Gura analiştilor din târg afirmă că tabloul candidaţilor la prezidenţialele din 2014 nu este încă complet. Din poza de famiglie lipseşte unul sau poate doi candidaţi redutabili. Dacă factorul politic şi personalizarea puterii în România nu ar fi atât de puternice, alegerile prezidenţiale nu ar fi decât o altă filă din simulatul exerciţiu democratic. Dar criza economică şi deruta istorică a românilor ne întreptăţeşte să privim cu atenţie evenimentul.
Personalizarea puterii în România este o constantă a vieţii politice după 1989. Iar acest lucru se explică prin decalajul social, de mentalitate publică faţă de lumea occidentală. Chipul arhetipal al lui Vodă care împarte dreptatea este încă puternic în imaginarul social al românilor. Deşi Preşedintele are mai degrabă atribuţii de reprezentare şi de mediere în Constituţie, Traian Băsescu a demonstrat că funcţia prezidenţială deţine în continuare importante pârghii ale puterii. Fie şi la limita jocului democratic. Preşedintele în România nu are aparent putere în zona economicului. El nu deţine acea armă redutabilă a împărţirii bucatelor. Crearea bugetului şi distribuirea resurselor revine Guvernului si mai ales Primului Ministru. Deşi constituţional Preşedintele nu deţine atribuţii în zonă, Traian Băsescu a demonstrat în ultimii ani cum poate influenţa şi această zonă a puterii. Iar participarea preşedintelui la şedinţele guvernului este doar un instrument de decor constituţional. Mijloacele cu adevărat eficiente ale influenţării guvernării sunt oferite de Constituţie. Dar mai ales jocul pe marginea interpretării acestora. Astfel refuzul de a numi miniştrii propuşi de premier (art. 85 din Constituţie), consultarea guvernului şi prezidarea şedinţelor de guvern (art. 86 şi 87), refuzul de a promulga iniţial o lege adoptată de Parlament (Constituţia din 1991 prevede în titlul III, Capitolul 1, Secţiunea a 3-a, art. 77, alin. 2), cravaşarea justiţiei prin participarea la şedintele C.S.M-lui (art. 26 din Legea 317/2004), atribuţiile privind numirea Procurorilor Generali, a adjuncţilor acestora (art. 54, sec. a 3-a din Legea 303/2004 r1) reprezintă tot atâtea mijloace de exercitare a puterii. Iar un preşedinte puternic le va utiliza fără zăbavă. Cu aceste pârghii ale puterii, un preşedinte – jucător poate influenţa imens jocul electoral având în vedere corupta clasă politică românească.
Dacă portretul Preşedintelui schiţat de Constituţie este unul relativ puternic, şi funcţia sa reprezintă în continuare o miză importantă pentru orice partid politic. Atât pentru controlul adversarilor politici, pentru protejarea clienţilor cât si pentru impunerea unei agende politice personale. Pe de altă parte, Preşedintele, cu atribuţiile sale în zona externă, poate modela major relaţiile diplomatice ale României. Iar Marile Puteri nu au interesul de a lăsa această zonă geografică, totdeauna interesantă geopolitic, la voia întâmplării votului românilor.
Ex-generalul S.R.I. Aurel I. Rogojan, în lucrarea ,,Fereastra serviciilor secrete,, publicată la editura Compania în 2011, descria rolul serviciilor de informaţii în stimularea democraţiei româneşti post-decembriste. Ex-generalul, un patriot român veritabil, cu state vechi şi în fosta Securitate, confirmă anumite teorii ale conspiraţiei, că jocul politic este influenţat din zone discrete instituţional: ,,La vârful structurilor speciale (anii 90) existau şi preocupări mai selecte, cum ar fi rezerva de cadre a preşedinţilor şi a prim-miniştrilor…,, (pag 95). În continuarea acestei şarade aproape de zona science–fiction pentru bietul alegător român ,,turmentat,, de violenţa kapitalismului post-comunist, adaug o alta. În anii 90, în cercul unor foşti deţinuti politici, se vehicula numele obscur al unui viitor prezidenţiabil: Crin Antonescu. Sigur că în zonele discrete ale Puterii se fac calcule, sondaje pentru a livra ,,cetăţenilor,, un prezidenţiabil pe gustul lor. Rafinamentul manipulării atinge aici o cotă maximă. Până la urmă jocul politic este complicat şi totuşi atât de predictibil când există scenarişti redutabili.
Cosmin Guşă a fost unul dintre puţinii comentatori politici care a avut curajul (sau rolul) să afirme la postul Realitatea că România, inclusiv România politică, se află în interiorul unei dispute geopolitice de anvergură între Marile Puteri Vestice şi Estice. Falia acestei dispute care trece prin interstiţiile partidelor politice, ale lumii afacerilor, prin ograda instituţiilor de forţă româneşti, poate influenţa jocul electoral.
