Fiu al lui François de Grossouvre – care în timpul mandatelor lui François Mitterrand fusese, de fapt, sub acoperirea unei importante funcţii de stat[1], responsabilul prezidenţial pentru conducerea operaţională a ansamblului serviciilor de informaţii politice şi militare franceze şi care, aşa cum ne amintim, a murit în mod misterios şi tragic chiar în Palatul prezidenţial –, tânărul Henri de Grossouvre a publicat la Paris, la Editura L’Age d’Homme, cu o importantă prefaţă a generalului Pierre-Marie Gallois, un eseu de analiză şi prospectivă geopolitică de cea mai arzătoare actualitate, intitulată Paris-Berlin-Moscova.
„Centrul lumii se deplasează spre est”, scrie generalul Pierre-Marie Gallois în prefaţa sa. Henri de Grossouvre, care trăieşte şi lucrează la Viena, este un specialist al problemelor politice ale Germaniei, Austriei şi ansamblului spaţiului geopolitic al Europei de Est, al vechii Mitteleuropa. Henri de Grossouvre este, de asemenea, un partizan activ şi un doctrinar de marcă al integrării „noii Rusii” a lui Vladimir Putin în rândul celei mai Mari Europe continentale, deschisă, în prezent, către proiectele eurasiatice avansate de către grupurile geopolitice apropiate de anturajul imediat al preşedintelui rus.
În acest sens, cartea lui Henri de Grossouvre Paris-Berlin-Moscova constituie un document politic extrem de relevant, care oferă poziţiile înaintate ale unei anumite tendinţe actuale ale gândirii geopolitice franceze în acţiune şi aceasta cu atât mai mult cu cât Henri de Grossouvre va fi, fără îndoială, în curând, însărcinat cu responsabilităţi politice de nivel european, în cadrul unei „Comunităţi geopolitice Franţa-Germania-Eurasia”, actualmente pe cale de constituire. Teza fundamentală a cărţii lui Henri de Grossouvre promovează integrarea federală, de aici înainte mai mult decât necesară, a ansamblului continental grand-european în jurul axei Paris-Berlin-Moscova, în spatele căreia se profilează implicit, şi într-un viitor mai îndepărtat, axa transcontinentală a „Fortăreţei Eurasiatice” Paris-Berlin-Moscova-New Delhi-Tokio. Ceea ce reclamă, mai întâi, integrarea în întregime, în acelaşi timp totală şi imediată, a Noii Rusii a lui Vladimir Putin în comunitatea de fiinţă şi destin a Marii Europe.
Antecedentele doctrinei geopolitice a axei Paris-Berlin-Moscova
Însă Henri de Grossouvre nu se mulţumeşte numai să pună problema integrării continentale grand-europene aşa cum se prezintă la ora actuală, el caută în istoria recentă europeană a acestei viziuni politice fundamentale, care reapare astăzi în luptele cele mai avansate ale propriei noastre actualităţi politico-istorice în curs, antecedentele care o anunţau şi care încercaseră deja să o proiecteze în cursul istoriei, să o realizeze efectiv. Astfel, generalul de Gaulle a înfăptuit-o mai mult de jumătate. El deja realizase esenţialul acestei integrări prin instituirea Polului Carolingian franco-german, bază a oricărei tentative de integrare continentală europeană de viitor.
Henri de Grossouvre începe prin a aminti tentativa ratată, din nefericire, a lui Gabriel Honataux, ministru al Afacerilor Străine ale Franţei între 1896-1898, care încercase să pună pe picioare o Antantă continentală Franţa-Germania-Rusia cu dublul scop de a desface în forță cleștele politicii de dominație a Marii Britanii asupra Europei și de a promova o vastă întreprindere continentală europeană comună de dezvoltare politică, economică și industrială. Gabriel Hanotaux îi avea ca interlocutori pentru proiectul său continental comun, în Germania, pe prințul von Bülow, și în Rusia pe contele Serghei de Witte, promotor al Transsiberianului. Printre marile proiecte de infrastructură continentală ale lui Gabriel Honataux figurau, cu sprijinul lui von Bülow și de Witte, punerea accelerată în funcțiune a căilor ferate transcontinentale Paris-Vladivostok şi Berlin-Bagdad. În afară de acestea, au existat şi alte proiecte rămase secrete până astăzi.
