Pe fundalul multiplelor reorganizări suferite de armata română în primii doi ani postbelici ca urmare a statutului de armată învinsă, a posibilităților materiale extrem de limitate ale țării și a prefacerilor care avuseseră loc în știința, arta și tehnologia militară în anii războiului, dotarea acesteia cu armament, tehnică și echipament a trecut prin etape care anunțau încheierea unei epoci istorice și deschiderea alteia noi.
Recensământul general al armamentului și celorlalte categorii de materiale aflate asupra unităților și în depozite încheiat în ianurie 1946 a dezvăluit astfel tabloul unei înzestrări masive cantitativ ca urmare a războiului, marcată de o stare tehnică dezastruoasă și compromisă ca potențial combativ de o uzură morală și materială generalizată.[1] Din abundența de armament aflat asupra armatei aproximativ 50% era defect,[2] mare parte fiind complet uzat moral și material. Majoritatea pieselor artileriei de câmp erau produse înainte de anul 1920, predominând tunurile de 75 mm franceze sau cele rusești Putilov retubate în perioada interbelică, piese care încă din campania anului 1941 s-au dovedit că nu satisfac toate nevoile câmpului de luptă fiind eficace doar contra infanteriei, incapabile să producă efect chiar și împotriva fortificațiilor ușoare din lemn din câmpul tactic, nemaiavând nici efectul material și nici efectul moral care să facă să cadă o rezistență.[3] Această situație generalizată va continua să se manifeste până către al doilea sfert al deceniului al șaselea când aportul de piese de artilerie sovietice din al doilea război mondial va aduce corecțiile minimale necesare. În anul 1950, spre exemplu, cu tot aportul de piese sovietice și germane de captură din perioada 1946-1949, aproximativ 55% din artileria divizionară română (tunuri și obuziere deopotrivă) era fabricată înainte de primul război mondial iar aproximativ 43% din aceasta o reprezentau tunurile de 75 mm fabricate înainte de primul război mondial.[4] Materialul artileriei ”grele” românești, tunurile lungi franceze Schneider de 105 mm și obuzierele Skoda de 150 mm din artileria corpurilor de armată și din fantomatica artilerie de armată românească fuseseră la rândul lor suprasolicitate la maximum, obligate de prea multe ori să asigure sprijinul direct pe care artileria divizionară era incapabilă să-l ofere trupelor. Pe frontul din vest, aproximativ 70% din consumul de muniții al artileriei române a fost realizat de piesele de 105 mm și de 150 mm în timp ce artileria divizionară rămânea fără întrebuințare datorită lipsei de efect a focului ei.[5]
Dotarea cu blindate era poate cel mai deficitar capitol al înzestrării armatei române. În urma războiului, aceasta rămăsese cu doar două tancuri PzKpfw IV, cu 8 autoblindate italiene Autoblinda 41 și cu 4 autoblindate germane SdKfz în stare de funcționare. Blindatele avariate în timpul conflagrației au fost predate la depozitele de capturi sovietice. Această situație avea să se schimbe la 17 aprilie 1946 când Comisia Aliată de Control a comunicat Ministerului român de Război decizia de a da armatei române 65 de care de luptă: 43 de PzKpfw IV, 13 PzKpfw V „Panther”, 4 tunuri de asalt StuG IV, 2 tunuri de asalt StuG III și 3 tunuri de asalt pe șasiu Tip T-4 cu tun de 150 mm, mai mult ca sigur tunuri autopropulsate ”Hummel” (dintre care unul a participat, în culori românești la parada din 10 mai 1946[6]), operațiune încheiată la data de 23 mai a aceluiași an. [7]
Situația automobilelor armatei era la rândul ei profund inadecvată. Mai mult de 12.000 de autovehicule, dintre care doar 2066 în stare de funcționare erau parcate sub cerul liber pe terenurile armatei. Dintre acestea, cca. 10.400 erau motociclete, autoturisme și autocamioane cu tracțiune normală, de șosea, multe dintre ele rechiziționate din economia civilă.[8] Legea 329/1946 a dispus reglementarea acestei situații prin restituirea mașinilor către proprietarii civili sau prin predarea altora, similare celor rechiziționate. Jurnalul Consiliului de Miniștrii 1410/1946 a dispus la rândul său crearea de comisii tehnice pentru descongestionarea armatei de automobilele care nu mai erau necesare, cca. 3900 de autovehicule fiind date prin acest act normativ Ministerului Industriilor și Comerțului, Regiei Autonome de Transport Auto sau clasate ca epave.[9] La 20 iunie 1946, armata română dispunea de foarte puține autospeciale – 30 de grupuri electrogene în stare de funcționare, 87 autoateliere bune (din totalul de 137), 8 automacarale bune, 65 de autostații radio funcționale dintr-un total de 110 bucăți, 30 de autosanitare operaționale din 203, precum și 156 de autocamioane de teren funcționale dintr-un disponibil de 1203[10], conturau tabloul unei armate complet rupte de evoluțiile artei și tehnologiei militare contemporane.
În ceea ce privește armamentul individual, în speță puștile și carabinele, dacă la 13 martie 1944 în dotarea armtatei erau 1.236.019 puști în stare bună și 136.046 de reparat precum și 79.325 carabine în stare bună și 14.613 de reparat,[11] în ianuarie 1946 numărul puștilor în stare de funcționare se ridica la 297.307 bucăți iar al celor defecte la 433.629 bucăți (vezi mai sus, nota 2). Drept comparație, în cursul anului 1950 în armata română existau 377.426 puști bune și 62.389 de reparat, iar carabine: 29.353 în stare bună și numai 1076 de reparat.[12] Pe baza acestor date putem observa că de-a lungul a șase ani critici pentru armata română numărul total al puștilor a scăzut de la 1.372.065 în martie 1944, la 729.986 în ianuarie1946 și la 439.815 în 1950, proporția de piese stricate fluctuând în acest interval între 11% în martie 1944, 59,4% în ianuarie 1946 și 14,18% în 1950.[13]
Din punct de vedere calitativ, dacă în martie 1944 grosul puștilor românești era format în proporție de aprox. 37% din arme Z.B. calibru 7,92 mm[14], în 1950 acest tip asigura 46,5% din total. Puștile germane Mauser reprezentau 2,36% din total în martie 1944 și 22,50% în 1950, iar modelul Mannlicher 1893, calibru 6,5 mm, 10,83% în 1944 și 9,91% în 1950. În martie 1944, puștile Mannlicher md.1893 se mai găseau doar în dotarea jandarmilor (49.500 bucăți), a aviației militare (46.000 bucăți) și a geniului (16.500 piese), în depozite rămânănd 36.300 bucăți.[15] Armele ruse Mosin-Nagant calibru 7,62 mm contau pentru 23,40% din totalul puștilor în martie 1944 și pentru 7,5% în 1950, iar versiunea recalibrată la 8 mm a acestora reprezenta 1,88% în martie 1944 și 2,16% în 1950. Armele Mannlicher austro-ungare de calibru 8 mm, existente în 1944 în dotarea armatei române în două modele: md.1888/1890 și md.1895, în câte 85.000, respectiv 117.700 bucăți, rămân în 1950 numai 50.000 de exemplare.[16] Atât pușca Mannlicher românesc, md.1893, cal. 6,5 mm cât și Mannlicher-ul md. 1895 de 8 mm austro-ungar au fost retrase de la tragerile de instrucție la finele anului 1950 din cauza uzurii totale. Tipuri complet învechite sau existente în cantități extrem de mici precum puștile franceze Lebel md. 1886, cal. 8 mm, din care se găseau 120.000 de bucăți emise la trupă în martie 1944 dispar complet din statistici în 1950 și din cauza epuizării muniției.[17] Aceeași soartă o împărtășesc și puștile poloneze de 7,92 mm aflate în cantități infime (2883 bucăți) în serviciu în 1944. Dinamica carabinelor este similară, remarcându-se ca un detaliu interesant existența în 1950 a 121 carabine Z.B. calibru 7,92 care nu au existat în timpul războiului în dotarea armatei române fiind capturate de la armata ungară pe timpul campaniei din vest.[18]
Finalizarea la 15 noiembrie 1946 acțiunii de vărsare la depozite a excedentului de armament și muniții de la unitățile desființate în urma reorganizării postbelice a armatei[19] și inițierea, la sfârșitul aceluiași an, a operațiunii de unificare a armamentului pe întreaga armată (operațiune terminată în martie 1947)[20], au dat prilejul abordării unor probleme structurale și funcționale ale dotării cu armament individual a infanteriei române. Cea mai pregnantă a fost aceea a revizuirii pistolului-mitralieră românesc Oriță, calibru 9 mm.[21] Produs până în octombrie 1943 în 6000 de exemplare la Uzina Mecanică Cugir, această armă devenise cel mai răspândit pistol-mitralieră din armata română la jumătatea lui 1944[22] însă proiectat și construit în condiții de pionierat tehnic și industrial, în condiții de război, nu fusese prevăzut din fabricație cu un sistem de piedică, de înzăvorâre a închizătorului, această funcție prevăzându-se a se îndeplini prin greutatea pieselor, forța arcului recuperator și aderența tubului pe pereții camerei cartușului[23] aspect care a dus la o foarte slabă siguranță în utilizare, la șocuri, izbiri de pământ, trântituri, închizătorul plecând înapoi și luând un cartuș din încărcător se descărca singur provocând accidente.[24] În același timp din cauza mecansimului și a încărcătorului plasate mult prea în față, acest defect era mult mai accentuat decât la alte pistoale-mitralieră. Pentru aceasta și pentru alte două defecte de concepție[25] care periclitau viața operatorilor și care nu putuseră fi adresate în tumultul războiului și al haosului caracteristic primilor doi ani postbelici, la 11 martie 1947 Marele Stat Major dispune interzicerea folosirii la trageri a pistolului-mitralieră Oriță nemodificat, după ce, la 6 martie a aceluiași an formulase parametrii pentru modificarea armei. Până la 21 martie, colectivul[26] însărcinat cu găsirea soluțiilor tehnice aplicase cerințele armatei la un număr de două prototipuri. Modificările survenite erau:[27]
–schimbarea prinzătoarelor de curea,
–modificarea mânerului tijei de armare, cu următoarele diferențe:
-în poziția de manevrare, mânerul se găsește la 90 de grade, nu la 45 cum se propunea
-mânerul tijei nu face corp comun cu zăvorul din motive constructive.
