Întâlnirea lui Evola cu Codreanu
În 1992, cu doi ani înainte de a muri, văduva lui Corneliu Zelea Codreanu, Elena Ilinoiu, mi-a povestit un episod curios.
Cu puțin timp înainte de arestarea definitivă a lui Codreanu (care a avut loc în noaptea de 16 spre 17 aprilie 1938) doi sau trei italieni au sosit la București și s-au prezentat la Casa Verde, sediul Mișcării Legionare.
Era într-o zi de miercuri sau vineri, una dintre cele două zile ale săptămânii în care legionarii de obicei țineau așa-zisul ”post negru”, adică totala abținere de la mâncare, băutură și fumat din zori și până la apus; sau, poate era într-o zi de marți, o altă zi pe care Codreanu o consacra adesea postului.
Căpitanul în orice caz postea și îi întreținea în biroul său propriu pe vizitatorii sosiți din Italia, până când, în apropierea înserării, i-a spus soției sale să pună masa. Italienii cinaseră la masa sa.
”Dar Corneliu, dragă, eu nu știam că vom avea oaspeți la cină și am numai farfuria de fasole verde pe care trebuia s-o mănânci tu!” – a protestat ea speriată.
”Nu contează – a obiectat Căpitanul – ce voi mânca eu vor mânca și ei”.
Și astfel comesenii au mâncat împărțindu-și bucuroși fasolea verde gătită de soția lui Codreanu.
”Acei italieni – îmi povestea văduva Căpitanului amintindu-și amuzată episodul – nu încetau să-și manifeste entuziasmul pentru mâncare și să o complimenteze pe bucătăreasă!”
Coroborând mai multe date, am ajuns să stabilesc că acest episod trebuie să se fi petrecut în martie 1938, când Julius Evola a fost la București, și că printre italienii care împărțiseră acea cină frugală cu Codreanu s-ar fi putut afla și el.
Mircea Eliade, care a fost unul dintre mediatorii contactului dintre Evola și Codreanu, treizeci și șase de ani mai târziu, cu ocazia morții lui Evola, evocă în paginile Jurnalului său întâlnirea pe care scriitorul italian a avut-o cu Căpitanul Mișcării legionare.
”Evola îl văzuse în dimineața aceea pe Corneliu Codreanu și fusese foarte impresionat. Mai ales pentru acest motiv: întrebându-l despre tactica lui politică și șansele electorale ale Legiunii, Codreanu i-a vorbit despre virtualitățile ascetic-contemplative ale temniței, despre singurătate, tăcere și întuneric ca instrumente de auto-revelare și alte asemenea lucruri. Evident, Evola era încântat. Îmi aduc vag aminte de observațiile lui în legătură cu dispariția disciplinelor contemplative în lupta politică din Occident”[1].
Această mărturisire a lui Eliade a fost anticipată de cea a militantului legionar Vasile Posteucă. ”Nu pot reda pe larg aci cele relatate de Mircea Eliade (poate le va scrie el undeva), dar mă voiu mărgini să subliniez că după o audiență de aproape zece sau douăsprezece ore, Evola s’a întors total cucerit de forța spirituală a Căpitanului, de noblețea credinței şi ideilor care-l mânau în luptă (…) S’au afundat în dialectica drumului interior, în mistică şi doctrina creştină. Şi, oră de oră, oaspele a uitat de fumat şi de foame”[2].
Asceza după Evola
Evola a localizat aspectul fundamental al Mișcării legionare în caracterul său ascetic. Legionarism ascetic și Naționalism și asceză sunt titlurile elocvente a două dintre multe articole în care el relatează detaliat experiența avută în România în martie 1938.
Conceptul de asceză, care în 1943 va fi mai amplu tratat în capitolul inițial al lucrării Doctrina trezirii, intitulat chiar Asupra varietăților ”ascezelor”, se întoarce deja spre partea acelei producții evoliene care precede întâlnirea cu Codreanu. Dar ce anume semnifică asceza pentru Evola?