Deja „Wilhelmstrasse era sigură, pe atunci, că era vorba despre a demonstra Angliei că nu mai putea conta pe antagonismul franco-german pentru a-şi însuşi tot ceea ce dorea”.
Dar „serviciile politice externe” ale Londrei, ca şi „puterile întunericului”, atunci în acţiune în profunzime la Paris, au sfârşit prin a distruge, după doi ani, politica vizionară a lui Gabriel Honataux şi a interlocutorilor săi german şi rus pentru eliberarea Europei; eşec care, la final, trebuia să ducă la două războaie mondiale, 1914-1919 şi 1939-1945. Şi care persistă în a întuneca încă orizontul interior al actualei istorii europene.
Şaizeci de ani mai târziu, relevă Henri de Grossouvre, generalul de Gaulle va relua la rândul său acelaşi proiect al unei „comunităţi de fiinţă şi destin” Franţa-Germania-Rusia, pe care a reuşit s-o pună în aplicare în plan politic imediat, obţinând instalarea „Polului Carolingian” franco-german în inima politicii europene. O nouă mare politică continentală europeană se născuse în felul acesta, proces de integrare de aici înainte ineluctabil, care va trebui să ajungă, după integrarea în sânul său a Rusiei, la o federaţie europeană grand-continentală şi, la sfârşit, la această comunitate imperială europeană de dincolo de istoria acestei lumi depăşite, comunitate imperială pe care noi, cei din „grupurile politice”, o numim „Imperiul Eurasiatic al Sfârşitului”.
Deja în 1949, în timpul unei conferinţe de presă, Generalul de Gaulle declara profetic: „Eu zic că Europa ar trebui făcută având ca bază un acord între francezi şi nemţi. Odată făcută pe aceste baze, vom putea să ne întoarcem spre Rusia. Atunci vom putea încerca, odată pentru totdeauna, să facem Europa întreagă cu tot cu Rusia, chiar de-ar trebui să-şi schimbe regimul. Iată programul adevăraţilor europeni. Iată programul meu”.
La fel ca în anii ’60, în Charentes, Generalul de Gaulle mărturisea că actuala apropiere în profunzime a Franţei şi a Germaniei ale cărei baze le stabilise chiar el însuşi, constituia, în fapt, realmente o nouă „Revoluţie Mondială”. Cuvinte extrem de grele, decisive, revelatoare. Cuvinte fundamentale, care vor dăinui. Al căror sens ultim îl vom înţelege mai târziu. „Noua Revoluţie Mondială” s-a născut deja şi se dezvoltă.
Căci, creând „Polul Carolingian” franco-german, Generalul de Gaulle a pus definitiv bazele imperiale ale celei mai Mari Europe continentale, în faţa căreia el deschidea astfel, din nou, drumurile a ceea ce Nietzsche numea „marea istorie”, asigurând acesteia un loc aparte în confruntarea politică planetară finală actualmente în curs.
Georges Soulès şi „Mişcarea Socială Revoluţionară”
Henri de Grossouvre, totuşi, omite să citeze, printre antecedentele actualelor proiecte de integrare continentală iniţiativa luată, în 1943, la Paris, de către secretarul general al „Mişcării Social-Revoluţionare” (MSR), Georges Soulès, devenit, mai târziu, marele romancier Raymond Abellio, în vederea creării revoluţionare clandestine a unei axe Paris-Berlin-Moscova.
Ce întreprindere subversivă extraordinară aceea a lui Georges Soulès, secretarul general al „Mişcării Social Revoluţionare” (MSR), de a lua iniţiativa, în plin război, a unei acţiuni contra-strategice transversale câmpurilor care se înfruntau atunci într-o luptă continentală paroxistică, cu accente apocaliptice finale! Acţiune contra-strategică de dimensiuni europene continentale, în care Franţa era reprezentată de către MSR, al cărui patron din umbră şi finanţator ocult, după cum mi-a mărturisit Raymond Abellio însuşi, nu era altul decât Pierre Laval, care nutrea de multă vreme ambiţia cu grijă ascunsă a unui mare destin european; şi aceasta din vremea în care el proiecta să devină Preşedinte al Republicii, în legătură cu marile planuri revoluţionare europene pe care le împărtăşea cu regele Eduard al VIII-lea.