–asigurarea dopului de sprijin: piesa în formă de ”L” descrisă a fost înlocuită cu un disc de tablă așezat în fundul dopului și având brațul de asigurare așa cum a fost descris în Procesul Verbal din 6 martie
–înzăvorârea automată a închizătorului, s-a găsit o soluție corespunzătoare, diferită de cea propusă în Procesul Verbal din 6 martie: blocarea închizătorului în poziția înainte se face printr-o șină cu un cioc care intră într-un locaș de închizător, iar siguranța în poziția ”automat” se obține prin blocarea trăgaciului.
–asigurarea funcționării pe timp rece la tragerea foc cu foc: din cauza dificultăților foarte mari de centrare s-a renunțat la șlefuirea închizătorului propusă în Procesul Verbal din 6 martie. Prin noul sistem de blocare, cursa înapoi până în poziția de agățare e mai mică cu 16 mm decât la pistolul nemodificat astfel încât defectul în cazuă este, dacă nu complet înlăturat, foarte mult ameliorat.
–locașuri pentru puncte fosforescente la cătare și înălțător nu s-au executat. Comisia nu le-a mai cerut, găsindu-le inutile.
–aparat pentru umplerea încărcătoarelor: uzinele au un aparat foarte bun și simplu, imaginat și construit de un lucrător care are intenția de a-l breveta. Este mult mai bun ca dispozitivul german de încărcare.
–asigurarea montării normale a dopului amortizor: soluția din Procesul Verbal din 6 martie
–modificarea înălțătorului: soluția din Procesul Verbal din 6 martie.
Probele de tragere cu cele două prototipuri, în special cu arma cu seria 18.837 cu care se efectuase tragerea de rezistență, dând rezultate bune (În general piesele s-au comportat bine, arătând uzuri normale, ceea ce dovedește că soluțiile realizate sunt bune[28]), s-au propus mici ameliorări de detaliu ce urmau să se aplice pe un prototip definitiv.
Solicitând în primă urgență[29] 3000 de pistoale mitralieră reparate și modificate conform cerințelor de mai sus, Marele Stat Major ridică la 8 august 1947 interdicția din 11 martie 1947 de a executa trageri cu automatul Oriță și stabilește un set de instrucțiuni pentru operarea cu cele mai bune rezultate[30] a acestor arme. Prima dispoziție din aceste instrucțiuni prevedea că se vor mai folosi numai automatele prevăzute cu dispozitiv pentru blocarea închiztăorului (plasat pe partea dreaptă a armei imediat înapoia înălțătorului)[31].
Anul 1948 a adus continuarea procesului de sistematizare a dotării cu armament infanteristic a armatei române.[32] Egalarea și unificarea armamentului în unitățile fiecărei regiuni militare, etapă specifică anului 1947, a lăsat locul începând cu primăvara anului 1948 fazei de unificare a armamentului de infanterie pe genuri de armă, în conformitate cu caracteristicile acestuia. În acest sens Direcția Înzestrării Armatei de Uscat din M.Ap.N. ordona regiunilor militare la 6 aprilie1948 ca unificarea categoriilor de armament la care există în dotare mai multe sisteme, modele și calibre[33] să se facă până la 15 mai 1948. Din punctul de vedere al pistoalelor-mitralieră se decidea pe această cale că cartierele de mari unități, trupele de infanterie, cavalerie, școlile acestor arme și Centrul de Instrucție al Armatei vor fi dotate numai cu automatul Orița, cal. 9 mm, celorlalte arme revenindu-le automatele Beretta md. 38, cal. 9 mm. Acoperirea deficietelor cantitative la acestea din urmă făcându-se cu celelalte tipuri (Schmeisser, Bergman, Daimler-Puch), ținându-se seama ca o unitate sau formațiune să nu aibă, în afară de Beretta, decât un model din celelalte.[34] Se mai dispunea ca Regiunile I și II Militare să folosească cele circa 2700[35] de autoamate Daimler-Puch, cal. 9 mm în mod preferențial pentru înarmarea unităților de tancuri ale diviziilor ”Tudor Vladimirescu” și ”Horea, Cloșca și Crișan”[36] precum și faptul că deficitele de pistoale-mitralieră ce vor rămâne după unificare se vor completa cu arme Z.B., cal. 7,92 mm.
În ceea ce privește pistoletele semiautomate se stipula dotarea cartierelor de mari unități, infanteriei, cavaleriei, școlilor acestor arme și Centrului de Instrucție al Armatei numai cu arme de calibrul 7,65 mm fie ele Browning, Frommer, Mauser, md.27, Praga,Sauer sau Walther. Artileriei, pionierilor, transmisiunilor, trupelor de căi ferate, pontonierilor, marinei militare și școlilor aferente revenindu-le doar pistoale Steyr, md. 1912, cal. 9 mm. Aviația urma să aibă la dispoziție atât Steyr md. 1912, cal. 9 mm cât și Walther, cal. 9 mm, restul armelor și formațiunilor urmând a fi înzestrate cu pistoale de cal. 9 mm din tipurile Walther, Browning și Beretta precum și cu toate tipurile de pistoale cal. 7,65 mm. Se menționa și că la o unitate (regiment) să se realizeze neapărat un singur calibru și model de pistol și pistol-mitralieră, iar la marile unități operative să existe calibrele și modelele corespunzătoare repartiției pe arme de mai sus.[37] Unificarea urma a se face succesiv pe mari unități, în cadrul regiunilor militare și, în cele din urmă, prin vărsări și primiri între Regiuni.
Aplicarea acestor reglementări nu a fost însă posibilă în mod perfect și imediat.Regiunile militare raportau atât în cursul anului 1947 cât și în 1948 că lipsa pistoalelor-mitralieră în cantități suficiente le împiedica să asigure o dotare comprehensivă și articulată unităților din subordine. Regiunea III Militară raporta la finele lui septembrie 1947 deficit de pistoale-mitralieră și faptul că nu deține în depozite decât exemplare defecte[38] iar Regiunea I Militară informa în noiembrie același an asupra unui deficit de aprox. 2500 de astfel de arme, din cele existente 45% fiind la rândul lor de reparat.[39] Pentru moment, la 21 mai 1948, Marele Stat Major dispunea ca în primă urgență și pe baza armelor disponibile să se asigure dotarea completă cu pistoale-mitralieră a subunităților de cercetare ale căror efective erau înzestrate până atunci cu 2/3 puști și carabine și cu 1/3 pistoale-mitralieră.[40]
Caracterul deficitar al înzestrării cu pistoale-mitralieră este evidențiat și de ordinul din 23 iulie 1948 prin care se transmitea Regiunii I Militare că unificarea pistoalelor-mitralieră va rămâne așa cum a fost realizată pe Regiune până când M.A.N. va crea posibilitatea să vă distribuie automate Orița pentru completarea deficitului.[41] Cu alte cuvinte, procesul de unificare a armamentului era oprit, din cauza deficitului mare de arme, la nivelul intermediar al unificării armamentului în cadrul regiunilor militare, etapa a treia, ceea a unificării la nivelul întregii armate neputându-se face la acel moment.
