În 1989, Cehoslovacia experimenta o revoluție de catifea, adică fără morți și răniți, dar cu urmări istorice dintre cele mai profunde și vizibile, pentru prima dată după cel de-al Doilea Război Mondial având loc modificări de granițe, cehii și slovacii alegând să trăiască în state diferite. O tentativă similară avusese loc cu patru decenii în urmă (era vorba de federalizarea statului cehoslovac) în contextul așa-zisei Primăveri de la Praga, în care noul secretar general al comuniștilor, Alexander Dubček, susținut de o largă grupare și de cea mai mare parte a populației, inițiase un vast program de liberalizare politică și economică, dar incompatibil, cum era și de așteptat, se înțelege, cu ceea ce reprezenta comunismul de inspirație sovietică. În aceste condiții de acută criză, sovieticii și acoliții lor din Pactul politico-militar de la Varșovia, nu și România ceaușistă, acționează în forță: în toamna lui 1968, Cehoslovacia este invadată de așa-zișii prieteni din Est, deciși să stopeze alunecarea cehilor și slovacilor spre Occidentul vrăjmaș. Am putea considera că, în spiritul cehilor de a nu-și risca existența statală, dacă nu bulversăm prea mult poncifele, și invazia din toamna lui 1968 fusese tot una de catifea, întrucât într-o mișcare de trupe de ocupație care cuprinsese cea mai mare parte a Europei de Est, la Praga murise doar un motociclist neatent, trei-patru temerari, iar în întreaga Cehoslovacie victimele, atât de-o parte cât și de alta erau cu câteva zeci sub o sută, cifră apropiată de cea a manevrelor militare de-o asemenea amploare în timp de pace. Un moment de vârf l-a reprezentat însă gestul studentului de la Universitatea catolică din Praga, Jan Palach, care și-a dat foc în Piața Wenceslas, pentru a-și îmbărbăta concetățenii, dar mai ales pentru a determina Occidentul să intervină nu doar cu proteste formale.
În straniul roman al lui Jáchym Topol (născut în 1962, la Praga), Gargară cu gudron (2005), socialismul cu față umană al Primăverii de la Praga nu-i decât o farsă istorică, iar invazia sovietică, o umilire fără seamăn a cehilor și slovacilor care, ne sugerează autorul, ieșiseră demult din istoria activă, trăind într-o mitologie de supraviețuire. Am putea invoca atitudinea lui Jáchym Topol prin furia determinată de unele accidente biografice: refuzul tatălui, și el scriitor, de a face parte din partidul comunist, îi închide brutal fiului porțile unui institut de învățământ superior; va fi nevoit să practice meserii paupere, să se manifeste ca scriitor în samizdat. Dar ar fi o abordare nefirească, sociologizantă, a destinului unei personalități scriitoricești dominate de curaj civic și estetic.
Oricum, romanul este o vastă parabolă, de o neobișnuită forță sugestivă, despre nefericita soartă a popoarelor mici strivite de marile imperii. De aceea, mențiunea din The Independent, gardată pe coperta romanului tradus în românește, cum că acesta „demască deopotrivă naționalismul ceh și îndoctrinarea făcută de maici” e cel puțin inadecvată, ca să întrebuințez un eufemism. Adevărul e că Gargară cu gudron nu demască nimic în sensul celor scrise în publicația occidentală (credeam că am scăpat de limbajul de lemn al militantismului exegetic), autorul propunându-și ținte mai consistente și profund rezonabile pe care le vom releva mai târziu. El nu ține deloc să ilustreze, mai mult sau mai puțin intuitiv, pagini de istorie oficială, ci refracția miturilor moderne în mentalitatea colectivă. Încredințarea naratorului, de fapt a cehilor din Sirem – unde autorul încearcă să stabilească o zonă revelată de conflict – cum că Cehoslovacia a fost cotropită, în 1968, de forțele Tratatului de la Varșovia, de conivență cu cele ale NATO nu-i desigur un adevăr istoric obiectiv, dar ca proiecție colectivă nu pare deloc lipsită de temei: conviețuirea marilor imperii, cel de Răsărit și cel de Apus, s-a manifestat și-n alte împrejurări prin armistiții tactice de repoziționare, cu nenumărate victime colaterale. De aceea, vai, cehii care se aștern pe băutură „pentru clipa sfântă când NATO și americanii vor porni bombardamentul” nu fac decât să se amăgească, să aștepte salvarea din exterior, cum o făcuseră și-n alte dăți, fiind și-atunci înșelați în așteptările lor.
