Dumnezeu a pedepsit anumite insolențe ce stăteau în calea unificării europene. Naționalismul german a cunoscut acest fenomen în 1945. Imperiul britanic, ce agonizează din 1945, e acum pe punctul de a-și da duhul. Înainte de a construi măreția Imperiului european, e nevoie ca anumite orgolii să fie reduse și, mai ales, să fie distruse anumite iluzii. Atâta vreme cât una dintre vechile mici națiuni ale Europei putea să conceapă vise de mărire individuală, Europa era imposibilă. Noi toți ne-am întors acasă, ca niște fii rătăcitori, după ce am văzut că ni s-au dizolvat diversele noastre imperii coloniale. Războaiele interne dintre europeni ne-au făcut să pierdem conducerea lumii. Așa cum am afirmat în cea de-a 19-a teză a celei de-a doua cărți a mea[1], replierea Europei asupra ei însăși, după pierderea posesiunilor coloniale, face ca aceasta să dețină o mai mare densitate de putere. Iar acest lucru se întâmplă chiar în momentul în care Statele Unite se împrăștie în întreaga lume și încep să obosească.
Anglia este europeană prin definiție
Se întâmplă că ne întrebăm dacă Anglia trebuie sau nu să fie considerată o parte a Europei.
Marea Britanie este Europa, printr-un postulat geo-strategic. Am stabilit, am afirmat ca principiu că Europa ține de la Dublin la București. Ce contează opinia unuia sau altuia dintre politicienii englezi care ar putea contesta caracterul european al viitorului destin al Marii Britanii; ce contează dacă mister Wilson este astăzi instrumentul, masca dominației americane? Toate aceste lucruri nu contează, sunt lipsite de importanță în fața problemei legitimității Europei și a drepturilor ce derivă din această legitimitate. Anglia este o parte a teritoriului european; cine contestă acest lucru este un rebel sau un trădător în raport cu Europa. Brațul nu se poate separa de corp ca să trăiască o viață a sa, proprie; fiul nu-și poate renega tatăl, nici mama, legăturile de sânge nu pot fi șterse.
Anglia este Europa prin sânge, prin pământ, prin istorie. Nu se mai poate, deci, pune problema absurdă dacă Anglia este europeană – am răspuns deja – ci trebuie să căutăm în ce mod se poate aceasta integra, și când, în construcția europeană.
Tradițiile antieuropene ale politicii engleze
Printre numeroșii factori care au împiedicat unificarea formală a Europei, trebuie să notăm acțiunea Papilor împotriva împăraților germanici din secolelel XII și XIII și politica engleză începând din 1340, când Anglia a distrus flota franceză la Écluse, și până la Yalta, când Anglia și-a semnat propria moarte istorică fără să-și dea seama. Timp de șase secole, sistematic, Anglia a asmuțit națiunile Europei una împotriva celeilalte.
Dosarul sinistru al Angliei e voluminos. Să ne amintim ultimele isprăvi englezești. Înainte de orice, masacrarea flotei franceze dezarmate (piesele de artilerie grele demontate din cauza comisiei de armistițiu italo-germană) la Mers el-Kebir la 3 iulie 1940: o mie trei sute de marinari ai Amiralului Gensoul au fost asasinați de tunurile „aliaților” Amiralului Sommerville.
După aceea, distrugerea populației civile din Hamburg între 24 iulie și 3 august 1943 (50.000 civili arși cu fosfor); apoi, distrugerea Dresdei, între 13 și 16 februarie 1945 (200.000 civili uciși: mai mulți decât la Hiroshima...).
Reamintesc aceste trei crime – dintr-o lungă colecție – pentru a face ca Anglia să se smerească. În războiul civil criminal dintre 1939-195, toate națiunile Europei au păcate grele pe conștiință. Istoriile despre lagărele de concentrare naziste, chiar dacă redimensionate la termenii reali (mult sub propaganda oficială a Ministerului de Finanțe al statului Israel), constituie în ele însele un dosar sinistru. Este, de asemenea, distrugerea orașului Coventry, din noaptea de 14 spre 15 noiembrie 1940. Germanii și englezii pot să-și împartă între ei vinovățiile reciproce.