Un alt capitol interesant din evoluția dotării cu armament a armatei române în perioada de referință este cel al mijloacelor antitanc reactive individuale cu privire la care, în stadiul prezent al cercetării s-au putut identifica doar câteva repere. Primele echipamentede acest gen care au intrat în dotarea organismului militar românesc au fost piesele germane Faustpatrone și Raketenpanzerbüchse – acesta din urmă numit în documentele românești din epocă fie aruncătoare deschise fie cu porecla Offenrohr (”burlan de sobă”). Cel dintâi contingent de astfel de mijloace de luptă a fost transmis armatei române de către aliatul german în cursul lunii aprilie 1944, la 26 ale lunii raportându-se Mareșalului Ion Antonescu că au fost deja livrate 9882 Faustpatroane și 800 de aruncătoare deschise (acestea din urmă împreună cu 8000 de lovituri),[42] o parte din ele intrând în serviciu cu Divizia 6 infanterie.[43] S-a oferit părții române și licența de fabricație pentru aceste guri de foc, inclusiv pentru tunul fără recul antitanc Raketenwerfer 43”Puppchen”, cal. 88 mm, la 10 martie 1944.[44] În legătură cu acesta din urmă, Marele Stat Major român comunică la 10 aprilie 1944 că arma a fost scoasă din dotarea armatei germane și că, pe cale de consecință, nu mai poate face obiectul însușirii în producție.[45] Pentru Faustpatrone și ”Offenrohr” se ordonă demersuri pe lângă firma producătoare ”Hugo Schneider” A.G. Leipzig, dar până la 6 mai nu se obținuse nici un răspuns.[46]
Un indiciu cu totul neașteptat privitor la prezența armelor antitanc individuale în armata română postbelică vine dintr-un raport de inspecție din 28 mai 1948 la Regimentul 2 Pionieri al Regiunii II Militare, ocazie cu care grupa de inspectori menționa că atunci când s-a explicat întrebuințarea pistolului-rachetă contra carelor trebuia să se spună că se folosește sub18-20 metri.[47] Această mențiune nu se poate referi, după toate datele disponibile, decât la arma antitanc individuală germană Sturmpistole a cărei prezență în dotarea armatei române nu a fost nici măcar presupusă până acum.[48] Rămâne în sarcina cercetărilor viitoare clarificarea prezenței (origine, întrebuințare, data eliminării din dotare, etc.) acestei arme în armata română.
Anul 1953 readuce din nou în prim-plan sistemele reactive de grenade antitanc atunci când, în urma restructurării armatei române de la 10 august se introduc pentru prima dată în organica regimentelor de infanterie și a batalioanelor de infanterie independente aruncătoarele de mine antitanc concomitent cu desființarea subunităților de puști antitanc.[49] Putem considera cu toată siguranța că din acest moment începe înzestrarea masivă a armatei române cu aruncătorul antitanc sovietic RPG-2. De altfel, această armă va fi asimilată în fabricație de industria românească, proiectul planului de dotare cu tehnică de luptă din producție authtonă pe anul 1957 prevăzând o cotă de 500 bucăți RPG-2, pe lângă 25 de tunuri fără recul B-11, cal. 107 mm și 19.500 carabine Simonov.[50]
Artileria română a evoluat, la rândul ei, în sensul acelorași coordonate. Etapei de restrângere, de evaluare și de selectare a materialului specifică anilor 1946-1950, i s-a succedat începând cu 1949 procesul de modernizare, de sistematizare și de amplificare cantitativă a dotării. Dacă în cursul anului 1948 a avut loc marele process de clasare, triere și inventariere a armamentului de la unități și din depozite prin întocmirea studiului armamentului care rămâne în dotare și a acelui care se scoate din dotare, toată armele (nu numai cele de artilerie) vechi, necorespunzătoare, fiind predate la dezmembrat și dezmembrate în proporție de 85% până la sfârșitul anului, materialul de artilerie din unități fiind revizuit și reparat în proporție de 30% la Întreprinderea Metalurgică de Stat din Sibiu, iar materialele de întreținere fiind procurate în proporție de 80% față de plan, doar 50% din muniții au fost triate și inventariate, dintre cele scoase din serviciu doar 30% fiind delaborate până la finele anului în cele 10 șantiere organizate în acest scop pe cuprinsul întregii țări.[51]
În aceeași perioadă, 1947-1948, necesitatea de a contura o dotare și o organizare artileristice în acord cu rigorile câmpului de luptă modern în condițiile în care materialul de resort al armatei române era în cea mai mare parte uzat fizic și moral iar importul și fabricarea de noi guri de foc și materiale de reglaj, observare și tragere – așa numitul material ROT erau imposibile din cauza situației politice internaționale și a stării economice precare a țării, a dus la utilizarea unor expediente precum introducerea în dotare a unor piese și materiale germane de captură pentru a căror operare și deservire nu existau în țară specialiști sau bibliografie, precum și la crearea unor noi forme organizatorice (subunități sau unități specializate) care erau asigurate cu tehnică de luptă improprie sau insuficientă.
În ceea ce privește dotarea cu guri de foc, la finele lunii septembrie 1947 un raport despre dotarea și egalarea materialelor emis de Biroului 4 Dotare al Regiunii a III-a Militare ilustrează în mod elocvent situația artileriei române. Astfel, dacă necesarul de tunuri antitanc și de tunuri divizionare fusese asigurat complet cu tunuri antitanc românești Reșița md.1943, cal. 75 mm și cu tunuri Putilov ”FF” cal. 75 mm, md.1902/2936 (acestea din urmă fiind complet uzate moral și lipsite de orice eficacitate în câmpul tactic încă din prima fază a celui de-al doilea război mondial – vezi mai sus, paginile 1 și 2), dotarea cu piese de câmp mai mari de 100 mm era realizată în mod complet nesatisfăcător, obuzierele Skoda, md.1934, cal. 100 mm fiind asigurate numai parțial, cele asigurate fiind doar în proporție de 50% funcționale, în același timp doar 4 tunuri lungi Schneider md.1936, cal. 105 mm (cele mai performante și mai moderne piese de artilerie din dotarea armatei române la acea vreme) fiind utilizabile, restul necesitând, din cauza uzurii provocate de folosirea lor excesivă în luptă, schimbarea tuburilor amovibile, operație ce urma a se face la Uzinele Astra sau la Arsenalul Armatei. Se putea conta deasemenea doar pe jumătate din obuzierele grele Skoda md. 1934, cal. 150 mm, pentru care oricum nu existau mijloace auto de tractare suficiente.[52] Situația concretă din unitățile de artilerie reflectă aceeași realitate. Dacă la 23 aprilie 1948 Regimentul 6 artilerie antitanc (al Brigăzii de artilerie antitanc) dispunea de 12 piese din care doar 9 în stare de funcționare, dintre acestea doar cu 3 putându-se trage din cauza lipsei lichidului gliceric,[53] la 30 iunie, Regimentul 11 artilerie (din Divizia 6 infanterie, Regiunea a IV-a Militară) dispunea de 24 obuziere Skoda cal. 100 mm din care 12 erau reformate având țevile cu mâncături de rugină activă generalizată[54] iar restul de 12 aflate la bateriile regimentului fiind curate dar neunse la țevi. Insuficient întreținute, murdare la părțile sensibile (lunetă, înălțător, locașe) și cu pete de rugină activă pe benzile alunecătoare..[55] La aceeași dată, Regimentul 13 artilerie (al Brigăzii Mixte de Artilerie) avea 10 obuziere oprite de la trageri (din care 6 definitiv) pentru că rampa ghinturilor este mult înaintată și majoritatea ghinturilor smulse.[56] Regimentul avea în total 24 de obuziere pentru toate cele 6 baterii ale sale, guri de foc care erau obosite, uzate,bune pentru instrucție dar nu pentru război.[57]
Artileria de munte suferea la rândul ei de o dotare improprie, pestriță și insuficientă. Diviza 1 munte, singura mare unitate de profil rămasă dupre reorganizarea armatei române din iunie 1947 era dotată cu 16 obuziere de munte Skoda md.1939, cal. 100 mm, piese moderne și suficiente cantitativ primite în timpul revitalizării din Crimeea de la începutul anului 1943, dar era complet lipsită de tunuri de munte, acestea fiind suplinite de 24 de tunuri de câmp Putilov, cal. 75 mm, md.1902/1936, inadecvate pentru lupta în munți din cauza masei mari și imposibilității samarizării, primite la rândul lor în iarna anilor 1941/1942 la asediul Sevastopolului unde vechea artilerie de munte din primul război mondial[58] nu mai putea aduce nici un aport. În aceste condiții, la 22 decembrie 1947, Marele Stat Major aproba înlocuirea tunurilor de câmp Putilov din dotarea Diviziei 1 munte cu tunul de munte 75/936 german și, implicit, introducerea acestuia în dotarea armatei române pentru prima dată.[59] Provenite poate din capturi de pe frontul de vest, din donații sovietice sau chiar din livrări germane, din acest material se găseau 24 de piese în Depozitul de Armament de la Târgoviște. Se dispune preluarea lor și intrarea imediată în dotarea Divizioanelor 1 și 2 tunuri munte în locul tunurilor 75 mm FF.[60] cu excepția unuia care rămânea la Depozit pentru studierea samarizării – dovadă în plus că această gură de foc nu mai fusese în serviciul armatei române. Tunurile Putilov urmau a fi predate numai după ce tabelele de tragere ale noului material vor fi fost primite, Direcția Tehnică din Marele Stat Major lucrând la redactarea lor. Până la rezolvarea problemei samarizării se recomanda folosirea tracțiunii hipo după sistemul practicat la tunurile de câmp Putilov, menționându-se că tunul poate fi și tractat deși tractarea normală e samarizată. [61]
