Atunci când Deng Xiaoping, arhitectul șef al reformei și al deschiderii operate de China, l-a întâlnit în august 1985 pe președintele tanzanian al epocii, Julius Kambarage Nyerere, care efectua o vizită în China, el a afirmat: „Reforma noastră este un experiment, atât pentru China cât și pentru lume. Dacă ea reușește, am putea să furnizăm experiența noastră pentru a servi cauza socialistă și dezvoltarea în țările sub-dezvoltate din cele patru colțuri ale lumii”.
Astăzi, la mai bine de treizeci de ani după lansarea politicii reformei și deschiderii, China polarizează atenția lumii prin succesul său economic fenomenal. Ea nu numai că a reușit performanța de a face să iasă din sărăcie 700 de milioane de locuitori, dar în plus, a ajuns să se ridice la rangul celei de-a doua economii mondiale, imediat după Statele Unite.
Oare cum a putut împlini China o atare transformare miraculoasă? Pe întreaga durată a reformei, cum a făcut Partidul Comunist Chinez (PCC), în calitate de partid aflat la putere, să-și consolideze capacitatea de guvernare și să câștige constant în popularitate în fața poporului?
Dezvoltare economică și guvernare politică
În cursul acestor treizeci de ani de reformă și deschidere, China a acumulat o experiență foarte bogată în materie de dezvoltare, care acoperă multiple domenii: agricultură, industrie, comerț exterior, reducerea sărăciei, cultură și educație, dezvoltarea resurselor umane, întărirea capacităților de guvernare etc.
De multă vreme, realizările economice chineze atrag admirația unanimă și elogiile lumii, inclusiv al statelor occidentale. În ceea ce privește numeroasele țări în curs de dezvoltare, ele se inspiră din experiența chineză, mai ales din cea dobândită în creșterea economică și reducerea sărăciei, fiindcă acestea sunt cele două principale obiective țintite de guvernele acestor țări.
Împlinirile Chinei în aceste două domenii sunt aplaudate și foarte puțin contestate la scară internațională. Cu toate acestea, drumul este încă lung și sinuos înainte ca lumea să ajungă să înțeleagă cu totul guvernarea politică a Chinei. După unii, reforma chineză nu se limitează decât la dimensiunea economică, în vreme ce în dimensiunea politică bate pasul pe loc. Dacă ar fi să-i credem pe alții, reforma economică chineză merge prea iute, în vreme ce regimul său politic, inadaptat, va sfârși prin a se prăbuși.
La sfârșitul anilor 1980 și începutul anilor 1990, odată cu prăbușirea URSS-ului și încheierea Războiului rece, au apărut în lumea occidentală mari dezbateri și pronosticuri asupra „prăbușirii Chinei”, un ecou al tezei „sfârșitului istoriei” predicată de cercetătorul american de origine japoneză Francis Fukuyama. Așa cum a demonstrat-o timpul, China nu s-a prăbușit, dimpotrivă! Ea s-a angajat cu un pas mai sigur pe calea dezvoltării și a stabilității. Cu toate acestea, prejudecățile și ideile negative asupra guvernământului chinez, care s-au înrădăcinat în necunoașterea Chinei sau în mentalitatea de tip Război rece, persistă în opinia publică internațională, cu dominantă occidentală.
Acest „nor” format din prejudecăți a început să se disperseze în primii ani ai secolului XXI, epocă caracterizată de o lume mai globalizată și zguduită de noi transformări, mai ales în ultimul deceniu. Atunci când lumea a suportat criza financiară apărută în 2008 și Primăvara arabă care a început la sfârșitul lui 2010, două încercări de dimensiune planetară amenințând dezvoltarea economică i sociopolitică, China socialistă sub direcția PCC nu a cunoscut nici crah-ul financiar ca replică a seismului ce a lovit epicentrul capitalist, nici criza sociopolitică de genul tulburărilor din lumea arabă, în ciuda predicțiilor anumitor observatori occidentali. Dimpotrivă, grație sistemului său politic care prezintă anumite avantaje, ea s-a dovedit mai rezistentă față de presiunile și șocurile pe care Statele Unite și Europa, cu sistemele lor capitaliste, le-au cunoscut.