Atunci responsabilul german de iniţiativa pariziană a MSR pe subiectul axei Paris-Berlin-Moscova era un grup clandestin din „SS Europeană”, ce găsite azil pe lângă lângă Statul Major central al lui Heinrich Himmler, SS Hauptamt, al cărui principal responsabil era Richard Hildebrandt, alături de şeful biroului planificări al SS Hauptamt, Dolezalek (care a supravieţuit războiului). Un reprezentant personal al lui Richard Hildebrandt la post la Paris, un tânăr colonel SS, asigura, sub acoperire, o legătură permanentă cu facţiunea revoluţionară clandestină „europeană” a SS Hauptamt de la Berlin, cu „ochiul ciclonului”.
Alexandra Kolontaï, responsabilă a diplomaţiei secrete a lui Stalin
În ce priveşte Rusia, cea care era responsabilă cu iniţiativa MSR în ce priveşte axa Paris-Berlin-Moscova era ambasadorul permanent al lui I. V. Stalin la Stockholm, misterioasa Alexandra Kolontaï, caree se ocupa de ansamblul diplomaţiei secrete a acestuia şi dubla toate serviciile de informaţii politico-militare şi altele ale URSS-ului. Delegatul personal al Alexandrei Kolontaï la Paris, pe lângă MSR, era un elveţian dispunând de un statut diplomatic activ, Dr. Albrecht G., „care lucra deja pentru Komintern. Decedat la sfârşitul anilor cincizeci, acesta a lăsat memorii politice pasionante, pe care Dominique de Roux a încercat să le publice la Paris, la editura Presses de la Cité.
Axa Paris-Berlin-Moscova a lui Raymond Abellio implica de asemenea, în ultimă analiză, o „răsturnare a alianţelor” ce trebuia finalmente să opună puterile continentale – Franţa, Germania, Rusia – dominaţiei puterilor oceanice anglo-americane şi planurilor lor hegemonice planetare. O „răsturnare a alianţelor” care a beneficiat de asemenea de o atenţie specială din partea Generalului de Gaulle însuşi în momentul ofensivei germane în Ardeni, când generalul Eisenhower tindea realmente să considere Franţa ca pe un ’teritoriu de ocupaţie’ a forţelor aliate anglo-americane. Moment crucial, dacă s-ar fi petrecut. Din aceste proiecte ale unei axe continentale grand-europene Paris-Berlin-Moscova puse în operă la Paris, în timpul celui de-al doilea război mondial, de către MSR, trebuie să reţinem, mi se pare, că în materie de înaltă subversiune politică activă, operaţională, totul, absolut totul e posibil pentru cei care, asumându-şi riscuri de neconceput, îndrăznesc să aibă în vedere şi să „ispitească” de neconceputul. Lecţie pe care ar trebui să o reţinem într-un mod necondiţionat şi s-o practicăm.
În fine, printre antecedentele actualelor eforturi în curs pentru punerea în practică politică a axei grand-europene Paris-Berlin-Moscova pe care Henri de Grossouvre a omis să-o citeze în cartea sa, trebuie de asemenea să amintim conceptul geopolitic fundamental de Kontinentalblock, care constituie desăvârşirea finală a ansamblului marii doctrine geopolitice a lui Karl Haushofer. El rămâne şi astăzi conceptul originar, fundaţional al oricărei viziuni continentale grand-europene de deschidere imperială, „eurasiatică”. Căci destinul actual şi cel viitor al Europei, al celei mai mari Europe, ţine de conceptul de Kontinentalblock care îl defineşte exhaustiv, îl rezumă şi îl mobilizează supraactivându-l în direcţia cea mai decisivă a îndeplinirii sale prevăzute. Al apropierii acestui destin în viitor, cu vehicularea deja a victoriei totale asupra a tot şi a toate.