Un alt caz a cărui cunoaștere necesită revizuiri este cel al artileriei autopropulsate românești din primii ani postbelici. Astfel, dacă până acum istoriografia militară a reținut că un singur autotun Hummel a fost dat armatei române din stocurile sovietice de capturi, că acesta a defilat în Capitală la parada din 10 mai 1946 în culori românești și că îi lipsea închizătorul, acest lucru făcându-l inapt pentru trageri[62], documentele de arhivă atestă prezența în înzestrarea armatei române a mai multor obuziere autopropulsate din acest tip, organizate în cel puțin o subunitate aparte și care, începând cu primăvara anului 1948 au executat trageri de instrucție. Prima mențiune de acest fel datează din 2 februarie 1948 când un raport de inspecție la Regimentul 3 Tunuri Asalt din Ploiești menționează că la Bateria 4 din Divizionul 2 se desfășura instrucția tehnică la obuzierul de 150 mm,că la două piese se executa formarea conducătorilor auto și că acest material va trebui experimentat în poligon după verificarea țevilor.[63] Aproape patru luni mai târziu, la 25 mai, la aceeași unitate și după realizarea verificărilor, avea loc tragerea de inițiere cu obuzierul autopropulsat[64] tragere despre care se conchidea că nu a fost bine pregătită ci mai mult improvizată în scopul verificării frânei de tragere. Efectuate în mod empiric, fără tabelele de tragere ale gurii de foc care nu existau în țară, aceste trageri au subminat moralul echipajelor din cauza caracterului haotic pe care l-au avut.[65] Pe lângă acest aspect se mai relevă și că tragerile au fost efectuate cu proiectilul sFH18 cu focos A.2 care nefiind muniția autotunului și deși s-a încuvințat tragerea ei, după cele 5 proiectile trase țeava era foarte puternic arămită (și plinurile și golurile) ceea ce denotă că proiectilul avea brâul forțator de dimensiuni mari pentru țeava acestui material.[66] În cele din urmă se conchidea că tragerea a avut un rezultat mulțumitor dar că cu toate acestea s-a prezentat în fața ostașilor un material necunoscut și a cărui folosire nu se cunoștea.[67] Totuși, la 1 iulie 1948, o echipă de control Regiunii a II-a Militare consemna după observarea Hummel-urilor la câmpul de instrucție că la secția de obuziere autopropulsate se învățase ochirea indirectă, ceea ce corespunde cu întrebuințarea acestui material (impropriu numit obuzier de asalt) destinat a intra în compunerea grupării de sprijin a eșalonului tancuri.[68] Se mai observă că interșanjabilitatea servanților era asigurată și că, în cele din urmă secția se prezintă foarte bine.[69] O mărturie de prim rang cu privire la serviciul acestei guri de foc în armata română se regăsește în memoriile generalului Constantin Olteanu[70] care afirmă că, în anul 1950, anul detașării sale ca tânăr ofițer la Regimentul 10 Autotunuri (Pitești), unitatea era dotată în mod incomplet cu mașini de luptă germane StuG cu tun de 75 mm și cu ”Ferdinand” având montat pe el obuzierul de 150 mm, care apăruse pentru prima dată în vestita bătălie de la Kursk, din iulie 1943. Este clar că generalul Olteanu face o confuzie când se referă la Ferdinand, respectiva mașină de luptă nefiind dotată cu obuzier de 150 mm, ci cu tun de 88 mm și nefiind atestată până acum în dotarea armatei române. Credem că este evidentă referirea la obuzierul autopropulsat Hummel. Autorul aduce cu această ocazie și niște detalii semnificative despre serviciul acestei guri de foc autopropulsate în armata română a începutului de deceniu șase atunci când rememorează că în exploatarea lor se întâmpinau mari dificultăți datorită uzurii avansate și lipsei pieselor de schimb pe care industria noastră nu le producea, iar din import nu puteau fi procurate. Nu existau mecanici-conductori pregătiți, abia din acel an [1950] regimentul nostru a început să primească subofițeri specializați în acest scop. Până atunci, autotunurile erau conduse de ofițeri.[71]
Anul 1949 avea să fie salutar din acest punct de vedere pentru armata română care începând cu jumătatea anului va primi în dotare cantități semnificative de tehnică de luptă sovietică. Acordul ”general Costescu” semnat la 4 iunie 1949 între Uniunea Sovietică și România[72] va aduce în înzestrarea armatei române, printre altele și primele 76 de autotunuri SU-76 [73], urmate de alte 26 un an mai târziu[74] pentru ca, în cursul anului 1951, un divizion de 12 autotunuri grele ISU-152 să fie introdus în organica Regimentului 10 Autotunuri (Pitești).[75] Artileria tractată va suferi la rândul ei îmbunătățiri substanțiale începând cu 1949. Pe baza aceluiași acord au intrat în dotarea armatei române 60 de tunuri-obuziere ML-20 cal. 152 mm, cu încă 24 a căror sosire era planificată pentru 1950[76] și 60 de obuziere divizionare M-30 cal. 122 mm cu încă 40 planificate pentru 1950.[77] Capacitatea de tracțiune a artileriei a fost la rândul ei salvgardată de livrările sovietice din a doua jumătate a anului 1949, perioadă în care 22 de tractoare de artilerie șenilate Stalineț S-80 și 135 de autotractoare ZiS-151[78] au dublat practic numărul de tractoare de artilerie funcționale de care dispunea armata română.[79] Procesul de dotare al artileriei române a continuat și în prima parte a anilor ’50, în martie 1952 fiind primite 25 de tunuri regimentare 76 mm, md. 1943, 236 tunuri divizionare ZiS-3, md. 1942, cal. 76 mm, 50 obuziere divizionare M-30, md.1938, cal. 122 mm, 64 obuziere divizionare 1910/1930, cal.122 mm, precum și tunuri pentru autotunurile SU-76 (11 piese) și ISU-152 (1 piesă). Ca material de tragere s-au primit în același lot 128 de dispositive de tragere terestră PO-1.[80]
Acest aport de tehnică de luptă a permis până la jumătatea deceniului al șaselea accederea atileriei române în contemporaneitatea militară și abandonarea vechiului material care, în măsură covârșitoare devenise inutil în câmpul tactic. Astfel, dacă în anul 1950 aproximativ 55% din cele 758 de guri de foc funcționale care constituiau artileria divizionară română (tunuri și obuziere deopotrivă) era fabricată înainte de primul război mondial iar aproximativ 43% din aceasta o reprezentau tunurile de 75 mm fabricate înainte de primul război mondial, iar artileria grea era formată din aprox. 100 de obuziere Skoda, md.1934, cal. 150 mm funcționale, din aprox. 60 de tunuri lungi Schneider, md. 1936, cal. 105, precum și de 60 de tunuri-obuziere sovietice ML-20, cal. 152 mm, md.1937[81], doar patru ani mai târziu, în 1954, diviziile armatei române erau deservite de aprox. 580 de guri de foc moderne și de maximă fiabilitate, dintre care 258 obuziere sovietice M-30, md.1938, cal. 122 mm, de 120 tunuri sovietice ZIS-3, md. 1942, cal. 76 mm, de 158 tunuri antitanc sovietice (dar folosite și în rol de artilerie de câmp) D-48, md. 1948, cal. 85 mm, precum și de 122 aruncătoare de bombe cal. 120 mm, iar artileria grea evoluase de la 220 de piese la 274 de piese, multe din ele specializate, cum ar fi cele 12 tunuri de armată sovietice A-19, cal. 122 mm, aruncătoarele grele MT-240, cal. 240 mm și MT-13, cal. 160 mm, capabile să tragă mine atomice de 2 kilotone.[82] Trebuie remarcată în această etapă și apariția artileriei reactive pentru prima dată în istoria armatei române la 15 august 1953 când iau ființă Divizioanele 399 Aruncătoare cu Reacție (Bacău) și 424 Aruncătoare cu Reacție (Târgu Mureș).[83] Celor 52 de piese R-2 cehslovace care formau aceste două divizioane li se vor mai alătura încă 22 de piese în 1957.[84]
Poate cea mai spectaculoasă evoluție dintre toate armele armatei române în perioada de referință au avut-o trupele blindate și mecanizate. De la cele 65 de tancuri și autotunuri germane, de captură, donate în aprilie 1946 de armata roșie și cele 12 autoblindate italiene și germane rămase în stare de funcționare din timpul războiului (vezi mai sus, pag. 2) care, din cauza uzurii accentuate, erau funcționale la orice moment în proporție de maximum 50% [85], la aproximativ 1500 de mașini blindate care se regăseau în inventarul armatei române în vara lui 1957, evoluția a fost una nemaivăzută în întreaga istorie militară românească.