Astfel, în acești ultimi ani, guvernarea politică chineză a devenit un subiect de atenție pentru o mulțime de analize, la fel ca și împărtășirea experienței chineze în materie de dezvoltare. În septembrie 2014, cartea lui Xi Jinping Guvernarea Chinei a fost publicată pentru prima dată. În doar doi ani și jumătate, această carte tradusă în numeroase limbi (engleză, franceză, rusă, arabă, spaniolă, portugheză, germană, japoneză etc.) a fost imprimată în mai mult de șase milioane de exemplare în aproximativ o sută de țări sau regiuni ale lumii. Din ce în ce mai multe guverne și partide politice străine, fascinate de realizările atribuite „căii chineze” s-au apucat să caute idei în înțelepciunea conducătorilor și partidului la putere în China. Numeroase țări în curs de dezvoltare speră mai ales să găsească, prin intermediul experienței chineze, propria lor cale de dezvoltare în actualul eșichier internațional, caracterizat de un multilateralism crescând și avântul lumii neoccidentale. Astfel, experiența chineză își vede atractivitatea depășind cadrul dezvoltării economice pentru a atinge sfera guvernării politice.
Mai ales după al XVIII-lea congres al PCC, realizările Chinei, de exemplu în edificarea Partidului și a luptei împotriva corupției, se află deschise întregii comunități internaționale. Astfel, la fel de natural, interesul pe care-l dovedesc țările în curs de dezvoltare pentru „modelul chinez” nu se mai limitează la dezvoltarea economică, ci începe a se extinde la dezvoltarea politică, care se traduce prin edificarea partidului și guvernării Statului. De altfel, anumite măsuri, cum ar fi cele care vizează formările propuse partidelor politice străine, dialogurile dintre partide și stabilirea de mecanisme de schimburi au căpătat de asemenea un loc important în relațiile pe care le întrețin țările în curs de dezvoltare cu China.
Reforma progresivă
Unul dintre principiile de bază ale experienței chineze constă în a proceda la reformă într-o manieră progresivă, ponderând raporturile dintre reformă, dezvoltare și stabilitate, în virtutea unui concept al dezvoltării care evoluează în timp. Într-o țară în curs de dezvoltare în plină tranziție, marile reforme au în mod inevitabil repercuțiuni asupra structurii sociale originare și asupra stabilității sale. Or, reforma trebuie să ia în considerare stabilitatea ca premisă și dezvoltarea ca finalitate. Calea chineză de reformă și deschidere aderă deci la principiul după care „stabilitatea este prioritară”. Așa cum sublinia Deng Xiaoping, „stabilitatea contează înainte de toate”. E nevoie ca agitația socială să fie potolită iar stabilitatea să fie crescută înainte de a căuta dezvoltarea, apoi această stabilitate trebuie întreținută cu ajutorul fructelor reformei și dezvoltării, cu scopul de a ajunge la un echilibru coordonat între stabilitate, dezvoltare și reformă.
În cursul reformei și al dezvoltării economice, guvernul chinez a aplicat o strategie „prin tatonare”, pentru a garanta o tranziție liniștită, considerând că o reformă radicală ar fi susceptibilă de a provoca turbulențe în economia națională și astfel de a crește riscul și probabilitatea eșecului reformei. Cu alte cuvinte, guvernul a atacat problemele cele mai ușoare, la început, și apoi pe cele mai dificile, etapă cu etapă. Între altele, el începe mereu prin a pune în operă proiecte-pilot, apoi, în funcție de rezultatele obținute, decide sau nu să le generalizeze și să le promoveze. Fie că este vorba de instaurarea sistemului de exploatare forfetară cu bază familială în mediul rural sau promovarea întreprinderilor rurale, fie că este vorba de reforma întreprinderilor publice sau a sectorului financiar, fără a uita reformele operate în sistemul de ocupare a forței de muncă, securitatea socială, repartiția veniturilor și registrul stării civile, care vizează susținerea trecerii de la o economie planificată la o economie de piață… În toate aceste reforme, obiectivul a fost mereu de a atenua șocul resimțit de grupurile cele mai vulnerabile, ca și de a limita și distribui costurile și riscurile asociate.
În domeniul politic, reformele se operează de asemenea respectând această premisă a stabilității. Acestea constau în a lărgi în mod gradual participarea politică, promovând activ cercetările și încercările care se referă la alegerile democratice (organizate într-o primă etapă la eșaloane de bază) și la democrația în sânul Partidului, cu scopul final de a realiza egalitatea politică.