Pe planul politicii pure, tentativele europene ale lui Napoleon și Hitler erau defectuoase, fiindcă erau în realitate tentative de a face o Europă franceză sau una germană.
În ciuda acestui lucru, trebuie să spunem că Napoleon reprezenta cumva o anumită Europă; era o Europă imperfectă, dar era totuși Europa. Aceeași observație în ce-l privește pe Hitler. Între 1941 și 1945 Germania a însemnat Europa: o Europă ciuntită, deformată, fățarnică, dar în orice caz, reprezentând, de facto, interesele continentale. Eisenhower nu s-a înșelat când a spus că a pornit la asaltul Europei: el nu vorbea doar despre Germania.
Anglia s-a opus mereu constituirii unei Europe unificate, fiindcă lucrul acesta ar fi dus la crearea unei forțe capabilă s-o invadeze. Astăzi, Anglia nu mai este capabilă să se opună nimănui: leu bătrân și fără dinți, ea ar trebui să ceară propria ei admitere în Europa. Imperiul britanic este într-un faliment moral, economic, politic. Dimpotrivă, Marea Britanie poate să-și regăsească întreaga vigoare naturală devenind o provincie a Europei. Cel mai rapid cu putință.
Churchill: groparul Angliei
Lipsa de măsură este, în politică, una dintre greșelile cele mai mari. Lipsa de măsură a ambițiilor lui Adolf Hitler a îngropat – din punct de vedere istoric – naționalismul german. În vara lui 1940, dacă ar fi avut o anvergură europeană, Hitler ar fi atras Franța de partea lui a doua zi după crima de la Mers el-Kebir. Dar Hitler era un naționalist german, intelectualmente incapabil să atingă înălțimea europeană. Otto Abetz a descris in extenso acestă ocazie pierdută[2]. În iulie 1940 Amiralul Darlan și flota sa erau omul și instrumentul din care Cancelarul Reichului ar fi putut să facă un aliat și o armă. Între 3 și 10 iulie 1940 s-a ratat ocazia unei anumite Europe. Până și americanul Burnham este de această părere.
Pe de altă parte, Churchill trebuie demistificat. El este considerat un erou printre școlari. În realitate, el a fost extrem de nefast pentru Anglia, pe care a epuizat-o. În 1945 lumea a fost împărțită între doi învingători: SUA și URSS, iar ca simplă ficțiune, la această victorie au fost asociați Anglia, Franța, Belgia, Țările de Jos… În 1943 am fost cu toții învinși: englezi, belgieni, germani…
Deja în 1945, de mulți ani, Statele Unite deciseseră să preia toate acele posesiuni ale „aliaților” lor englezi, francezi, olandezi, belgieni. Din 1945 până în 1962, din Indonezia olandeză până în Algeria franceză, peste tot, SUA i-au expropriat pe ex-aliații lor. Acest război murdar și ipocrit l-am descris în altă parte[3].
Satisfacția de a fi distrus Germania, Churchill a plătit-o cu prețul totalei și definitivei extenuări a Angliei. Astăzi Germania este infinit mai prosperă decât Anglia… Învinsul și-a revenit, „învingătorul” englez a rămas… slăbit de victoria sa.
Impulsiv, ușuratic, superficial, Churchill a fost instrumentul inconștient al lui Roosevelt, inamicul mortal al Europei întregi (inclusiv al Angliei). În vara lui 1940 Anglia putea să trateze cu Hitler o pace albă (fără învingători și fără învinși). Hitler a încercat să negocieze: Anglia poartă responsabilitatea refuzului. În august 1940 Imperiul britanic era intact, iar războiul nu costase Anglia nici a suta parte din rezultatul de după 1945. O pace albă ar fi fost o mică pierdere de imagine pentru Anglia; ar fi lăsat-o intactă, adică în stare să-și ia revanșa.