Primele 80 de tancuri T-34/85, elementul principal al mobilității și izbirii în armata română timp de două decenii, au intrat în dotare începând cu a doua jumătate a anului 1949, după semnarea, la 4 iunie a aceluiași an a Acordului general Costescu cu URSS.[86] În perioada aprilie-decembrie 1953, au mai fost primite din Cehoslovacia, pe baza Convenției semnate la Praga la 28 noiembrie 1952 de guvernul român, încă 200 de exemplare de fabricație cehoslovacă.[87] În anul următor, la 1 octomrbie 1954 zestrea de tancuri noi a armatei române cuprindea 360 de mașini medii T-34/85.[88] În 1955 s-au mai primit și distribuit la unități 150 de exemplare pentru ca la 1 ianuarie 1956 să se contabilizeze un total de 560 de tancuri.[89] Această cantitate pare să se fi menținut inclusiv în prima jumătate a anului 1957,[90] pentru luna noiembrie cele două regiuni militare raportând 526 (Regiunea a II-a) și 409 (Regiunea a III-a) T-34/85 cu un total de 935 mașini.[91] Acest cuantum constituie vârful de înzestrare al armatei române a anilor ’50 cu tehnică de luptă blindată sovietică, aceeași cantitate de tancuri medii fiind raportată doi ani mai tâziu, la 23 noiembrie 1959.[92] Totodată, în acest an are loc și saltul calitativ major al intrării în dotare a primelor 6 tancuri principale de luptă T-54A100.[93] Cinci din acestea vor opera cu Divizia 1 (fostă 37) mecanizată din București, iar unul va deservi procesul formativ la Școla de Ofițeri de Tancuri de la Pitești.
Dacă procesul de dezvoltare intensivă a economiei și a infrastructurii naționale care se desfășura în perioada de sfârșit a deceniului al șaselea[94] a făcut imposibilă înlocuirea celor aproape o mie de tancuri medii T-34/85 cu tancuri principale de luptă T-54 sau T-55, în cursul anului 1959 s-a trecut la acțiunea de modernizare a parcului de tancuri mijlocii al armatei române. După ce însușirea în fabricație a unor foarte importante subansamble a fost realizată (cutia de viteze a tancului T-34/85 a fost asimilată în țară în 1958[95]) s-au efectuat: etanșarea pentru trecerea pe sub apă adâncă de 5 metri, montarea girodirecționalului, echiparea cu preîncălzitoare de pornire pentru apă și ulei, înlocuirea stației de radio sovietice 9RS cu cea cehoslovacă RM-31T, precum și alte îmbunătățiri[96] destinate să facă mașina blindată un mijloc de luptă viabil în câmpul tactic al epocii racheto-nucleare. Cu toate acestea trebuie menționat că până la scoaterea tancului T-34/85 din uzul armatei române în anul 1995 nu s-a reușit, spre deosebire de alte armate cum ar fi cea egipteană, stabilizarea tragerii tunului, proces care necesita proiectarea și turnarea unei noi turele cu toate costurile și dificultățile tehnice aferente.
Piesele de artilerie autopropulsată au evoluat la rândul lor în anii `50, dar într-o măsură mai mică decât tancurile. Celor 102 autotunuri SU-76 din 1949 și 1950 li s-au adăugat încă 20 de piese, numărul lor stagnând până la jumătatea lui 1957[97] când s-au importat 231 de bucăți, în noiembrie 1957 numărul total de SU-76 ajungând la 352 exemplare.[98] Vânătoarele de tancuri ISU-152 și SU-100 au apărut în peisajul militar românesc în 1951[99] și, respectiv, 1953 în contextul în care conducerea de la București cerea părții cehoslovace livrarea a 15 autotunuri SU-100 în avans, din lotul planificat pentru 1954, pentru a le putea introduce în dispozitivul parăzii din 23 august din București.[100] Livrate sau nu la timp pentru paradă, cert este că la 1 octombrie 1954 aceste 15 mașini de luptă se găseau în dotarea armatei române.[101] Dacă numărul de autotunuri grele ISU-152a rămas relativ constant de-a lungul anilor, cele 12 bucăți primite în 1951 și intrate în organica Regimentului 10 autotnuri din Pitești[102], fiind completate până la 1 octombrie 1954 cu încă 8 piese[103] și rămânând la acest nivel până la scoaterea lor din dotare 40 de ani mai târziu, autotunurile SU-100 se găseau în număr de 40 de piese la 1 ianuarie 1956[104] și 85 de piese la 1 iunie 1957[105] în aceeași cantitate aflându-se și la 23 noiembrie 1959.[106]
O prezență specială în arsenalul românesc al anilor `50 a constituit-o autoblindata de cercetare BA-64B. Prezentă în 23 de exemplare între 1953 și 1958[107], mașinile, probabil folosite în cel de-al doilea război mondial, aveau o stare tehnică generală care făcea dificilă întreținerea și utilizarea și care a dus la casarea lor imediat ce au intrat în dotare transportoarele de cercetare BTR-40. Astfel, dacă în prima jumătate a anului 1958 se reclama că nu mai satisfac cerințele pregătirii de luptă, în al doilea semestru se raportează că deși funcționează prezintă mari deficiențe la direcție, suspensie, iar motoarele prezintă defecțiuni permanente. Lipsă de curaj în a le mai scoate în rulaj. Rezoluția pusă de desinatarul raportului consemna Ce e de făcut?[108] Scoaterea lor din dotare trebuie să fi survenit așadar în cursul anului 1959, la sfârșitul lunii noiembrie 1959 ele nemai apărând în inventarul mijloacelor blindate ale armatei. [109]
Mecanizarea armatei române, element primordial al procesului de modernizare nu se putea realiza fără echiparea unităților și marilor unități de infanterie cu transportoare blindate care să permită acestei arme să manevreze și să supraviețuiască în câmpul de luptă saturat cu foc și cu izibire al epocii postbelice. Primele 40 de exemplare, BTR-152, au intrat în dotarea armatei române în 1955[110] odată cu desfășurarea marii aplicații cu trupe în teren cu corpul de armată din vara aceluiași an.[111] Relatările participanților la această aplicație ilustrează elocvent caracterul revoluționar pe care îl avea la acel moment dotarea infanteriei cu mijloace autoblindate: într-un teren tradiţional de manevre, trupele cantonate execută exerciţii şi aplicaţii în flux continuu. Ca şi în alţi ani. Numai că mai intens, mai amplu şi într-o împrejurare cu totul specială: sosite aici în ipostază clasică, unităţi şi mari unităţi de infanterie vor avea la sfârşitul etapei o nouă personalitate, vor deveni unităţi şi mari unităţi mecanizate. [112] Alt participant întărește: trecerea de la infanteria pe jos la cea mecanizata, ne-a pus o serie de probleme noi. În primul rând în ce priveşte organizarea luptei. Timpul se scurta, trupele erau aduse din adâncime, de la distanţe mari, se foloseau mai multe itinerare, se concentrau forţe puternice, în special artileria de rupere, pe direcţii, ritmul ofensivei creştea, situaţiile se schimbau alert… Trebuia să calculăm totul cu minuţie, să sincronizăm totul. Principiile şi metodele abia se cristalizau. Aveam dificultăţi mari […].[113] În cele din urmă evocarea comandantului marii unități particpante la aplicație, pe atunci colonelul Dragnea Marin clarifică natura nodală pentru evoluția infanteriei române a marilor manevre de la jumătatea anului 1955: în luna mai, corpul de armată, având în subordine o divizie de munte, o divizie de infanterie şi o divizie mecanizată plus unităţi de artilerie antiaeriană. […] Momentul cheie al întregii perioade avea să fie realizarea cooperării dintre arme cu trageri reale de artilerie, infanterie şi tancuri, experimentarea unor categorii şi genuri de arme, introducerea mecanizării în armata noastră. Trupele trebuiau să acţioneze în condiţiile întrebuinţării armelor de nimicire în masă. […] Se introdusese tehnica mecanizată în armată. Destui şoferi nu respectau regulile de circulaţie. […] S-au făcut multe exerciţii şi cu cap şi fără cap.[114] Până la finele deceniului al șaselea numărul transportoarelor BTR-152 din dotarea armatei române nu a evoluat, în dotarea celor două regiuni militare continuând să se afle, la sfârșitul lunii noiembrie 1959 aceleași 40 de mașini de luptă. Pe lângă acestea, în contextul uzurii materiale cvasi-totale a autoblindatelor de cercetare BA-64B, au fost achiziționate și aprox. 30 de transportoare blindate de cercetare BTR-40.[115]
Un ultim element al dotării cu armament și tehnică de luptă a armatei române în intervalul de referință pe care ne propunem să-l analizăm aici este acela al tractoarelor de reparații și evacuare pentru blindate. Dacă la 15 noiembrie 1947, în înzestrare nu existau decât 10 tractoare șenilate funcționale[116], primirea în 1950 primelor 10 tractoare blindate specializate pe platoforma autotunului SU-85 a asigurat o minimă capacitate de asigurare a operativității noii tehnici de luptă.[117] La 1 octombrie 1954 exista un total de 13 tractoare blindate de depanare și evacuare, iar la 1 ianuarie 1956 sunt consemnate 26 tractoare pe SU-85, 11 tractoare pe vechile tancuri germane Panzer IV pecum și două tractoare pe platforma tancurilor grele IS-2[118] pentru ca, în cursul aceluiași an să mai fie introduse încă 11 tractoare pe platforma tancurilor T-34/85.[119] La jumătatea anului 1958, situația acestei categorii de tehnică militară era stabilizată pentru următorii ani. Regiunea a II-a Militară (București) dispunea de 14 tractoare pe SU-85, de 2 tractoare pe IS-2, precum și de 5 tractoare pe vechile T-4 (Panzer IV), iar Regiunea III Militară (Cluj) dispunea de 12 tractoare pe T-34/85 și de 4 tractoare pe T-4 (Panzer IV).[120] În cursul anului 1955, armata română a mai primit și 12 macarale rotative pe tanc, pe șasiul tancului T-34/85, numite SPK-5. Dintre acestea, în 1958, cinci bucăți se găseau în dotarea Regiunii a III-a militare.[121]
Procesul de dotare a armatei române cu armament și tehnică de luptă de-a lungul deceniului al șaselea al secolului al XX-lea, proces realizat sub înrâurirea sovietică, a reprezentat cel mai mare efort economic și organizatoric făcut de statul român modern pentru restructurarea și modernizarea organismului militar național. Dacă la 4 iulie 1950 Secretariatul C.C. al P.M.R. aproba Planul de 5 ani de dezvoltarea și înzestrarea Forțelor Armate ale R.P.R. și decidea alocarea a 12,9 miliarde lei (monedă stabilizată-1952) pentru acest scop[122], la 1 aprilie 1955 se luau aceleași decizii pentru cincinalul 1955-1959 și se alocau peste 30 miliarde lei (8 miliarde ruble) dezideratului de dezvoltare a armatei române.[123] Această sumă totală de aproximativ 45 miliarde lei (dacă luăm în calcul și suplimentările bugetare realizate după Conferința de la Moscova din 9-11 ianuarie 1951 și care numai pentru anul 1952 s-au ridicat la 100% de la 1,15 miliarde lei stabilizați-1952 la 2,15 miliarde lei stabilizați-1952[124]) disponibilizată din avuția națională pentru propășirea armatei române a reprezentat mai mult de 30% din întregul fond de investiții al țării pentru deceniul 1950-1959[125] și a asigurat accederea organismului militar românesc în contemporaneitatea sub a cărei zodie se găsește și astăzi.