Dar să nu anticipăm prea mult; până la a se ajunge aici, lumea cehă va încerca în van să țină pasul cu istoria și va fi zguduită de puternice convulsii. De obicei, se tatonează, iar și iar, uneori populații întregi învârtindu-se în cerc. Unul vicios…
Naratorul este copilul din flori al unui boier din localitatea Sirem sau, după varianta pe care cei din jur îl obligă s-o știe, al unor părinți ce-o șterseseră din Cehia, abandonându-l, împreună cu fratele mai mic, infirm, Maimuțoiu, într-un autobuz. Vor crește doi-trei ani în bucătăria conacului, apoi la primul etaj, în dormitorul comun a ceea ce devenise un orfelinat aflat în grija maicilor dintr-o congregație incertă. După venirea comuniștilor, maicile sunt alungate: „le băgau numai bazaconii cu sfinți în cap sărmanilor copii”, îi obligau să-și facă somnul de după masă, le cultivau spiritul de nonbeligeranță. Atmosfera pioasă se volatilizează, orfelinatul devenind casă se corecție. Oficial, „căminul Cămin” adăpostește derbedei din cele patru vânturi: „rusnaci, asiatici și o grămadă de cioroi”, iar după cum ține să le-o spună comandantul noii instituții de educație/îndoctrinare, Vizlata, ei nu sunt decât „fii de sifilitici, alcoolici și criminali, de târfe și străini”. Vizlata, fost deținut la minele de la Vorkuta, din Uniunea Sovietică, dar crescut în anii copilăriei de o brigadă de aviație a lui Stalin, introduce în Căminul/școală de corecție disciplina militară. Picturile murale din sala de mese și din alte încăperi, reprezentând scene biblice sunt înlocuite cu scene dintr-o mitologie comunistoidă (peste chipul lui Isus, șters cu var, este pictat soldatul Fedokin dintr-o brigadă sovietică de aviație) pe care comandantul este decis s-o inoculeze „derbedeilor și lepădăturilor” din subordinea sa. Dar, chiar înainte de apariția comandanților, la școala de corecție avuseseră loc evenimente ale căror protagoniști fuseseră localnicii dintr-un comando de represiune. Aceștia îl interogaseră inutil pe părintele care oficia slujbele religioase, batjocorindu-l, omorându-l cu sălbăticie: „Porcul de popă era așa de ciomăgit c-au trebuit să-l arunce în remorca mașinii pe Francisc ăla, sfântul, și au aruncat fân pe el, apoi s-au așezat maicile pe el, ce-or mai fi zbierat când și-au dat seama, idioatele, că stau cu curul pe parohul lor…”
Exact ca-n lagărele de tristă amintire, în care cei sortiți morții erau asigurați că munca îi va salva și înnobila, comandantul Vizlata le promite acestor copii nefericiți, dezorientați, inculți, acum și fără Dumnezeu, că le oferă o perspectivă în viață: „Șansa asta-i munca. Și munca-i tot ce-o să vă spun să faceți! Am comandat deja puști cu aer comprimat, ranițe, ceaune și gamele. Cine vrea să învețe să tragă cu pușca, să se târască și să arunce cu grenade de mână în dușmani?”. Întrebarea stârnește entuziasm, copiii fiind încă la vârsta jocului, dar nu va trece mult și jocul va fi cu moartea și de-a moartea. Fratele mai mic și infirm al lui Ilja își va găsi sfârșitul înecat în dejecțiile unui canal, iar o altă victimă va fi chiar comandantul, ucis de Ilja în timp ce-l viola pe aghiotantul cu care Vizlata își făcuse apariția la „căminul Cămin”. Asemănarea fizică izbitoare dintre aghiotant și Ilja, ca și înțelegerea perfectă în tot ce fac cei doi, îl plasează pe „băiatul cel nou”, Margas, în postura unui alter ego al naratorului, în acest fel crima putând fi considerată legitimă apărare.