Politica bazată doar pe prestigiu este o politică eronată. Pentru a avea satisfacția de a ocupa Germania după mai 1945, Imperiul britanic a trebuit să ipotecheze, să vândă totul americanilor.
În 1945 se vedea deja că Statele Unite își însușiseră ceea ce pierduse Anglia, adică o treime din planetă. Bufonadele lui Churchill, semnul victoriei cu degetele și trabucul în gură, au ascuns englezilor creduli un adevăr teribil: un război împins prea departe, un război purtat pentru o glorie minoră. Or, războiul trebuie să fie mereu o formă a politicii, niciodată un exercițiu de vanitate. Richelieu a fost un om politic; Churchill a fost un histrion, devastator pentru țara sa. Aceste lucruri pe care le scriu contrastează radical cu mitologia engleză, dar peste 100 de ani vor fi puse în evidență de către istorici.
Bilanțul lui Churchill: armata rusă la Berlin și la Budapesta de 20 de ani[4]… Nu știu dacă s-a mai văzut așa ceva în istoria europeană, cel puțin după 1815.
Bilanțul lui Churchill: armata americană care ocupă Anglia, finanța americană care domină economia engleză.
În ce privește imperiul colonial, mai e nevoie să vorbim? Ceea ce rămâne din el este prostituția și toxicomania „negrilor englezi”, care au făcut din Londra orașul cel mai imoral și cel mai ignobil care există: adevărata capitală a decadenței și a viciului. Aceste fructe ale „victoriei” sunt fructe foarte amare.
Și Polonia…
Săraca Polonie, provincia martiră a Europei. Împărțită în 1795, împărțită din nou de Hitler și Stalin în 1939, vândută de Roosevelt lui Stalin în 1945 la Yalta. Pentru această nefericită Polonie, Anglia a obligat Franța să intre în război în septembrie 1939.
Astăzi Polonia e un cadavru care trebuie uitat sau eliminat… Încă odată Churchill poartă o imensă responsabilitate în această teribilă afacere întunecată.
Ocupația germană a Poloniei a fost crudă; nu credem că cea sovietică este mai puțin.
Cine i-a adus pe americani în Europa?
Mai sus am indicat prețul plătit de Anglia pentru alianța „americană”. Anglia s-a îndreptat spre un cămătar. Iar cămătarul și-a umplut buzunarele.
Să vedem acum vina Angliei în raport cu Europa. Ea este colosală. Dacă Anglia nu ar fi făcut apel la SUA, după 1940, astăzi nu am fi suportat – în toată Europa occidentală – ocupația americană. Imprudența stupidă a politicii engleze nu a costat scump numai Anglia, ci a costat scump întregul continent european. Anglia este cea care a deschis poarta țarcului de oi pentru lupul american. Poate că într-o zi asta ne va costa sângele și lacrimile unui război de eliberare antiamerican, pe care am fi putut să-l evităm. În loc să admită propria înfrângere militară în iunie 1940 – în fața Germaniei – și să trateze onorabil cu ea, salvându-și propria suveranitate, Anglia a preferat să facă apel la o putere extraeuropeană, Statele Unite. A fost ultima bravură antieuropeană a Londrei. Dar cât de plină de consecințe!
Ce ar fi spus francezii lui Francisc I, dacă, pentru a-l învinge pe Carol Quintul, ar fi predat Franța turcilor? Ce ar fi gândit francezii din epocă, dacă ar fi trebuit să suporte dominația turcească douăzeci și cinci de ani după ce au înfrânt armatele marelui împărat născut la Gand și după ce au devastat ținuturile inamicului? Francisc I ar fi fost considerat un nebun, un criminal politic. Am făcut cu bună știință acest paralelism curios, pentru a arăta enormitatea prostiei lui Churchill, care ne-a adus aici un fel de turci de tip nou.