În Tradiția ermetică (care datează din 1931), Evola intitulase Asceza ermetică paragraful în care sunt indicate condițiile pe care alchimistul trebuie să le realizeze prin intermediul unei acțiuni preliminare îndreptată asupra lui însuși: ”puritatea, fie a inimii, fie a corpului, virtutea, dezinteresul, lipsa dorinței, a invidiei și egoismului”[3]. După interpretarea evoliană a textelor alchimice, asceza ermetică constă în eliminarea părților doritoare și pământene. ”Este vorba – scrie Evola – despre elementele instinctive și impulsive ale personalității: animozitate, irascibilitate, foc pasional – toate forme ale Sulfului vulgar și impur care sunt determinate în relație cu natura corporală”[4].
În Revolta împotriva lumii moderne (apărută în 1934), referindu-se la organizarea tradițională a societății indiene, Evola îl definea pe ascet ca pe cel care se îndreaptă către principiul eliberat de forme, dar într-un sens diametral opus celui comun, adică ducând o viață aflată deasupra castelor și nu sub ele. Asceza, scria Evola, se prezintă sub cele două modalități distincte ale contemplației și acțiunii: ”Acțiunea și cunoașterea sunt două facultăți fundamentale ale omului: în ordinea fie a uneia, fie a celeilalte, este posibilă o integrare, cea care depășește limitele umane”[5].
Ca exemple ale ascetismului contemplativ, Evola a citat budismul de la origini, neoplatonismul și așa-numita mistică germană. În schimb, în ce privește asceza acțiunii, Evola a definit-o ca pe un proces ”îndreptat spre activarea forțelor celor mai profunde ale entității umane și spre depășirea de sine a acesteia, spre a face ca, într-o intensitate-limită, din viața însăși să se nască apogeul supravieții”[6].
Acest tip de asceză îl găsim ilustrat în capitolul din Revoltă intitulat Marele și micul război sfânt, al cărui argument va găsi o dezvoltare ulterioară în conferința ținută de Evola în limba germană la 7 decembrie 1940 în cadrul sesiunii Stiinței Civilizației de la Institutul Kaiser Wilhelm, la Palazzo Zuccari din Roma. Aici, Evola spune: ” Es soll nicht erstaunen, wenn wir uns vor allem auf die islamische Tradition beziehen. Die islamische Tradition steht hier am Platze der arisch-iranischen. Die Idee des ‘heiligen Kampfes’ (…) hatte also gleichsam die Bedeutung der späteren Renaissance eines altarischen Erbgutes und kann unter diesem Gesichtpunkt ohne weiteres verwendet werden”[7]. Adică: ”Nu trebuie să ne mirăm dacă vom face referire mai ales la tradiția islamică. Tradiția islamică ia locul aici celei ario-iraniene. Ideea de ”război sfânt” (…) avea, astfel, în același timp, semnificația unei renașteri târzii a unei eredități primordial ariene, încât ea poate fi utilizată cu certitudine din acest punct de vedere”[8].
Dualitatea marelui și micului război sfânt, pe care Evola o deduce clar din tradiția islamică (prin intermediul concepției guénoniene din capitolul lucrării Symbolisme de la Croix intitulat La guerre et la paix), capătă în discursul evolian o valoare paradigmatică.
Acestei doctrine, într-adevăr, Evola îi atribuie sarcina de a reprezenta concepția tradițională privind experiența războinică și, în sens mai amplu, privind acțiunea văzută drept cale de realizare spirituală. Învățăturile privind acțiunea războinică care se găsesc în mediile tradiționale diverse erau deci considerate de Evola în lumina convergenței lor cu doctrina ”războiului sfânt” și erau expuse prin intermediul unei noțiuni care este de pură proveniență islamică: noțiunea ”Căii lui Dumnezeu” (sabîl Allâh este expresia coranică corespunzătoare).