Foto: 28 octombrie 1953, cu ocazia decernării Drapelului Roșu al U.T.M., artileriști antiaerieni din Orașul Stalin fac gardă înarmați cu pistolul-mitralieră german MP-41. Variantă cu pat de lemn a iconicului MP-40, fabricat în doar câteva sute de exemplare în 1941, această armă a fost numai în serviciul armatei române și al poliției S.S. germane.”
Note
[1] Alesandru Duțu, Armata română în vremuri de cumpănă 1945-1965, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2016, p. 302-303.
[2] ”Puști: 729.986 din care 433.629 defecte (necesar 127.385)
Pistoale și revolvere: 43.380 din care 22.162 defecte (necesar 29.149)
Pistoale-mitraliere, cal. 9 mm: 19.448 la un necesar de 6.034
Mitraliere, cal. 7,92mm: 4415 din care 2132 defecte (necesar 845)
Aruncătoare, cal. 60 mm: 1809 din care 861 defecte (necesar 80)
Aruncătoare, cal. 81,4 mm: 1329 din care 538 defecte (necesar 383)
Aruncătoare, cal 120 mm: 925 din care 479 defecte (necesar 383)
Tunuri antiaeriene: 460 din care 286 defecte (necesar 121)
Tunuri de câmp: 887 din care 386 defecte (necesar 320)
Tunuri de munte: 48 din care 46 defecte (necesar 14)
Tunuri anticar, cal. 75 mm: 487 din care defecte 134 (necesar 468)
Tunuri lungi: 123 din care 60 defecte (necesar 12)
Obuziere de câmp: 474 din care 259 defecte (necesar 0)
Obuziere de munte: 37 din care 17 defecte (necesar 22)
Obuziere grele: 161 din care 88 defecte (necesar 0)”
apud Ibidem, p. 303. (Autorul nu citează nici o sursă și nu face nici o trimitere pentru aceste date și ca atare ele nu pot fi verificate.)
[3] col.dr. Adrian Stroea (coord.), 165 de ani de existență a artileriei române moderne, Centrul Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2008, p. 133, 134, 141-143. (Pentru o prezentare a acestor piese și a serviciului lor în armata română vezi și col.conf.univ.dr. Adrian Stroea, lt.col. Gheorghe Băjenaru, Artileria română în date și imagini, Centrul Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2010.)
[4] Alin Sămușan, Câteva date cu privire la armamentul armatei române în anul 1950 în ”Tradție, istorie, armată. A doua ediție a Sesiunii internaționale de comunicări științifice a Muzeului Militar Național, ediția a II-a”, vol II, ed. Muzeului Militar Național, București, 2015, p. 282-283.
[5] Marele Stat Marjor, Secția 5-a, Constatări și învățăminte din operațiunile desfășurate în Transilvania, Ungaria și Cehoslovacia 1944-45, Tipografia ”Bucovina” I. E. Torouțiu, București, 1945, p. 61.
[6] Cornel I. Scafeș, Horia Vl. Șerbănescu, Ioan I. Scafeș, Trupele blindate din armata română 1919-1947, ed. Oscar Print, București, 2005, p. 42, 47.
[7]Eugen Mirel, Acțiuni ale trupelor blindate române între 1944-1946 în ”Buletinul Muzeului Militar Național” vol. 12 (2014), p.180-184.
[8]gl.lt. ing. Nicolae Spiroiu, gl.lt. (r.) ing. Tiberiu Urdădeanu, col.ing. Florea Dumitru, ș.a., Autovehiculele în armata română. Tradiție și actualitate, ed. Militară, București, 1991, p. 141. În vara anului 1948, armata a mai transferat un număr de 5700 automobile prea uzate sau care nu mai corespundeau cerințelor militare către Primăria Capitalei. Apud Alin Sămușan, Evoluția dotării cu automobile a armatei române între anii 1948 și 1957 în ”Buletinul Muzeului Militar Național, vol. 13 (2015), p. 136.)
[9] Ibidem, p. 142.
[10] Ibidem, p. 141.
[11] Arhivele Naționale Istorice Centrale (în continuare A.N.I.C.), fond Președinția Consiliului de Miniștri, Cabinetul Militar al Conducătorului Statului, dosar 3/1944, p. 109.
[12] Alin Sămușan, Câteva date cu privire la armamentul armatei române în anul 1950, p. 279-280.
[13] Între 26 februarie și 4 aprilie 1952, au fost importate din URSS 40.000 puști Mosin-Nagant md.1891/30 și 300 puști similare cu lunetă PU. S.I.A., f. Comandamentul Artileriei Forțelor Armate, r. 4.126, c. 69.
[14] A.N.I.C., dosarul citat, p. 111.
[15] Ibidem, p. 110.
[16] În 1953, împreună cu puști Z.B. calibru 7,92 mm, puști Mannlicher austro-ungare calibru 8 mm, atât model 1888/1890 cât și model 1895 se găseau în dotarea trupelor Comandamentului Apărării Antiaeriene a Teritoriului. Se consemna că au uzură accentuată și mâncături vechi de rugină și că precizia lor este relativă. Serviciul Istoric al Armatei (în continuare S.I.A.), fond MStM s. Secretariat, rola 6.1480, cadrul 533.
[17]La sfârșitul anului 1944 mai existau 17.480 cartușe pentru puștile Lebel, reprezentând 0,005 unități de foc. Teodora Giurgiu, Stadiul executării clauzelor militare din Convenția de armistițiu la sfârșitul anului 1944, în ”Document”, 1(75)/2017, p.64.
[18] Alin Sămușan, Câteva date cu privire la armamentul armatei române în anul 1950, p. 279.
[19] S.I.A., f. M.St.M., s. 3 Operații, rola 1.1077, cadrul 188.
[20] Ibidem, c. 216. La finele lunii septembrie 1947, Regiunea III Militară raporta că dotarea cu armament de infanterie a unităților a fost realizată cu arme bune prin egalările făcute (între unități) în interiorul Regiunii. S.I.A., f. Regiunea III Militară, r. 7.1506, c. 524.
[21] A doua mare operație efectuată în armata română pe linia îmbunătățirii armamentului individual de infanterie în prima jumătate a anului 1947 a fost aceea de adaptare a tromblonului de aruncare a grenadelor aferent puștii germane Mauser, astfel încât să poată fi folosit la pușca Z.B., md. 24. Arhiva Centrului de Studii și Păstrare a Arhivelor Militare Istorice, fond 3714 – Inspectoratul General al infanteriei și vânătorilor de munte, dosar 1362/1947, p. 18.
[22] Mark Axworthy, Cornel Scafeș, Cristian Crăciunoiu, Third Axis, Fourth Ally. Romanian Armed Forces in the European War, 1941-1945, Arms and Armour Press, Londra, 1995, p.149.
[23] S.I.A., f. Regiunea III Militară, r.7.1506, c. 445.
[24] Ibidem.