În spatele fragilei ficțiuni a statului englez este realitatea umilitoare a Angliei devenită colonie americană. O Costarica a ceții, o Nicaragua ploioasă! Anglia poartă responsabilitatea grea de a-i fi introdus pe americani în Europa.
Condițiile pentru intrarea Angliei în Europa
Anglia va intra în Europa nu în condițiile dorite de ea, ci în „condiții generale”, adică în condițiile Europei. Trebuie să ne amintim că Anglia a încercat să distrugă Piața Comună – o prefigurare economică a Europei – creând la Stockholm „Zona de liber schimb”, la 20 noiembrie 1959 (Piața Comună a fost creată la Roma la 25 martie 1957).
Zona de Liber Schimb (în franceză AELE și în engleză EFTA: European Free Trade Association) e ceva minor în raport cu Piața Comună. Secretariatul EFTA are 100 de persoane, în vreme ce cel al CEE mai mult de 5000![5]
Pe scurt, condițiile pentru intrarea Marii Britanii în Europa sunt: 1) desființarea EFTA prin absorbție; 2) abandonarea resturilor Commonwealth-ului negru (să ne imaginăm situația ridicolă, stranie, a unor haite de negri europeni…); 3) încorporarea întregului Commonwealth alb în Europa; 4) eliminarea totală a Statelor Unite din Marea Britanie.
Punctul principal, nodul gordian al întregii probleme, va fi evident divorțul dintre Londra și Washington. Nu se poate să primim în Europa calul troian american. Actualul cabinet englez nu poate să pretindă Washingtonului un respect mai mare decât cel pe care Quisling îl avea în fața lui Hitler în 1943…
Afinitatea lingvistică dintre Statele Unite și Anglia (dincolo de limbă, totul îi separă pe englezi de americani) i-a determinat pe unii politicieni englezi să spere că pot fi câinii de pază ai mioarelor europene, devenite turme americane. În capul acestor oameni lipsiți de demnitate, Anglia ar fi beneficiat de rolul de domestico di fiducia în contul intereselor coloniale americane în Europa. În jargonul de la Buchenwald, era un cuvânt teribil: kapo (Kamerad Polizei). Unii amărâți, în Anglia, ar accepta să joace rolul de kapo în cadrul „Coloniei europene” a imperiului american. Să nu-și facă nicio iluzie!
Intrarea Marii Britanii în Europa necesită din partea acesteia din urmă un exercițiu spiritual de sinceritate. Trebuie ca la Londra să se știe că timpul înșelătoriilor a trecut. Toate manevrele vechi pe care Anglia le născocea pe continent aparțin unui trecut de acum mort: am devenit între timp precauți.
Confuzii ce trebuie eliminate
Se pare că la Londra mulți politicieni nutresc încă ambiții nerealiste: să fie în același timp colonia preferată a SUA și o națiune care profită de toate avantajele Europei. Nu se mai poate să fii simultan atlantic și european. Antinomia e formală, totală. Atlantismul este ideologia inamică a Europei. Atlantismul este o ipocrizie care le permite Statelor Unite să-și camufleze imperialismul lor colonialist în Europa sub niște cuvinte frumoase, sub niște abstracțiuni elocvente. Când americanii îi decimau pe indieni cu lovituri de Winchester, aveau și Biblia în mână!
Astăzi Biblia e înlocuită de retorica despre „Occident” și „Valorile creștine” sau despre „adevărata democrație”. „Occidentul”, știm ce este: evoluția bursei de pe Wall Street.