Formula de care se servește Evola pentru a se referi la această doctrină își are originea, cum am arătat, într-un hadîth al Profetului Mahomed, care, la întoarcerea dintr-o campanie militară, a spus: ”Raja’nâ min al-jihâd al-açghar ilâ ‘l-jihâd al-akbar”, adică ”Ne-am întors de la efortul cel mic spre efortul cel mare” (”Efort” este semnificația literară a termenului jihâd, care în mod curent se exprimă prin ”război sfânt”).
Evola comentează acest hadîth în felul următor: ”În tradiția islamică se disting două războaie sfinte: unul este ‘marele război sfânt’ – al-jihâdul akbar – celălalt este ‘micul război sfânt’ – al– jihâdul açghar (…) Marele război sfânt este de ordin interior și spiritual; celălalt este războiul material, cel care se duce în exterior împotriva unui popor inamic (…) Totuși, ‘marele război sfânt’ este față de ‘micul război sfânt’ așa cum este sufletul față de corp; este fundamental pentru înțelegerea ascezei eroice sau ‘calea acțiunii’ să înțelegem situația în care cele două lucruri devin unul singur, ‘micul război sfânt’ făcându-se mijlocul prin care se realizează un ‘mare război sfânt’ și viceversa: ‘micul război sfânt’ – cel exterior – devenind aproape o acțiune ritualică ce exprimă și mărturisește realitatea celuilalt. Într-adevăr, la origine, Islamul orthodox concepea o unică formă de asceză: cea care era legată chiar de jihâd, de ‘războiul sfânt’. ‘Marele război sfânt’ este lupta omului contra inamicilor pe care îi are în sine însuși. Mai exact, este lupta principiului mai înalt al omului contra tot ceea ce în el este doar omenesc, contra naturii sale inferioare, a impulsului dezordonat și atașamentului material”[9].
Această viziune găsește o perfectă confirmare în afirmația lui Codreanu după care condiția inexorabilă a unei etici eroice constă în combaterea răului care se află în noi. Un legionar, Dumitru Leontieș, mi-a spus că într-o anumită ocazie Căpitanul declarase că lupta contra iudaismului ca forță subversivă trebuie să fie însoțită de lupta împotriva unui inamic mai de temut: ”evreul care se află în noi” (jidanul din noi). Același Leontieș, care a fost unul dintre cei mai semnificativi exponenți ai poeziei legionare, a transpus acest concept într-un vers al său: ”Ne-om bate cu jivinele din noi”[10]. Un concept analog a fost exprimat de Codreanu în pagina sa din Jurnalul din închisoare în care el face o distincție explicită între ”victoriile asupra oamenilor” și ”victoriile asupra diavolului și păcatelor”[11].
Sunt concepte care ilustrează în manieră irevocabilă ceea ce am putea numi, făcând apel la termenii evolieni, doctrina legionară a luptei și victoriei. De altfel, același Evola scria, în articolul Legionarismul ascetic: ”Pe de o parte sunt cei care cunosc numai ‘viața’ și care astfel nu caută decât prosperitatea, bunăstarea, opulența; pe de altă parte, sunt cei care aspiră la ceva mai mult decât viața, la gloria și la victoria într-o luptă interioară ca și exterioară”[12].
Acțiunea ritualică
Armele luptei interioare (”marele război sfânt”) la care Codreanu îi îndemna pe adepții săi erau cele tipice ale unui stil de viață aspru și sever, de o ”certă ținută spartană[13]”: renunțarea la lux și la plăcerile lumești impuse tuturor militanților, legământul de sărăcie respectat de membrii élite-ei legionare, jurământul de castitate prevăzut pentru bărbații din grupul de asalt botezat după Moța și Marin. ”Și în ordinele cavalerești antice – observă în acest sens Evola – era valabil principiul castității. (De altfel), cine trebuie să se dedice cu totul luptei și nu trebuie să se teamă de moarte e bine să nu aibă neplăcerile unei familii”[14].
Dar Codreanu recomanda mai ales rugăciunea și postul. Evola se apleacă asupra acestor două practici și le ilustrează semnificația traducând ceea ce le este particular conceptelor pe care i le expusese Codreanu însuși.