Tocmai grație acestei progresii graduale și ordonate s-a putut aprofunda reforma chineză etapă după etapă. În același timp, această reformă metodică a permis Chinei să îndeplinească, în ansamblu, o tranziție socio-economică deosebit de vastă și profundă într-un interval de timp foarte scurt și în circumstanțe relativ armonioase și stabile.
După lansarea reformei și a deschiderii, acum mai bine de treizeci de ani, dincolo de echilibrarea relațiilor reformă-dezvoltare-stabilitate, guvernul chinez, cu diferitele generații de conducătorii începe să dirijeze plenar dezvoltarea, considerând-o într-o concepție evolutivă, pentru ca aceasta să răspundă în permanență exigențelor epocii. Considerând că „problemele ce decurg din dezvoltare trebuie să fie rezolvate de dezvoltare” și că „ dezvoltarea constituie sursa și soluția problemelor”, guvernul concepe „dezvoltarea” ca pe o cheie multifuncțională pentru a angaja diversele reforme.
La fel cum provocările și sarcinile cărora le face față China evoluează în funcție de stadiile de dezvoltare traversate, conceptul de dezvoltare chinez a fost înnoit de mai multe ori în acești ultimi treizeci de ani. În anii 1970-1980, la ieșirea din Revoluția culturală, cea mai mare provocare s-a dovedit a fi, pentru China, ieșirea din starea de slăbiciune și de sărăcie și realizarea celor „patru modernizări” ale industriei, agriculturii, apărării naționale și științei și tehnologiei. Astfel, arhitectul-șef și pionierul reformei și deschiderii Deng Xiaoping, a avansat faimoasele precepte „Dezvoltarea este piatra unghiulară” și „Nu contează dacă pisica este neagră sau albă, dacă prinde șoareci”. Ghidată de acest concept de dezvoltare, economia chineză a cunoscut un progres fulminant, cu un indice de crește cu două cifre.
Cu toate acestea, această dezvoltare exponențială a produs efecte secundare, în special o dezvoltare extensivă, poluarea mediului înconjurător și creșterea inegalităților de venituri. Pentru a rezolva problemele care decurg din dezvoltare, a treia sesiune plenară a celui de-al XVI-lea Comitet central al PCC, ținută în octombrie 2003 a prezentat noul concept de dezvoltare științifică. Principiile de bază ale acestui concept sunt următoarele: a insista pe o planificare generală, fără a neglija însă fiecare domeniu particular; a plasa omul în centrul tuturor preocupărilor; a stabili un concept de dezvoltare globală, coordonată și durabilă și a favoriza dezvoltarea socio-economică și umană în același timp. După acest nou concept de dezvoltare științifică, ar fi simplist să asimilăm creșterea PIB-ului cu dezvoltarea și progresul social și, din această perspectivă, este nevoie să fie remediate dezechilibrele remarcate în anumite domenii și regiuni, unde progresele sociale, valoarea atribuită omului și bunăstarea pe termen lung sunt neglijate în contul indicilor economici, al achizițiilor materiale și intereselor imediate.
La ora la care mediul economic și comercial internațional este tot mai complex și nesigur, Comitetul central al PCC, avându-l pe tovarășul Xi Jinping drept conducător, a lansat în timp util conceptul de dezvoltare inovatoare, coordonată, verde, deschisă și împărtășită. Xi a indicat: „Trebuie să fim conștienți că economia chineză, în ciuda volumului considerabil pe care îl reprezintă, nu este încă robustă, și că, în ciuda creșterii sale foarte rapide, nu are încă o calitate optimă. Modelul nostru de dezvoltare extensivă, care miza, în principal, pe factorii de producție, mai ales pe resurse, pentru a stimula creșterea economică și expansiunea volumului economic, nu este durabil. Este timpul să accelerăm transformarea noastră pentru a trece de la o dezvoltare alimentată esențial de factorii de producție și de investiții masive la o dezvoltare bazată pe inovație”.
În concluzie, China a devenit fără îndoială exemplul tipic al unui stat ce se dezvoltă prin insistența în ideea de dezvoltare adusă la zi.