Prin naratorul Ilja, de fapt o poreclă, nimeni neștiindu-i adevăratul nume, autorul reconstituie o lume posibilă, de extracție folclorică, păstrând această viziune în tot romanul. Nu va trebui deci să mire pe nimeni că, în evenimentele din 1968, Dubček, șeful reformatorilor comuniști, e un erou legendar, iar nu un om slab, că armata cehilor și slovacilor se acoperă de glorie în așa-zisele lupte cu trupele invadatoare (la o televiziune locală se depun mărturii: „am auzit și-am văzut că trupele sovietice au intrat în republică și că armata cehoslovacă a opus o rezistență eroică, susținută și eficientă”), în realitate ea netrăgând nici un glonț, că războiul ceho-rus răscolește întreaga planetă, considerat fiind „cel mai însemnat eveniment al secolului XX”, că neînfricații cehi sunt victime atât ale armatelor Tratatului de la Varșovia cât și-ale celor din NATO. Dar neînfricarea cehă n-are limite, trupe de comando atacând Germania de Vest pentru a stârni un al treilea război mondial care să răscolească lumea și să purifice conștiințele…
Cititorul poate avea senzația de deja vu. Poate bravul soldat Svejk a ajuns mareșal și a trecut la inamic, iar în locul orășelului său de baștină, Budejovice, este invocat, tot mai des, ținutul Sirem. Pentru că, iată, coloana de tancuri sovietice Cântecul Vesel de sub conducerea ofițerului Egorov are misiunea secretă de a edifica în zonă un mare Circ Socialist care să materializeze teza umanismului comuniștilor: „Gândirea sovietică strălucită se alimentează de la sursele puternice ale acelor sisteme filosofice răsăritene care anticipează o guvernare mondială formată prin înfrățirea animalelor cu oamenii. Din noul imperiu mondial, ale cărui avangarde suntem vor face parte și mașini […] În noua lume a Imperiului Răsăritean nimeni n-o să mai umilească ori să exploateze vreodată omul, animalul sau mașina. Iar un cort mare de circ e un loc la fel de bun ca oricare altul pentru ca masele să-și depună jurământul de fidelitate față de Uniunea Sovietică” (trad. Lidia Veronica Našinková). De aceea, între execuțiile sumare pe care le ordonă Egorov și raidurile coloanei de tancuri pentru anihilarea cuiburilor de rezistență armată ale cehilor din zonă, prima grijă a rusului va fi să recupereze animalele exotice (girafe, hipopotami, struți) de la un circ est-german, care apar în chip de monștri prin pădurile și satele devastate de ocupant, apoi părăsite de locuitori. E terifiantă scena în care animalele participă la conflictul armat: „Cerul cădea pe pământ! Deasupra pământului treceau în zbor berze uriașe, dând din aripi ca niște pânze de foc, s-au auzit bubuituri, berzele au clănțănit din ciocuri, ra, ta, ta, ta și s-au prăbușit la picioarele cuiva, mie îmi venea să râd… Fiindcă în umbrele zburătoare de pe cer, în loc de păsări am văzut porci! Peste tot prin cer zburau purcei guițători, o scroafă uriașă se cățăra pe cerul negru, umbrele țapilor și caprelor săreau, umbrele găinilor și cocoșilor călăreau pe umbrele porcilor! O nevăstuică cu botul însângerat umbla-n două picioare în fața unor găini care mieunau ca niște mâțe… Tare amuzantă mai era îmbinarea umbrelor! Prin bubuiturile necontenite venite din cerurile care crăpau auzeam porci guițând, țapi behăind, armăsari și tauri aruncând din copite, horcăind, făcând