Inamicul prioritar: subversiunea mondialistă a Statelor Unite
Cartea lui Henri de Grossouvre, Paris-Berlin-Moscova, este de asemenea utilă propriilor noastre lupte de eliberare continentală europeană de astăzi prin atenţia ofensivă cu care ne avertizează despre pericolele extreme care sunt cele ale actualei politici hegemonice planetare a Statelor Unite. Şi aceasta semnalând, cu pertinenţă, ansamblul predispoziţiilor absolut decisive care fac din apropierea şi din integrarea imperială finală de viitor a Europei şi a Rusiei singura cale de salvare şi de eliberare în anii viitori ai destinului nostru din nou pus în joc. Ani decisivi, deci, care vor fi în mod cert cei ai confruntării fără îndoială ultime a conspiraţiei mondialiste finale a Statelor Unite şi a puterilor continentale constitutive a „Fortăreţei Eurasiatice”, urmând liniile de forţă ale axei Paris-Berlin-Moscova- New Delhi-Tokyo.
Henri de Grossouvre : „După sfârşitul războiului rece supremaţia americană este aproape totală. Această supremaţie nu va dura decât 5 până la 10 ani. Timp în care Rusia se ridică şi China se afirmă pe scena internaţională. În 1946, Statele Unite reprezentau 46% din PIB-ul mondial, astăzi ele reprezintă 25%, iar partea lor relativă va continua să scadă. Statele Unite, ca şi imperiul victorian în declin de după primul război mondial, vor face deci totul în anii ce vor veni pentru a încerca să păstreze supremaţia lor actuală. După căderea zidului Berlinului, războaiele duse la iniţiativa Statelor Unite s-au multiplicat (Irak, Bosnia, Kosovo, Somalia, Afghanistan). În cursul acestor războaie, Statele Unite au transformat progresiv NATO în instrument politic, în vreme ce raţiunea de a fi a acestei organizaţii era legată de blocul comunist astăzi dispărut. Aceste războaie au fost duse şi încheiate cel mai adesea contra intereselor franceze şi europene”.
„În spatele aparentei apropieri tactice între Statele Unite şi Rusia după 11 septembrie, scrie, de asemenea, Henri de Grossouvre, Statele Unite şi NATO urmăresc de la sfârşitul războiului rece tradiţionala politică anglo-saxonă de îndiguire a Rusiei. Pentu a-şi asigura securitatea proprie, europenii trebuie să asocieze Rusia securităţii europene”.
Şi aceasta cu atât mai imperativ cu cât „marele plan” hegemonic planetar al Statelor Unite este actualmente intrat în „a treia fază” a sa, care este cea de preluare fără rest de către Washington a întregului spaţiu politic supus sau pe cale de a fi supus subversiunii mondialiste. Comandamentele politico-strategice ale întreprinderii planetare de influenţare ocultă, de control subteran şi de dominaţie urmărite actualmente de către Statele Unite constituie de aici înainte singura lege ce prezidează acţiunile ofensive de apropriere cerute de „a treia fază”, imperialistă şi totalitară, a războiului lor mondialist cu obiective ultime de nemărturisit şi încă nemărturisite, cu obiective ultime ontologic disimulate de Washington, „interzise”, oprite, care nu vor apărea decât foarte târziu la lumina zilei.
Ceea ce Henri de Grossouvre numeşte „dominaţia mondială americană fără rest” atinge acum limite cu totul intolerabile. Astfel Henri de Grossouvre citează cazul ministrului de interne socialist german Otto Schily, care a cerut crearea de urgenţă a unui „fişier central european” destinat să adune pe toţi cei care au luat poziţii „antimondialiste”, fără îndoială în vederea viitoarelor operaţiuni de represiune, care sunt deja planificate, în secret; operaţii de represiune antimondialiste duse la scară continentală europeană.