Este evident că alianţa mamut – uselistă are picioarele de lut îngheţate de venirea iernii. Eforul de repoziţionare a P.N.L- lui faţă de aşteptările şi nemulţumirile electoratului conştient a creat tensiuni în U.S.L. Decizia P.N.L. de a nu vota proiectul Legii minelor, de a se dezice de legile ce consolidau imunitatea parlamentară, reprezintă încercări ale lui Crin Antonescu de a-şi maximiza poziţia în cursa prezidenţială. Dar cu una sau două atitudini politice nu se face primăvară. Liderul P.N.L. se pare că este în picaj electoral şi de aici se explică deruta sa în relaţia cu P.S.D.-ul. Derută exprimată violent prin reacţii şi cocoşisme verbale. Victor Viorel Ponta începe să stea mai bine în sondaje. Unicul prezidenţiabil şi eternul Crin, care se părea că aleargă de unul singur pe culoarele puterii, riscă acum să ajungă pe locul doi. Deşi pactul usl-ist de împărţire a puterii părea raţional: Victor Viorel Ponta, un premier ce ţintea precum idolul său Tony Blair cel puţin 2 mandate, iar George Crin Laurenţiu Antonescu un mandat măcar de preşedinte polyglot, situaţia din câmpul puterii a redevenit mişcătoare. Cine să-i fii tras lui Crin covorul roşu de sub picioare? Să fie Sindbad – Marinarul, hidra P.S.D. – istă sau vrăjitorul din Oz care bântuie Departamentul de Stat? Se pare că floarea prezidenţială se ofileşte înainte de a veni primăvara electorală. Iar din uscăciunea aceasta politică mai speră să scoată măcar un fotoliu de premier. Nu pentru el ci măcar pentru partidul care de abia îi aşteaptă la cotitură cu Tăriceanu. Fără electoratul pesedist Crin nu are nici o şansă să devină preşedinte. Iar Antonescu ştie foarte bine asta. Corabia penelistă navighează undeva sub-peste 20% dintr-un electorat şi aşa extenuat civic.
Pentru Victor Viorel Ponta, în schimb, parcă a venit primăvara. În ciuda unor creşteri de taxe şi impozite pe care nu-i aşa, românii le vor pune pe venirea iernii, Ponta călăreşte curajos caii roşii pesedişti. Sau cel puţin este lăsat să îi călărească până în momentul aruncării lui în şaua prezidenţială. P.S.D.-ul, cu atâţia penali în a sa cârcă, începe să îşi dorească cu ardoare după epoca post-Băsescu un preşedinte. Un preşedinte gen Ion Iliescu. Docil, cumsecade, scriitor de cărţi şi cu imagine bună. Nu la ruşi, ci la americani. În ciuda presiunilor partidului, cârlanul Ponta, care se vrea rezonabil, nu are încă drept obiectiv politic personal preşedinţia. Astfel că pentru partidul său a găsi un candidat redutabil la preşedinţie începe să devină o preocupare importantă. Un aliat de încredere la Cotroceni i-ar întări poziţia în partid şi l-ar ajuta să îşi ducă la bun sfârşit mandatele. Iar dacă acest prezidenţiabil este agreat de americani şi susţinut de preşedintele Băsescu, soluţia începe să fie conturată. Dacă acest candidat, are, de asemenea, o alură de independent iar în c.v. rolul de naş al premierului persoana începe să fie cunoscută de toată lumea.
George Maior ar deveni primul Preşedinte al României care va veni din funcţia unui director de servicii. Şi ar fi un demnitar ales, nu numit, cum s-a întâmplat în cazul nominalizării ca premier a lui M.R.U. Exemplul ar trebui să dea fiori nu numai cetăţenilor cu iluzii democratice dar şi politicienilor puşcăriabili. Dar, nu-i aşa, dacă exemplul este dat chiar de unchiul Sam (vezi alegerea ca preşedinte a lui G. Bush senior, care a îndeplinit funcţia de director C.I.A. între 1976 si 1977) situaţia nu mai este atât de precară democratic! Pe de altă parte, am putea vedea şi partea plină a paharului. Existenţa unei continuităţi în exerciţiul puterii de la Bucureşti. O continuitate pe linia euro-atlantică şi poate de ce nu pentru o mai bună reprezentare a intereselor României. În interior, prin lupta împotriva corupţiei şi în exterior – o negociere demnă a interesului naţional (unde ne sunt ardelenii?).
În rest, dacă această mutare de şah pe tabla puterii politice nu va fi însoţită de o rigoare instituţională care să producă creştere economică, protejarea resurselor umane şi naturale, dar şi protecţia identităţii româneşti, totul va fi în van. Dispreţul românilor pentru politiceni va ajunge la paroxism şi va putea genera soluţii extreme care vor vulnerabiliza şi mai mult România. Să nu uităm ce oficine străine au profitat din plin de nemulţumirile românilor din ianuarie 2012, vara şi toamna lui 2013.