[25] –Sistemul de asigurare al dopului de sprijin al arcului recuperator e defectuos conceput din care cauză în timpul tragerilor și manipulărilor se desface de la cutie și sub presiunea arcului recuperator e aruncat în ochii trăgătorului. Pârghia de fixare a dopului, atunci când are arcul rupt, obosit sau ancrasat, nu intră în locașul ei de la cutia mecanismului și permite răsucirea dopului mai ales în timpul tragerlor când e aruncat înapoi și dă naștere la accidente. și
–Permite funcționarea (cu o cadență normală și recul mai puternic) chiar atunci când dopul regulatorului de cadență a fost montat greșit. Acest dop trebuie să se găsească întotdeauna în spatele cozii închizătorului. Ibidem.
[26] Colectivul era compus din: lt.col. C. Leoveanu din Direcția Tehnică a Ministerului de Război, șeful fabricant I. Stoian din Inspectoratul Infanteriei al Ministerului de Război și inginerii I. Stănescu și E. Schumacher de la Uzinele Copșa Mică-Cugir.
[27] S.I.A., f. Inspectoratul General al Infanteriei, r. 2.2602, c. 115.
[28] Ibidem, c. 116.
[29] S.I.A., f. M.St.M., s. 3 Operații, r.1.1077, c. 216.
[30] S.I.A., f. Regiunea III Militară, r.7.1506, c. 445.
[31] Ibidem, c. 446.
[32] În acest an armamentul vechi, care nu mai corespundea prin uzura morală sau materială nevoilor armatei a fost dat la dezmembrare și dezmembrat în proporție de 85%, iar prin punerea în stare de funcționare în același an, 1948, a atelierelor mobile și a celui fix de reparat armament, s-au reparat și completat lipsuri în proporție de 30% la armamentul de infanterie de la unități. S.I.A., f. Comandamentul Artileriei Forțelor Armate, r. 3.2746, c. 508.
[33] S.I.A., f. Regiunea I Militară, r. 5.362, c. 162.
[34] Ibidem.
[35] Alin Sămușan, Câteva date cu privire la armamentul armatei române în anul 1950, p. 280.
[36] S.I.A., f. Regiunea I Militară, r. 5.362, c. 162.
[37] Ibid., c. 163.
[38] S.I.A., f. Regiunea III Militară, r.7.1506, c. 446.
[39] S.I.A., f. Regunea I Militară, r. 5.336, c.592. (Majoritatea armelor care lipseau, circa 2100 bucăți erau reprezentate de automate sovietice PPȘ-41, cal. 7,62 mm, cele de cal. 9 mm fiind deficitare cu cca. 220 bucăți.)
[40] Ibidem, c. 235.
[41] Ibidem,c. 184.
[42] A.N.I.C., f. Președinția Consiliului de Miniștri, Cabinetul Militar al Conducătorului Statului, d. 3/1944, p. 223.
[43] Ibidem, p.249.
[44] Ibidem, p.237.
[45] Ibidem, p. 249.
[46] Ibidem.
[47] S.I.A., f. Regiunea II Militară, r. 6.1991, c. 285.
[48] Derivat din pistolul de semnalizare german Leuchtpistole 38 , cal. 27 mm, Sturmpistole a reprezentat o încercare, înaintea intrării în producția de masă a Faustpatrone-ului, de a asigura fiecare infanterist german cu o capabilitate antitanc. Cu lungimea țevii mărită, cu un pat metalic rabatabil și cu aparate de ochire, această armă putea să tragă o grenadă cumulativă Panstwurfkorper 42 LP ce avea o încărcătură de luptă de 60 grame explozibil, o rază maximă de 75 de metri și putea penetra 80 mm de blindaj. Unul dintre primele aruncătoare de grenade din lume, nu s-a bucurat de succes, poate și din cauza intrării în dotare a Faustpatroanelor, cazurile de folosire în lupta împotriva blindatelor fiind rare.
[49] S.I.A., f. Direcția Auto, r. 3.564, d.521/1953. Puștile antitanc sovietice PTRD și PTRS cal. 14,5 mm au fost introduse pentru prima dată în mod sistematic în dotarea armatei române în toamna anului 1943. La 1 noiembrie 1943 se înzestraseră Diviziile 9, 15 și 21 infanterie, Detașamentul Dunărea și diverse școli și centre cu un total de 474 puști (cele 3 divizii de infanterie primind câte 120 de puști fiecare). La aceeași dată se găseau în curs de reparare încă 499 piese, care urmau a fi repartizate în mod egal la marile unități din interior. Pentru toate aceste arme se dispunea numai de 14.810 lovituri, 1/3 din unitatea de foc a fiecărei piese. Tot acum se realizase un prototip românesc ce urma a fi supus probelor experimentale la Centrul de Instrucție al Infanteriei și se analiza posibilitatea de fabricare a muniției aferente, singura dificultate fiind aceea a lipsei wolfram-ului pentru miezul proiectilului, materie primă care nu se găsea în țară la acel moment și pentru care se intervenise la aliatul german. A.N.I.C.,f. Președinția Consiliului de Miniștri, Cabinetul Militar al Conducătorului Statului, d. 3/1944, p. 29.
[50] S.I.A., f. Comandamentul Artileriei Forțelor Armate, r. 4.161, c. 372. Prototipul românesc al tunului fără recul B-11, cal. 107 mm a fost omologat în trimestrul IV al anului 1957 iar cel al carabinei Simonov, în trimestrul I al aceluiași an.Ibidem, c. 254.
[51] S.I.A., f. Comandamentul Artileriei Forțelor Armatei, r. 3.2746, c. 508.
[52] S.I.A., f. Regiunea III Militară, r. 7.1506, c. 524-525.
[53] S.I.A., f. Regiunea II Militară, r. 6.1991, c. 285.
[54] S.I.A., f. Regiunea I Militară, r. 5.365, c. 53.
[55] Ibidem.
[56] Ibidem, c.63.
[57] S.I.A., f. Regiunea II Militară, r. 6.1991, c. 83.
[58] Tunurile de munte Skoda md. 1915, cal. 75 mm (capturi austro-ungare), Putilov md. 1909, cal. 76,2 mm, precum și obuzierele de munte Skoda md. 1916, cal. 100 mm. col.dr. Adrian Stroea (coord.), 165 de ani de existență a artileriei române moderne, Centrul Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2008, p. 107, 134.
[59] Diviziile 2 și 3 munte primiseră în aceeași perioadă a iernii 1941/1942 tunuri de munte moderne Skoda, md. 1939, cal. 75 mm, despre a căror soartă postbelică nu se cunoaște nimic. Ibidem, p. 146. (În anul 1950 acestea nu mai apar în dotarea armatei române, ca tunuri de munte fiind prezente numai cele germane 75/936 și modelele Skoda md. 1915, cal. 75 mm. Alin Sămușan, Câteva date cu privire la armamentul armatei române în anul 1950, p. 282.)
[60] S.I.A., f. Regiunea III Militară, r. 7.1506, c.585.
[61] Ibidem.
[62] Cornel I. Scafeș, Horia Vl. Șerbănescu, Ioan I. Scafeș, Trupele blindate din armata română 1919-1947, ed. Oscar Print, București, 2005, p. 42, 47. Col.conf.univ.dr. Adrian Stroea, lt.col. Gheorghe Băjenaru, Artileria română în date și imagini, Centrul Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2010, p. 118. Deși cercetătorul Eugen Mirel a evidențiat în articolul său Acțiuni ale trupelor blindate române între 1944-1946 din ”Buletinul Muzeului Militar Național” vol. 12 (2014), p.180-184, că armata română a primit de la armata roșie în primăvara lui 1946 și 3 tunuri de asalt pe șasiu Tip T-4 cu tun de 150 mm, această afirmație nu a fost receptată, analizată sau interpretată în vreun fel nici în articolul menționat, nici altundeva până în momentul de față.
[63] S.I.A., f. Regiunea II Militară, r. 6.1992, c. 501.
[64] Ibidem, c. 585.
[65] Ibidem.
[66] Ibidem.
[67] Ibidem.
[68] S.I.A., f. Regiunea II Militară, r. 6.1993, c. 677.
[69] Ibidem.
[70] Constantin Olteanu, O viață de om. Dialog cu jurnalistul Dan Constantin, ed. Niculescu, București, 2012, p.33.
[71] Ibidem. Este interesant de remarcat faptul că deși, după documentele de inspecție emise de Regiunea a II-a Militară în 1948, militarii în termen erau instruiți în conducerea obuzierului autopropulsat Hummel, mărturia generalului C. Olteanu vine să ateste că în 1950 aceste mașini de luptă erau conduse de ofițeri.
[72] S.I.A. f. Comandamentul Artileriei Forțelor Armate, r. 3.2682, c. 207.
[73] Ibdiem.
[74] Ibidem.
[75] Constantin Olteanu, op.cit., p. 34.
[76] S.I.A. f. Comandamentul Artileriei Forțelor Armate, r. 3.2682, c. 207. În anii 1954-1956, în dotarea armatei române sunt prezente numai 60 de tunuri-obuziere ML-20 ceea ce face posibil ca tranșa planificată pentru 1950 să nu fi fost livrată sau să fi fost ținută într-un eventual stoc de mobilizare/regenerare. col.dr. Adrian Stroea (coord.), 165 de ani de existență a artileriei române moderne, Centrul Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2008, p.414.