Astfel, lucrurile ajungând aici, Henri de Grossouvre are în vedere integrarea imperială a Marii Europe şi a Rusiei ca singură contra-strategie politică totală putând face faţă actualei ofensive generale a forţelor hegemoniei planetare a Statelor Unite şi ale subversiunii mondialiste, căreia Washingtonul îi disimulează aşa cum am spus obiectivele ultime, cele de nemărturisit, care sunt cele ale unei veritabile „religii mondialiste”, care se încearcă a fi impusă lumii întregi. „Religie mondialistă” care în ultimă instanţă nu este altceva decât cea a dominaţiei finale a forţelor oculte, materialiste şi anti-spirituale, regresive, anterioare, arhaice, abisale, a căror pradă inconştientă sunt Statele Unite însele. Deoarece niciodată nu a existat război care să nu fie, în mod secret, un „război religios”. „Religia mondialistă”, în instanţele sale ultime, disimulate, este religia nocturnă a întoarcerii la ceea ce exista înainte de fiinţă, la haos; întoarcerea la „religia non-fiinţei” de care vorbea Lovecraft.
Nunta lui Vladimir Putin cu „Noua Rusie”
Ceea ce trebuie de asemenea revelat este că Henri de Grossouvre ştie perfect să recunoască rolul personal, predestinat al lui Vladimir Putin în confruntarea din ce în ce mai activă dintre puterile antagoniste actualmente în operă la nivelul politic al marii istorii, dar care, în realitate, acţionează deja la un nivel ce se situează dincolo de politică şi dincolo chiar de nivelul istoriei vizibile. Aşa se petrec, de aici înainte, lucrurile cu adevărat decisive.
Survolul inspirat al tendinţelor profunde, implicite, cifrate ale liniei politico-istorice actuale şi viitoare ale „Noii Rusii” a lui Vladimir Putin pe care Henri de Grossouvre îl urmează fără încetare în cartea sa Paris-Berlin-Moscova relevă orizontul supraistoric, „eshatologic” în interiorul căruia este vorba de a situa devenirea „noii istorii” a Rusiei, dacă înţelegem să putem sesiza sensul său ultim, misterul a ceea ce o duce înainte, de o manieră ineluctabilă, către îndeplinirea destinului său încă incomplet descifrat. Dar care va arăta configuraţiile sale interioare pe traseul însuşi, pe măsură ce se va împlini.
Or, relaţia profundă care apare, de aici înainte, între Rusia şi destinul adânc, predestinarea activă a lui Vladimir Putin se lasă deja surprinsă, ca revelatoare în mod special a rolului misiunii secrete care este cea a lui Vladimir Putin în dezvoltările în curs ale situaţiei Rusiei în lume şi în cadrul istoriei în desfăşurare. Dezvoltări care vor fi ceea ce Vladimir Putin va şti să facă, şi nimic altceva; iar când am înţeles lucrul acesta, am înţeles, de fapt, totul. Şi,mai devreme sau mai târziu, va trebui să se întâmple.
În acest sens, Henri de Grossouvre produce o grilă practic exhaustivă a faptelor al căror ansamblu este deja în stare să probeze rolul cu totul particular al lui Vladimir Putin în mersul înainte, de aici încolo, oarecum prevăzut anterior, al Rusiei către desăvârşirea ultimă care se află în mod secret înscrisă în fiinţa sa abisală. Nunta mistică a lui Vladimir Putin cu Rusia este exact ceea ce constituie sursa vie ce acţionează, la ora actuală, în „marea istorie” în curs. Or, lucrul acesta Henri de Grossouvre nu a uitat să-l lase să transpară, cu curaj, în opera sa.
Şi este poate raţiunea majoră a importanţei particulare pe care o datorăm finalmente acestei cărţi, a cărei zonă de subînţelesuri egalează uneori pe cea a afirmaţiilor, a datelor, a investigaţiilor obiectiv şi raţional chemate să susţină demersul său propriu, care în orice caz nu este lipsit de pericole. Această atitudine a spiritului nu este ea oare specifică marilor incursiuni istorice către domeniul limitelor ultime?
În a sa Paris-Berlin-Moscova, Henri de Grossouvre nu produce el, într-un anume sens, o direcţie de cercetare mai degrabă decât cercetarea însăşi, a cărei substanţă se află astfel fără încetare depăşită de ceea ce o trage dialectic înainte?