Este necesar ca la Londra să fie europeni fără ambiguitate. Anglia europeană semnifică faptul ca ea să schimbe întreaga sa politică actuală față de Washington. Este o adevărată revoluție intelectuală cea care se va cere, o răsturnare totală a conceptelor. Intrând în Europa, Anglia va trebui de asemenea să devină, după imaginea întregii Europe, antiamericană. Pentru încă două sau trei decenii, Europa este absolut constrânsă la o poziție antiamericană. Să nu uităm că Statele Unite ocupă jumătate din Europa, și chiar dacă o fac cu o mână mai puțin forte decât germanii care ocupau Franța, între 1940 și 1944, situația lor istorică este exact aceeași. Sunt inamici care ne ocupă militar, financiar, politic.
Nu numai atât, însă prezența americană în Europa occidentală împiedică progresul rapid pe calea reapropierii celor două Europe.
Astăzi la Belgrad și la București sunt conducători comuniști deciși să practice politica dublei eliberări de ocupanți și a dublei dizolvări a alianțelor (Tratatul de la Varșovia și NATO). Este un fapt de o importanță istorică considerabilă. Să nu uităm că prezența militară americană în Europa de Vest constituie pentru ruși pretextul perfect pentru a rămâne în Europa de Est.
Antiamericanismul nu este o „manie”: este o necesitate obiectivă impusă de fapte.
Statele Unite și URSS-ul sunt, mult mai des decât se crede, complici, și foarte rar concurenți sau inamici. Pentru noi, unificarea europeană trece prin distrugerea anterioară a înțelegerii de la Yalta.
Foarte platonica suveranitate a Angliei wilsoniene
Anglia independentă este o ficțiune similară celei a Marocului independent în 1946. O ficțiune destinată adormirii englezilor.
Nimic nu e mai comic decât tiradele pline de virtute ale cabinetului Wilson asupra „păcii in Vietnam”, când știm că același Wilson este o marionetă a politicii mondiale americane. Tresăririle de independență ale Angliei în raport cu America sunt platonice, ca cele ale unei persoane îndatorate față de un creditor dur și exigent.
La fel atunci când Wilson face pe durul cu curajoasa Rodezie. Și aici este vorba despre teatru, de punere în scenă, fiindcă este cunoscută slăbiciunea permanentă a finanțelor britanice și dependența lor de anumite piețe, printre care, în particular, piața sudafricană[6].
Atitudinile marțiale ale lui Wilson ne fac să ne gândim imediat la cele ale unui Mare Duce rus. Dar un Mare Duce rus care în 1922 face pe taximetristul la Paris…
Anglia europeană
Cuvintele mele despre Anglia sunt dure, nu fiindcă vreau să jignesc sau să rănesc, ci pentru că vreau să se înțeleagă că s-a dus timpul în care „perfidul Albion” putea să-și țeasă intrigile în Europa. Aici, pe Continent, oamenii lucizi nu se mai lasă înșelați. Generalul De Gaulle, mai ales, a identificat foarte bine intenția ascunsă a anumitor politicieni englezi de a deveni kapo ai Statelor Unite în Europa. De unde neîncrederea și ieșirile nervoase ale generalului președinte.
Aș vrea să fac o distincție foarte clară între politica engleză văzută de la Londra și cea văzută de pe Continent, de la bătălia de la Hastings până la Yalta. Această politică era una clasică; dacă erai englez, nu puteai decât să subscrii la ea.
Deja eu am condamnat dur o eventuală renaștere a naționalismului german[7], care ar fi sinucigaș pentru Germania și pentru Europa. Trebuiau, la fel, să fie denunțate toate elementele care erau de fapt niște scopuri secundare în tentativele recente engleze de apropiere de Europa.
E corect să se vorbească despre popoare decadente. Națiunile sau popoarele par decadente în măsura în care sunt astfel elitele lor conducătoare.
Spectacolul prea puțin luminos pe care îl oferă Anglia de azi, după Sodoma, se datorează decadenței spectaculoase a elitelor sale. Dar rămân rădăcinile sigure ale poporului englez.