[77] Ibidem. Primele 20 de piese intraseră în dotarea armatei române cu reintegrarea diviziilor de voluntari ”T.V.” și ”H.C.C.” În anii 1954-1956 se găseau în dotarea armatei române 258 de obuziere M-30, cal. 122 mm. Ibidem.
[78] S.I.A., f. Secția auto, blindate și carburanți. Spatele Armatei, r. 2.2218, c. 87, 100, 150, 157, 204.
[79] pentru detalii vezi Alin Sămușan, Motorizarea tracțiunii în armata română între 1948 și 1957 în ”Buletinul Muzeului Militar Național, vol. 12 (2014).
[80] S.I.A., f. Comandamentul Artileriei Forțelor Armate, r. 4.126, c. 70.
[81] Alin Sămușan, Câteva date cu privire la armamentul armatei române în anul 1950, p. 282-283.
[82] col.dr. Adrian Stroea (coord.), 165 de ani de existență a artileriei române moderne, Centrul Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2008, p.414.
[83] S.I.A., f. Direcția Auto, r. 3.564, d. 521/1953.
[84] Alin Sămușan, Evoluția dotării cu automobile a armatei române între 1948 și 1957, p.157.
[85] La 23 iulie 1947 Regimentul 1 care de luptă avea 17 tancuri Panzer IV bune și 6 defecte, 4 tancuri grele Panther bune și 2 defecte, 1 tun de asalt StuG III bun și 4 defecte, 1 StuG IV bun și 1 defect, 1 obuzier autopropulsat Hummel defect, și câte 1 autoblindată Autoblinda și SPW în stare de funcționare cu încă 2 Autoblinda defecte.(S.I.A., f. Regiunea I Militară, r. 5.362, c. 503.) Șapte luni și jumătate mai târziu, la 15 martie 1948, din cauza lipsei de resurse tehnico-materiale care cangrena armata română cât și din cauza deprecierii stării tehnice a mașinilor de luptă, la aceeași unitate, din 25 de tancuri, doar 11 erau în stare de funcționare (S.I.A., f. Regiunea I Militară, r. 5.337, c. 268.) pentru ca la 1 iunie 1948, numărul de tancuri funcționale să se ridice la 12. (Ibidem, r. 5.365, c. 811.)
[86] S.I.A., f. Comandamentul Artileriei Forțelor Armate, r. 3.2682, c. 207. În martie 1952 s-au primit din URSS și 9 tunuri cal. 85 mm, pentru tancul T-34/85 , cel mai probabil ca piese de rezervă. S.I.A., f. Comandamentul Artileriei Forțelor Armate, r. 4.126, c. 70.
[87] S.I.A., f. Marele Stat Major, secția Secretariat, r. 6.1480, c. 628.
[88] col. Ion Drăgan (coord.), Istoria armei tancuri din armata României, ed. Militară, București, 2000, p. 263.
[89] S.I.A., f. Direcția Tancuri și Auto, r. 3.837, c. 337.
[90] În semestrul I/1957, Regiunile 2 și 3 Militare dispuneau de 308, respectiv 236 tancuri T-34/85. Ibidem, c. 429.
[91] S.I.A., f. Direcția Tancuri și Auto, r. 3.838, c. 241.
[92] S.I.A., f. Direcția Tancuri și Auto, r. 5.839, c. 579, 621.
[93] Ibidem, c. 579.
[94] Plenara C.C. al P.M.R. din noiembrie 1958 a hotărât formularea unui plan strategic în perspectiva următorilor 15 ani pentru dezvoltarea economiei naționale.
[95] S.I.A., f. Direcția Tancuri și Auto, r. 3.838, c. 122.
[96] col. Ion Drăgan (coord.), op.cit., p. 264.
[97] S.I.A., f. Direcția Tancuri și Auto, r. 3.837, c. 337, 429.
[98] S.I.A., f. Direcția Tancuri și Auto, r. 3.838, c. 241
[99] Constantin Olteanu, op.cit., p.34.
[100] S.I.A., f. Marele Stat Major, secția Secretariat, r. 6.1480, c. 583.
[101] col. Ion Drăgan (coord.), op.cit., p. 263.
[102] Constantin Olteanu, op.cit., p. 34.
[103] col. Ion Drăgan (coord.), op.cit., p. 263. Un raport al Central Intelligence Agency (C.I.A.) din 14 decembrie 1953 atestă că la data de 27 august 1953 cargoul sovietic Slobodka a descărcat în portul Turnu Severin, printre alte mașini de luptă și 6 vehicule tip KW-2, cu tun de 152 mm. (https://www.cia.gov/library/readingroom/docs/CIA-RDP81-01036R000100070047-3.pdf). În prima jumătate a anului 1958, toate cele 20 de autotunuri grele ISU-152 se găseau în dotarea Batalionului 1043 tancuri și autotunuri al Diviziei 9 mecanizate din Regiunea a II-a Militară. S.I.A., f. Direcția Tancuri și Auto, r. 5.839, c. 61.
[104] S.I.A., f. Direcția Tancuri și Auto, r. 3.837, c. 337.
[105] Ibidem, c. 104.
[106] S.I.A., f. Direcția Tancuri și Auto, r. 5.839, c. 579, 621.
[107] La 1 octombrie 1954 este atestată în mod cert, după col. Ion Drăgan (coord.), op.cit., p. 263 însă raportul C.I.A. din 14 decembrie 1953 citat mai sus atestă că la 27 august 1953 au fost debarcate la Turnu Severin și 36 de mașini blindate (12 BA de 6 tone, 12 BT de 10 tone și 12 T-26 de cca. 10 tone). Cu toate exagerările sau inexactitățile inerente unui raport informativ dat în contextul în care se aflau România și S.U.A. la acel moment, avem atestat faptul că în august 1953 s-au livrat cel puțin 12 autoblindate de cercetare BA pentru armata română. În raport se mai menționează printre mașinile descărcate cu acea ocazie și 4 tip OT echipate cu aruncătoare de flăcări și lansatoare de ceață, 8 tip T-50 și 6 T-34/85. Toate acestea au fost îmbarcate pe vagoane de cale ferate (remorcate și împinse, nu sub propria putere) și marșrutizate în direcția Toplița unde exista un centru de reparații pentru blindate. (https://www.cia.gov/library/readingroom/docs/CIA-RDP81-01036R000100070047-3.pdf)
[108] S.I.A., f. Direcția Tancuri și Auto, r. 5.839, c. 61.
[109] Ibidem, c. 579, 621. În prima jumătate a anului 1958, cele 15 autoblindate BA-64B din dotarea Regiunii a II-a Militare se găseau în organica Batalioanelor 322 și 369 cercetare din Diviziile 9 și 37 mecanizate. Ibidem.
[110] S.I.A., f. Direcția Tancuri și Auto, r. 3.837, c. 337.
[111] Cea mai mare și cea mai complexă aplicație din istoria armatei române până la acel moment, a fost prima aplicație românească în care s-a întrebuințat divizia mecanizată și în care s-au marcat loviturile nucleare și cele chimice. În cadrul acesteia s-a exersat lupta regimentelor și a diviziilor în teren greu pe timp de noapte, cu conducerea în secret a trupelor, cu realizarea lucrărilor genistice complete. Statele majore ale diviziilor și regimentelor au exersat pentru prima dată cooperarea continuă cu statele majore ale corpului de armată și cu spatele, iar transmiunile s-au făcut aproape numai cu mijloace radio (nu cu telefoane). La aplicație a participat Corpul 40 armată (col. Dragnea Marin) compus din: o divizie mecanizată, o divizie de munte și o divizie de infanterie.
[112] Gheorghe Bejancu, Oliver Lustig, Cronică în marș, vol. I, ed. Militară, București, 1974, p.119.
[113] Ibidem, p. 123.
[114] Ibidem, p. 125.
[115] S.I.A., f. Direcția Tancuri și Auto, r. 5.839, c. 579, 621.
[116] gl.lt. ing. Nicolae Spiroiu, gl.lt. (r.) ing. Tiberiu Urdădeanu, col.ing. Florea Dumitru, ș.a., op. cit., p. 143.
[117] S.I.A. f. Comandamentul Artileriei Forțelor Armate, r. 3.2682, c. 207.
[118] S.I.A., f. Direcția Tancuri și Auto, r. 3.837, c. 337.
[119] Ibidem, p. 44.
[120] S.I.A., f. Direcția Tancuri și Auto, r. 5.839, c 63.
[121] S.I.A., f. Direcția Tancuri și Auto, r. 3.837, c. 337 și f. Direcția Tancuri și Auto, r. 5.839, c 63
[122] Alin Sămușan, Evoluția dotării cu automobile a armatei române între anii 1948 și 1957 în ”Buletinul Muzeului Militar Național”, vol. 13 (2015), p.138.
[123] Alin Sămușan, Motorizarea tracțiunii în armata română între 1948 și 1957 în ”Buletinul Muzeului Militar Național, vol. 12 (2014), p. 202.
[124] Alin Sămușan, Evoluția dotării cu automobile a armatei române între anii 1948 și 1957 în ”Buletinul Muzeului Militar Național”, vol. 13 (2015), p.138.
[125] Republica Populară Română. Noua geografie a patriei, Ed. Științifică, București, 1964, p. 198.