”Caracteristica (mișcării legionare) – scria Evola într-un articol publicat în „Corriere Padano” din Ferrara – consta în premisele sale esențialmente religioase. (…) elementul religios, ridicat până la exigența de a crea un om nou, legat de forme precise de practică ascetică, constituie nucleul central al legionarismului român. Astfel, pe mulți îi va surprinde faptul că aproximativ șase sute de mii de oameni – pentru că la atât, mai mult sau mai puțin, se ridică numărul adepților lui Codreanu – practică sistematic nu numai rugăciunea, dar și postul: legionarii sunt obligați să respecte de trei ori pe săptămână (în realitate, de două ori n. C.M.) așa-numitul ‘post negru’, care înseamnă să nu mănânci, să nu bei, să nu fumezi”[15].
Într-un alt articol, scris pentru „Regime Fascista” din Cremona, Evola rezumă astfel cuvintele lui Codreanu asupra postului și rugăciunii: ”Numai domnia absolută a spiritului asupra corpului este condiția normală și fundamentul oricărei forțe adevărate, a oricărui eroism adevărat. Postul noi îl practicăm fiindcă servește o atare condiție, eliberează legăturile trupești, servește la autoeliberare și la autoafirmarea voinței pure. Și când la acesta se adaugă rugăciunea, noi cerem ca forțele din înalt să se unească cu ale noastre și să ne susțină în mod nevăzut. (…) Din cauza aceasta acordăm mișcării legionare un caracter ascetic precis”.
În ce privește rugăciunea în mod deosebit, într-un articol[16] apărut în revista condusă de Giovanni Preziosi Evola se referă la Codreanu cel care scrisese Cărticica șefului de cuib, manualul militantului legionar pe care filosoful Nae Ionescu îl compara cu Exercițiile spirituale ale Sfântului Ignațiu de Loyola. ”Războaiele – citim aici – sunt câștigate de cei care au știut să atragă din înalt, din ceruri, forțele misterioase ale lumii invizibile și să-și asigure concursul acestor forțe. (…) Odată atrase, aceste forțe fac să se încline balanța în favoarea ta, te apără, îți dau curaj, voință și toate elementele necesare victoriei, permițându-ți să învingi. Ele răspândesc panica și teroarea printre dușmani, paralizându-le acțiunea. În ultimă instanță, victoria depinde nu de pregătirea materială, de forțele materiale ale combatanților, ci de capacitatea lor de a-și asigura concursul forțelor spirituale. (…) Cum putem să ne asigurăm concursul acestor forțe? 1. Prin intermediul dreptății și moralității acțiunii tale. 2. Prin apelul fervent, tenace, la ele. Invocă-le, atrage-le cu puterea spiritului tău și ele vor veni”[17].
Înainte de a-l întâlni pe Codreanu, Evola teoretizase exact același concept. În Revolta împotriva lumii moderne, într-adevăr, citim că, la fel cum ”planul fizic conține (…) numai efecte și nimic nu se produce aici care să nu se fi produs dincolo, în (planul) invizibil”[18], la fel omul tradițional poate determina ”fapte, raporturi, victorii, înfrângeri”[19] prin intermediul acțiunii ritualice.
Iar ”acțiunea ritualică prin excelență”[20], scrie Evola, este sacrificiul, care permite celui ce-l îndeplinește ”să intre într-un contact real cu forțele invizibile”[21].
Tema sacrificiului era una fundamental în doctrina legionară: ”jertfa îndeplinită este cea care determină victoria”, afirma Codreanu. Iar cuvântul jertfă revine ca un adevărat leitmotiv în cântecele Gărzii de Fier[22], care reprezenta o mare parte a ”liturghiei” legionare.
Cu un an înainte de întâlnirea dintre Evola și Codreanu, un intelectual legionar care era destinat să ajungă o celebritate mondială ca istoric al religiilor, Mircea Eliade, ținuse un curs universitar despre legenda românească a Meșterului Manole (meșterul care, pentru a face ca biserica pe care o construia să dureze, a acceptat să-și ucidă soția – adică propriul suflet – zidind-o în edificiu).
