autorul  să știe (doar e profesor de literatură comparată!) ce s-a întâmplat chiar în stânga Dunării unde unul dintre cei mai de seamă romantici ai lumii, poetul Mihai Eminescu, scria, pe la mijlocul secolului al XIX-lea, Avatarii faraonului Tla, iar, peste un veac și mai bine, Liviu Rebreanu publica teribilul roman Adam și Eva. Ei bine, un paralelism, ca să nu spun mai mult, între Mantia de stele și Adam și Eva se poate face, cum spuneam, cu folos exegetic pentru acești scriitori ai Estului trăitori în timpuri diferite dar în coordonate ale aceleiași culturi.

    „Pentru Pavić, cărțile sunt vise, iar cititorii – vânători de vise” – afirmă criticii americani. Se poate spune și-așa, dar visul îndrăgostiților din Serbia și, prin recul, a celor de pretutindeni, este brutal ucis de bombe. Zeul războiului este mai puternic decât zeul poveștilor. Tocmai de aceea, îndrăgostiții urăsc viitorul, pentru că la trezie „lecuirea prin vis” devine otravă: „În trezie Minotaurul începea să urmărească din oră în oră evenimentele războiului”. Invizibilele avioane americane F 117 și rachetele inteligente pârjolesc orice început de vis: „Ardea și Belgradul, în jurul meu duhnind a praf de pușcă și cablu încins. Deasupra capului zbura un proiectil lansat de pe un submarin din Marea Adriatică”. În aceste împrejurări, ce ne facem cu vânătorii de vise? Întrebarea nu-i deloc inutilă, întrucât la apariția romanului lui Pavić (2000), Belgradul încă fumega după bombardamentele americane din 1999. Amintirea scutului uman de pe podurile Dunării era extrem de vie și traumatizantă. Dar, de dincolo de ocean, totul pare un vis…

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată.

hehey