spume la gură… […] Dinspre șosea auzeam zăngănind și vuind, lângă pod ajunseseră niște monștri, cu ciocuri ascuțite ca berzele, dar de fapt erau tancuri”. Ele vor participa la spectacolul cosmic din imaginarul naratorului cât se poate de „pragmatic”, împrăștiind fără alegere, în stânga și-n drepta, dezastrul, moartea. Dar, cum totul pare fără sens, imaginația trebuie nutrită astfel încât să justifice absurdul. Visul grupului de la școala de corecție, instruit militar pentru acte de sabotaj și acțiuni de partizani în spatele frontului visează să evadeze de la „căminul Cămin” și să se înroleze în Legiunea Străină, despre care aspiranții știau doar că îi poate elibera de constrângeri, dându-le posibilitatea să lupte, să-și dedice viața unei cauze. Doar învățaseră să tragă cu pușca, fie ea și cu aer comprimat, să arunce grenade în capul altora, să mineze poduri, să devasteze case de locuit și instituții, să pună capcane, ca pentru sălbăticiuni, inamicului, să lupte corp la corp, ajutându-se de cuțit, să stranguleze. Dar nici unul nu va ajunge acolo, ci în cuiburile locale de rezistență, hălăduind prin păduri, adăpostindu-se în peșteri. În afară, e drept, de Ilja, care devine ghidul coloanei de tancuri a comandantului Egorov, având grijă să-l împiedice pe rus să ajungă în inima Siremului. Dar de-aici evadează cu adevărat, alăturându-se foștilor camarazi, toți cei care mai rămăseseră în viață năzuind să ajungă undeva la mare și de-acolo în legendara Legiune Străină. Planul cu marea are șanse să dea roade, în perspectiva inundării Siremului și-a împrejurimilor, ca represalii pentru nesupunere. Visele și realitatea (iată, vor avea acces nesperat la Marea Cehă) se întrepătrund cu voioșie și naivitate tinerească. Evadarea din destin este posibilă…
Căpitanul Egorov își consideră misiunea aproape încheiată când, într-o rulotă de circ, găsește un ou de dinozaur clocit de un lup! Îngroapă în grabă cadavrele tovarășilor săi („insurecția națională slovacă și vulturii din Carpați au ras unitățile invadatoare și, împreună cu leii cehi, strângeau acum în clești dușmanul”) pregătind retragerea. Pas greșit, întrucât de la centru încă nu se luase hotărârea lașă a părăsirii frontului; dimpotrivă, cehilor și slovacilor trebuia să li se administreze o lecție dură, să nu mai viseze cai verzi pe pereți, adică socialism cu față umană. Soarta „barbarilor cehi” era pecetluită: cât de curând „n-o să mai rămână din întreaga Cehie decât numele, o soartă de care au avut parte și multe alte popoare barbare”. Așa gândește și căpitanul Egorov care face tot ce poate pentru a-și înfrunta destinul: încarcă într-un avion toată prada de război, inclusiv neprețuitul ou de dinozaur, încercând s-o șteargă. Nu va reuși, găsindu-și sfârșitul în groapa comună în care se grăbise să-și abandoneze tovarășii.
Ca toate grozăviile războiului să fie la locul lor, se relatează scene de canibalism, fără a se preciza dacă ele au fost determinate de foamea endemică sau de ieșirea la suprafață a instinctelor bestiale.
După cum bine se poate observa, romanul lui Jáchym Topol are structură și suflu epopeice, fiind însă dominant hybrisul unui coșmar greu de suportat. Poate la asta se referă exegeții occidentali, bâjbâind în judecățile lor de valoare, negăsindu-și cuvintele…