Eliade pusese în lumină, în această legendă, ”valorizarea morții ritualice, singura moarte creatoare”[23]. În Tratatul de istorie a religiilor Eliade va reitera că semnificația oricărui sacrificiu constă în regenerarea forțelor sacre; cu alte cuvinte, victima este omorâtă pentru a împiedica epuizarea unei puteri sacre.
Cât despre legenda Meșterului Manole, ”mit central al spiritualității poporului român”[24], Eliade a văzut o manifestare contemporană a acesteia în moartea sacrificial a lui Moța și Marin, doi legionari români căzuți în războiul civil spaniol. ”Moartea voluntară a lui Ion Moța și Vasile Marin – scria Eliade în 1937 – are un sens mistic (…) Ion Moța, cruciat ortodox, a plecat dârz, cu inima împăcată, să se jertfească pentru biruinta Mântuitorului”[25].
Într-adevăr, cu puțin timp înainte de a cădea în bătălia de la Majadahonda, Ion Moța se revendica și el de la mitul Meșterului Manole: ”Fapta noastră e o piatră de unghi a acestei noi zidiri legionare româneşti, zidire care – urmând voinţa sorţii care a fost aşa încă de pe vremurile de legendă ale Meşterului Manole – a cerut îngroparea noastră în temeliile pe care, de-acum, veacurile nu le vor mai putea dărâma”[26].
Martor direct al spiritului sacrificial care anima mișcarea legionară, Eliade a încredințat Jurnalului său aceste note: ”Codreanu credea în necesitatea jertfei [el] socotea că orice nouă prigoană nu poate decât purifica și întări Mișcarea legionară. […] Probabil că Codreanu, ca și atâția alți legionari, au murit convinși că jertfa lor va grăbi victoria Mișcării”[27].
Tema sacrificiului este centrală în tragedia Ifigenia, pe care Eliade a scris-o inspirându-se din istoria fiicei lui Agamemnon, cea care a acceptat voluntar să fie ucisă pentru a sprijini expediția aheilor împotriva Troiei[28].
Cele trei aspecte ale ”fascismului” European
Trebuind să formuleze conceptul celor ”trei grade ale doctrinei rasei” (rasa corpului, a sufletului și a spiritului), Evola îi amintește mai întâi cititorului lucrării sale Sinteze ale doctrinei rasei despre triada corp, suflet și spirit, înțelească ca o caracteristică a ființei umane; el evidențiază caracterul tradițional al acestei tripartiții folosindu-se de terminologia sanscrită (sthûla-çarîra, linga-çarîra, kârana-çarîra), greacă (soma, psyché, nous) și latină (corpus, mens, animus). În ceea ce privește sufletul, el evocă concepția aristotelică și scolastică a celor ”trei suflete” (vegetativ, senzitiv și intelectual).
La această tripartiție a ființei umane se referea Corneliu Codreanu, cu trei ani înainte ca Evola să publica Sinteze ale doctrinei rasei, pentru a indica diferențele dintre fascismul italian, național-socialismul german și legionarismul român. La întâlnirea sa cu Evola – după amintirile acestuia din urmă – Codreanu spusese:
”În orice fiinţă vie putem distinge trei aspecte (…) acela al corpului ca formă, acela al forţelor vitale, acela spiritual. Analog, orice mișcare politică novatoare, în ciuda totalitarismului său, poate, după ereditate, tradiție și înzestrarea specială a stripei din care se trage, să dea un profil major la ceea ce corespunde unuia sau altuia dintre cele trei aspecte, fără a le exclude pe celelalte. În Fascism, după mine, se evidenţiază deasupra tuturor aspectul „formă”, în sensul de putere formatoare, care plăsmuieşte Statul şi civilizaţia, după marea moştenire romană. În Naţional-Socialism se distinge cel mai mult elementul biologic, mitul sângelui şi al rasei, care este corespondentul elementului „vital” al oricărei fiinţe. Garda de Fier ar vrea în schimb să surprindă mişcările aspectului pur spiritual, religios, şi de aici să pornească în opera sa”[29].