Englezii sunt oameni ai Europei, prin rasă și istorie; sunt încă mai mult decât alții. Spiritul întreprinzător, acel simț al acțiunii legate de gândire care este un caracter tipic european, este foarte prezent la locuitorii insulelor britanice. Toți cunoaștem spiritul flegmatic englez, sensul umorului, rezerva, curajul cam rigid al englezilor. Europa are nevoie să absoarbă aceste virtuți și aceste calități și să le utilizeze pentru a-și spori propria putere.
Spectacolul sfâșietor al actualei generații de englezi, dedate viciului și moliciunii, contrastează cu imaginea stereotipică a Angliei pe care o aveam în tinerețea mea: o mână de oameni care țineau sub control un imens imperiu. Anglia tinereții mele – care nu e chiar așa depărtată – era cea a „Lăncierilor bengalezi” sau cea a „Penei Albe”[8]; era Anglia unui eroism un pic cam infantil, dar care în substanță corespundea unei realități.
Europa dorește să moștenească, la rândul ei, partea viguroasă a Angliei. Să-mi fie permis să prefer englezul descris de Kipling, englezul care se afla pe Spitfire în 1940, pegrei care frecventează în zilele noastre cartierul Soho.
Imensei părți sănătoase și virile a poporului englez îi spunem: un al doilea imperiu vă așteaptă. Imperiul european.
[1] Thesis 19: European Withdrawal: greater concentration of power (n.a.).
[2] Otto Abetz, Das offene Problem. Ein Rückblick auf zwei Jahrzehnte deutscher Frankreichpolitik, Greven Verlag, Köln, 1951. Trad. Franc. Stock, Paris 1953 (n.a.).
[3] Thesis 5: Moscow and Washington: Their Secret War Against Europe, (n.a.).
[4] Textul este din 1966 (n. tr. rom.).
[5] Fac parte din EFTA: Regatul Unit, Austria, Danemarca, Norvegia, Portugalia, Suedia și Elveția (cei „șapte”). Din CEE fac parte (Comunitatea Eonomică Europeană) – Piața Comună: Italia, Franța, Belgia, Țările de Jos, Germania Federală, Luxemburg (cei „șase”). Piața Comună trebuie să fie totalmente integrate (să nu existe bariere vamale și să existe libera circulație a persoanelor) până la 1 ianuarie 1970 cel mai târziu (n. a.).
[6] Statisticele comerciale stabilite în rand, moneda sud-africană ce valorează 7 franci franțuzești, extrase din „Tempo: Current comment on South African economy – Johhanesburg”. În 1965 Anglia a exportat în valoare de 522 de milioane rand în Africa de Sud (în SUA în valoare de 1000 de milioane rand, în Australia de 560 de milioane rand). Industria auto engleză, în particular, a vândut în 1965 de 120 de milioane rand în Africa de Sud. Totalul investițiilor britanice în Africa de Sud se ridică la aproximativ 2 miliarde rand. În 1965, Africa de Sud a vândut pe piața londoneză în valoare de 882 milioane rand aur (mine de aur). Domnul Wilson are un interes special să administreze Republica Sudafricană… (n.a.)
[7] Articolul Le petit-ntionalisme allemande contre lʾunité européenne, „Jeune Europe”, nr. 247, 9 dec. 1966 (Bruxelles). Articolul Le véritable danger allemande, „La Nation Européenne”, nr. 12, 15 dec. 1966 (Paris) (n.a.)
[8] În august 1914, la începutul primului război mondial, amiralul Charles Fitzgerald a pus bazele Ordinului Penei Albe, cu ajutorul unei faimoase autoare, Humphrey Ward. Organizația avea ca scop să-i convingă pe bărbați să se înroleze în armata britanică, apelând la tertipul de a-i face de rușine pe cei care nu doreau: femeile erau convinse să-i însemneze pe aceștia cu o pană albă (n. tr. ital.).
Textul a apărut inițial în La Nation Européenne, nr. 13, (15 ianuarie-16 februarie 1966).
Traducerea C. Pantelimon (după textul apărut în limba italiană în revista Eurasia, nr. 3/2019)