Nu e nevoie, ca probă, decât de modul în care Henri de Grossouvre tratează problema relaţiilor stabilite de către Vladimir Putin cu India, locul pe care India l-a luat în ansamblul planurilor metastrategice ale Rusiei în relaţie directă cu politica sa de prezenţă în acelaşi timp supraactivă şi disimulată în staţiul grand-continental eurasiatic, unde se vor petrece confruntările planetare decisive. Dacă Rusia va ajunge să atragă India şi Japonia, aşa cum s-ar părea că este cazul, ea va controla Marea Asie, iar China s-ar găsi blocată, neutralizată. Doar dacă nu cumva China se va resemna şi se va întoarce spre Indonezia, pentru a răspunde chemării spaţiilor Pacificului. Or, atunci, totul va fi schimbat. India va fi cea care va decide cum vor arăta primele secole ale celui de-al treilea mileniu.
Axa Paris-Berlin-Moscova şi popoarele Europei
Cu toate acestea, o piedică destul de lamentabilă şi periculoasă se ridică în faţa celui care s-ar lăsa păcălit de neînţelegerea care se naşte făcând din axa Paris-Berlin-Moscova o formulă limitativă, când de fapt nu este vorba decât de o structură geopolitică operaţională. Cea mai Mare Europă, „comunitate de fiinţă, de sânge şi destin” nu ar putea în niciun caz să fie exclusiv cea a Franţei, a Germaniei şi a Rusiei, orice popor european fiind parte cu drepturi egale în ansamblul tuturor.
Desigur, Franţa, Germania şi Rusia pot fi considerate la rigoare ca punctele forte şi de iradiere, ca „pivoţi” care se hrănesc dialectic hrănind ceea ce identităţile lor sunt chemate să reprezinte din punct de vedere geopolitic, în termenii unui destin comun.
„Cele trei mari popoare continentale care sunt francezii, germanii şi ruşii, scrie Henri de Grossouvre, ocupă un loc aparte în Europa. Fiecare dintre aceste trei ţări exercită un rol geografic asupra unei părţi din Europa, Franţa asupra Vestului şi Sudului Europei, Germania asupra Europei centrale şi orientale, iar Rusia asupra Estului extrem al Europei, Caucazului, Asiei centrale şi restului Asiei. Iradierea Franţei s-a deplasat mereu spre Europa de Sus, Mediterana şi asupra frontierei orientale. Germania joacă un rol particular în Europa centrală şi orientală, iar Rusia şi-a extins imperiul în Asia şi către mările Sudului. Acest rol de pivot poate fi tradus pe plan spiritual prin noţiunea de destin”. Şi apoi: „Charles de Gaulle avea conştiinţa că nu era decât instrumentul unui plan mai mare care-l depăşea”.
Pentru a salva fiinţa şi libertatea „Marelui Continent”, trebuie reconstituită pe cale revoluţionară „marea naţiune continentală” a originilor noastre cele mai îndepărtate, trebuie să facem ca sfârşitul ciclului să întâlnească începuturile sale ontologice. „Încă odată vom sparge istoria”.
Schimbare de conştiinţă, schimbare de destin. Schimbare a metastrategiei ultime, schimbare a strategiei operaţionale imediate.
Din toate aceste consideraţii dramatice, o singură evidenţă salutară se degajă: dacă vor să supravieţuiască ofensivei de supunere politică, de alienare totală de fiinţa lor proprie, întreprinsă contra lor de conspiraţia mondialistă a Statelor Unite şi a ceea ce se ascunde în spatele lor, popoarele europene ale Marelui Continent trebuie să-şi modifice conştiinţa, să-şi schimbe destinul, să schimbe metastrategia ultimă, să schimbe strategia operaţională imediată, să devină capabile să reziste. Să reziste în termenii unui război politic total, ai unui război care va trebui să decidă, pentru mileniul ce va veni, sensul istoriei lumii.