După câteva luni de la conversația cu Evola, în fața judecătorilor militari care l-au condamnat la zece ani de muncă silnică, Codreanu a reiterat în substanță aceeași viziune despre cele trei mișcări revoluționare ale epocii, chiar dacă folosindu-se de imagini ușor diferite.
”Fascismul – a declarat Codreanu în fața tribunalului – fără a ignora celelalte aspect ale vieții sociale, se ocupă în mod particular de ‘Stat’; hitlerismul, fără a exclude niciun element din atenția sa, acordă o atenție specială ‘rasei’. Mișcarea legionară merge mai mult în profunzime, preocupându-se de ‘spirit’. Cu alte cuvinte: în fascism predomină forma exterioară, care ar corespunde la om cu haina. În hitlerism predomină ceea ce se găsește sub haină, adică corpul, în vreme ce cu legionarismul se depășește și haina și corpul și se ajunge până la capătul profunzimii umane”[30].
În aceeași ședință procesuală, Mircea Eliade a susținut declarații asemănătoare, apărute în ziarul legionar ”Buna Vestire” în cursul anului precedent, în data de 17 decembrie 1937.
Răspunzând la întrebarea ”De ce cred în biruința legionară?”, Eliade spusese: ”Astăzi lumea întreagă stă sub semnul revoluției. Dar în timp ce alte popoare trăiesc această revoluție în numele luptei de clasă și al primatului economic (comunismul) sau al Statului (fascismul) sau al rasei (hitlerismul), Mișcarea Legionară s-a născut sub semnul Arhanghelului Mihail și va birui prin harul dumnezeiesc. De aceea, în timp ce toate revoluțiile contemporane sunt politice, revoluția legionară este spirituală și creștină. În timp ce toate revoluțiile contemporane au ca scop cucerirea puterii de către o clasă socială sau de către un om, revoluția legionară are drept țintă supremă: mântuirea neamului, împăcarea neamului românesc cu Dumnezeu, cum a spus Căpitanul. De aceea sensul Mișcării Legionare se deosebește de tot ceea ce s-a făcut până astăzi în istorie, și biruința legionară va aduce după sine nu numai restaurarea virtuților neamului nostru, o Românie vrednică, demnă și puternică – ci va crea un om nou, corespunzător unui nou tip de viață europeană. Omul nou nu s-a născut niciodată dintr-o mișcare politică – ci întotdeauna dintr-o revoluție spirituală, dintr-o vastă prefacere lăuntrică”[31].
* * *
În compararea mișcării legionare cu cea fascistă și cea național-socialistă revenim la considerațiile dezvoltate de Evola despre necesitatea, resimțită de el în mod particular în acei ani, ca partidele revoluțiilor naționale să se inspire din modelul unui ”ordin”. Acest termen, cu care el făcea referire nu ”la comunitatea de tip propriu-zis religios sau monahal, ci mai ales la organizațiile cavalerești antice”[32] corespundea ideii ”unei élite și a unei formațiuni voluntare cu caractere ‘ascetice’ și militante”[33].
Astfel, în ceea ce privește Italia, Evola dorea transformarea PNF[34]-ului într-un ”Ordin fascist al Imperiului italian”, o ”organizație virilă dedicată, formată (…) de spiritele unite de o singură vocație care să aibă deja caractere spirituale mai degrabă sacre decât profane și cu o viață rigid imprimată de principii etice și cu motivații supraindividuale”[35].
Cât despre Germania, este cunoscut interesul cu care Evola a privit la inițiativele care s-au concretizat în instituirea acelor Ordensburgen, „Castelele Ordinii”, în care trebuia să fie creată o nouă nobilime politico-militară.