Guvernare puternică și politici adecvate
Al doilea principiu de bază al experienței chineze constă în a avea o guvernare puternică și angajată în dezvoltare ca și conducători vizionari și politici adecvate. Într-o țară în plină tranziție, este necesar să existe, în anumite perioade și pentru anumite domenii, „o guvernare puternică”, dotată cu o mare autoritate politică și o capacitate reală în materie de conducere. Obiectivul fiind acela de a uni populația țării în jurul unei voințe comune și a unui sentiment de coeziune, ca și acela de a conjuga eforturile întregii țări pentru a face să progreseze într-o manieră ordonată reformele economice, sociale și politice.
În istoria umană, faptele demonstrează de mult că dezvoltarea economică poate fi atinsă în circumstanțe politice altele decât democrația occidentală. În anii 1960-1970, anumite țări și regiuni în curs de dezvoltare (după modelul celor „patru dragoni asiatici”) au cunoscut o creștere economică destul de rapidă. Pentru a explica această creștere a economiilor emergente din Asia de est, printre care și China, numeroși cercetători occidentali au recurs la conceptul de așa-zis „stat dezvoltator”. După definiția lor, „un stat dezvoltator se caracterizează printr-un model de dezvoltare economică condusă de un guvern forte și care dă dovadă de o voință fermă de dezvoltare economică, un guvern capabil să mobilizeze și să redistribuie eficient diversele resurse în scopul de a promova dezvoltarea națională”.
În ceea ce privește regimul politic, chiar dacă sistemul de colaborare multipartită și de consultare politică de sub direcția PCC a fost multă vreme interpretat de societățile occidentale ca „un partid unic la putere de multă vreme”, toate analizele obiective recunosc că „un partid unic la putere de multă vreme” este mai capabil să asigure o continuitate politică. Elaborat pentru prima oară în 1949 sub cârma PCC-ului, Planul cincinal pentru progresul social și dezvoltare economică a ajuns de acum la a XIII-a sa ediție.
În acord cu planurile cincinale succesive, China își urmează eforturile de o manieră ordonată în construcția infrastructurilor, în amenajarea zonelor economice speciale, ca și în cooperarea internațională în materie de capacități de producție și pentru construirea unor Noi Drumuri ale Mătăsii. În plus, PCC nu încetează să-și perfecționeze echipele de cadre conducătoare la diferite eșaloane prin intermediul sistemului mandatelor, al conducerii colective, al selecției în funcție de merit și al concurenței între candidații la posturi. Prin urmare, PCC caută să-și sporească popularitatea, ce constituie soclul conducerii statului prin asigurarea unei „bune guvernări” mai degrabă decât urmând orbește „democratizarea alegerilor”.
Între altele, chiar dacă realizările dezvoltării economice chineze sunt cunoscute și recunoscute în lumea întreagă, foarte puțini oameni par a-și da seama că China a procedat la reforma economică simultan și în simbioză cu reforma socio-politică. Rezultatele obținute prin reforma economică sunt deci indisociabile de eforturile depuse în cadrul reformei socio-politice. În acești din urmă treizeci de ani, numeroase reforme progresive asupra supervizării puterii și a punerii în operă a mecanismelor de contrabalansare a puterii au fost adoptate, mai ales în sistemul de conducere, sistemul de numire a cadrelor conducătoare, sistemul electoral (alegeri interne de Partid, dar și alegeri la eșaloanele de bază), sistemele legislativ și judiciar, ca și sistemul de luare a deciziilor.
În acest fel, reforma economică poate progresa mereu și în profunzime, iar în cursul tranziției socio-economice majore, diferitele etnii și straturi sociale ajung să trăiască în armonie și să-și concilieze interesele. Bine înțeles, China este confruntată încă cu numeroase provocări în procesul său de dezvoltare, cum ar fi prăpastia dintre bogați și săraci sau inegalitățile dintre diferitele regiuni. Dar, din punct de vedere diacronic, poporul chinez se bucură de drepturi economice, sociale și politice tot mai mari, astăzi la un nivel fără precedent în istoria sa. De aceea, fără îndoială, „Consensul de la Beijing”, axat pe dezvoltare, este în măsură să concureze „Consensul de la Washington” axat pe liberalizarea economică. De altfel, acest „Consens de la Beijing” aste astăzi apreciat de un număr în creștere de țări în curs de dezvoltare.
*HE WENPING este cercetătoare senioare la Institutul Charhar și cercetătoare la Institutul de cercetare asupra Asiei de Vest și Africii care ține de Academia de Științe sociale a Chinei.
Traducere Cristi Pantelimon