Vor trebui deci să-şi recapete conştiinţa întreagă a unităţii lor ontologice a originilor prime, a predestinării lor imperiale ultime, „eshatologice”, a identităţii lor transcendentale, „supraumane”. În acelaşi timp cu dobândirea unei noi conştiinţe planetare, pentru că noile mize ale noii puteri totale o cer. Căci în niciun caz nu se poate face faţă separat la o ofensivă de dimensiuni planetare. La o ofensivă de dimensiuni planetare poate răspunde doar o contra-ofensivă planetară a unei noi contra-strategii planetare. Nu există, de aici înainte, pentru noi, o altă urgenţă absolută în afară de aceasta.
Henri de Grossouvre, în concluzie: „În anii următori, istoria riscă să se accelereze, pericolele să crească, războaiele să se multiplice”. Chiar dacă situaţia este critică, în astfel de perioade pot apărea oportunităţi neaşteptate. „Căci acolo unde este pericol, tot acolo / Apare şi ceea ce salvează” (Hölderlin)
În prezent, salvarea, libertatea şi deşteptarea „Fortăreţei Eurasiatice” mobilizată în jurul axei transcontinentale Paris-Berlin-Moscova-New Delhi-Tokyo rezidă în punerea în plan politico-istoric, în termenii unei noi „Revoluţii Mondiale” a ceea ce noi, cei din „grupurile geopolitice” numim „Imperiul Eurasiatic al Sfârşitului”, imagine vizionară ultimă a unui viitor care ne aşteaptă să-l creăm noi înşine în mod revoluţionar.
Or, cine suntem „noi”, cei din „grupurile geopolitice”? În vreme ce am fost condamnaţi la alienare forţată, la alienare totală faţă de civilizaţia noastră, la degradare fără margine şi la moarte, noi suntem cei care refuzăm să acceptăm această condamnare, care vrem să răsturnăm din nou raportul de forţe decisive, să spargem, încă odată, istoria care ni se impune. Istoria care nu este absolut deloc istoria noastră. Noi suntem combatanţii de la sfârşit, combatanţii care se ridică la arme, tragic, împotriva Anti-istoriei.
Vom începe deci prin a constitui, de urgenţă, în aria guvernelor naţionale de tendinţă liberal-democratică la putere peste tot în Europa, o „Comunitate geopolitică Franţa-Germania-Rusia”. Acţionând în maniera unui guvern ideologico-politic, a unui „guvern contra-strategic”, care să garanteze prin el însuşi deschiderea şantierului integrării imperiale revoluţionare grand-europene continentale în jurul axei Paris-Berlin-Moscova- New Delhi-Tokyo. Începând cu integrarea Uniunii Europene şi a Rusiei, pentru început doctrinal, şi trecând apoi la nivelul imediat politic.
„Totul reintră din nou în zona atenţiei supreme”, spune o mantra puternică.
Mi se va reproşa, presupun, că am depăşit cu mult, în prezentul articol asupra cărţii lui Henri de Grossouvre, Paris-Berlin-Moscova, nivelul unei recenzii normale, pentru a atinge domeniul superior al actualului război metastrategic planetar. Dar ce altceva am făcut decât să situez cartea lui Henri de Grossouvre în spaţiul luptei care este fundamental a lui însuşi? La ora mobilizării generale a tuturor eforturilor alor noştri ce vor duce la naşterea unei noi conştiinţe imperiale revoluţionare europene grand-continentale, va conta numai exigenţa să veghem în permanenţă asupra convergenţei operaţionale a tuturor elementelor care pot contribui la stabilirea de urgenţă a unui front ideologic comun contra ofensivei conspiraţiei mondialiste în curs de desfăşurare. Această carte a lui Henri de Grossouvre o aşez în prima linie, pentru a fi descoperită.
* Cartea lui H. de Grossouvre, ca şi articolul lui J. Parvulesco au apărut în 2002 (n. tr.)
Sursa: http://www.voxnr.com/cc/etranger/EpFyVZVVAEECbDNFbN.shtml
Traducere: Vladimir Muscalu
[1]„Grand Veneur de la République”, spune Parvulesco, sau responsabilul cu vânătorile prezidenţiale, cel care se ocupă cu organizarea vânătorilor prezidenţiale. Funcţia aparţine, istoric, evident, de Vechiul Regim (n. tr.)
Ne trebuie ce am cautat inainte de Revolutie fapte nu carti fapte