”Principiul informativ al acestor instituții – citim într-un articol al său din 1939 – reiese din numele însuși: cu idea de ‘Ordin’ revenim la idealul unei élite care însumează o calificare militară cu înzestrări morale speciale. Cel puțin în principiu, educația ce trebuie dată în aceste instituții ar trebui să fie totalitară, adică să îmbrățișeze corpul, sufletul și spiritul într-o unitate inefabilă”[36].
Cu toate acestea, Evola nu-și ascundea nici sieși nici altora dificultatea pe care o presupunea în Europa modernă realizarea unui Ordin cavaleresc conform cu principiile tradiționale. E adevărat, scria Evola, că ”printre noile mișcări naționale își fac apariția diverse teme care sunt asemănătoare cu concepțiile proprii Ordinelor medievale”[37]; e adevărat, va adăuga, că în Italia fascistă și în Germania național-socialistă se încearcă ”formarea celui mai bun tineret după un stil de viață având în același timp un caracter războinic și ascetic”[38]; totuși, lui îi era foarte clar că în Italia și în Germania erau absente condițiile comparabile cu cele ale civilizației medievale.
”Noile ordine – scria Evola – se nasc sub semnul unui naționalism hotărât, ce este dotat cu o mistică care nu coincide deloc cu religia dominantă, prin natura sa universală și supranațională. În Germania situația este încă și mai dificilă, fie datorită schismei religioase, adică datorită pluralității confesiunilor religioase, fie datorită tendințelor rasist-păgâne care se opun creștinismului, fără a putea totuși să dispună de o autentică tradiție spirituală”[39].
Situația României era oarecum diferită ca profil tradițional și religios, motiv pentru care aici apăruse o mișcare care lui Evola i se părea mai apropiată de Ordinele cavalerești decât erau mișcările naționale din Italia și din Germania.
”Caracteristica unei atari mișcări – scria Evola – constă în premisele sale esențialmente religioase. Ea se prezintă ca o mișcare de renaștere națională și, în același timp, ca o tendință de a relua, într-o formă vie, spiritualitatea proprie religiozității ortodoxe (…) În orice caz, elementul religios, ridicat la exigența de a crea un om nou și legat în forme clare de practică ascetică, constituie nucleul central al legionarismului român”[40].
”Omul nou” este o expresie pe care Evola o preia din terminologia legionară, unde ”omul nou” semnifică eroul care trebuie să iasă din ”școala legionară”, fiindcă mișcarea legionară vrea să fie mai degrabă o școală decât un partid politic. Ar trebui să rezulte, după cuvintele lui Codreanu însuși, ”Un om, în care să fie dezvoltate, până la maximum, toate posibilităţile de mărire omenească ce se află sădite de Dumnezeu în sângele neamului nostru”[41].
Istoria mișcării legionare și-a asumat sarcina de a demonstra că aceste cuvinte nu erau doar retorică goală și ne ajută să înțelegem de ce Codreanu a lăsat o impresie de neșters în sufletul lui Julius Evola; cel care a continuat să vorbescă despre el ca despre ”una dintre figurile cele mai limpezi și mai idealiste”[42], ”un Șef nobil și generos, un om a cărui lealitate și sinceritate îl conving pe oricine l-a întâlnit”[43], ”una dintre figurile cele mai demne și orientată spiritual”[44] printre cele ale șefilor politici pe care el îi cunoscuse în cursul călătoriilor sale prin Europa.
Trad. C. Pantelimon
http://www.rigenerazionevola.it/evola-e-lascetismo-eroico/
[1] Eliade, Fragments d’un journal II. 1970-1978, Paris 1981, p. 193. Prof. Mutti citează aici ediția franceză a Jurnalului lui Eliade. În ediția românească (Jurnal, vol. II, Humanitas, 1993), pasajul citat se află la pagina 165 (n.t.).
[2] V. Posteucă, Desgroparea Căpitanului, Madrid 1977, pp. 35-36.
[3] J. Evola, La tradizione ermetica, Roma, 1996, p. 126.
[4] J. Evola, La tradizione ermetica, cit., p. 128.
[5] . Evola, Rivolta contro il mondo moderno, Roma 1998, p.156
[6] J. Evola, Rivolta contro il mondo moderno, cit., p. 160.
[7] J. Evola, Die arische Lehre von Kampf und Sieg, Wien 1941, p. 14.
[8] J. Evola, La dottrina aria di lotta e vittoria, Padova s. d. [ma: 1968], p. 15.
[9] J. Evola, Rivolta contro il mondo moderno, cit., pp. 162-163.
[10] D. Leontieş, La răscrucea neamului, München 1974, p.18.
[11] C. Codreanu, Diario dal carcere, Padova 1982, p. 54.
[12] J. Evola, Legionarismo ascetico. Colloquio col capo delle “Guardie di Ferro”, “Il Regime Fascista”, 22 marzo 1938.
[13] J. Evola, La preghiera è un elemento decisivo per ogni vittoria, „Roma”, 12 dicembre 1958.
[14] J. Evola, Legionarismo ascetico. Colloquio col capo delle “Guardie di Ferro”, cit.
[15] J. Evola, Nazionalismo e ascesi: la Guardia di Ferro, “Corriere Padano”, 14 aprile 1938.
[16] J. Evola, La tragedia della Guardia di Ferro romena: Codreanu, „La Vita Italiana”, n. 309, dicembre 1938.
[17] C. Z. Codreanu, Il capo di cuib, Padova 2009, p. 49.
[18] J. Evola, Rivolta contro il mondo moderno, cit., p. 78.
[19] J. Evola, Rivolta contro il mondo moderno, cit., ibidem.
[20] J. Evola, Rivolta contro il mondo moderno, cit., p. 76.
[21] J. Evola, Rivolta contro il mondo moderno, cit., ibidem.
[22] Guardia di Ferro, Al passo con l’Arcangelo. Ritmi legionari, Parma 1982.
[23] M. Eliade, I riti del costruire, Milano 1990, p. 5.
[24] M. Eliade, I riti del costruire, cit., ibidem.
[25] M. Eliade, Ion Moţa şi Vasile Marin, „Vremea”, 472, 24 ianuarie 1937.
[26] Testamentul lui Ion Moţa, Karlsfeld 1982, p. 41.
[27] M. Eliade, Le messi del solstizio. Memorie 2. 1937-1960, Milano 1995, pp. 28-29.
[28] M. Eliade, Ifigenia, Parma 2010.
[29] J. Evola, Nella tormenta romena: voce d’oltretomba, in „Quadrivio”, 11 dicembre 1938, p. 6.
[30] Il processo Codreanu, a cura di H. Cosmovici, Parma 1989, p. 68.
[31] C. Mutti, Mircea Eliade e la Guardia di Ferro, Edizioni all’insegna del Veltro, Parma 1989, pp. 37-38.
[32] J. Evola, Partito od Ordine?, “Corriere Padano”, 2 gennaio 1940.
[33] J. Evola, Partito od Ordine?, cit., ibidem.
[34] Partidul Național Fascist (n. t.).
[35] J. Evola, Partito od Ordine?, cit., ibidem.
[36] J. Evola, Senso e volto di un „Castello dell’Ordine”, “Corriere Padano”, 22 agosto 1939.
[37] J. Evola, Nazionalismo e ascesi: la Guardia di Ferro, cit.
[38] J. Evola, Nazionalismo e ascesi: la Guardia di Ferro, cit.
[39] J. Evola, Nazionalismo e ascesi: la Guardia di Ferro, cit.
[40] J. Evola, Nazionalismo e ascesi: la Guardia di Ferro, cit.
[41] C. Codreanu, Pentru legionari, Sibiu 1936, p. 307.
[42] J. Evola, Fascismo e Terzo Reich, Roma 2001, p. 49 nota
[43] J. Evola, La tragedia del legionarismo romeno, „Corriere Padano”, 6 dicembre 1938.
[44] J. Evola, Il cammino del cinabro, Milano 1972, p. 139.
