Opoziția dintre puterea maritimă și puterea continentală este la fel de veche precum navigația. Cel care domină marile suprafețe de apă va câștiga în mod obișnuit prima oară, dar cel care stăpânește uscatul va câștiga la fel de sigur ultima rundă.
Puterile continentale pot, dacă trebuie, să se mențină fără hegemonia mărilor. Dar nicio putere maritimă nu poate face același lucru fără să domnească peste o bucată de pământ. Ultima lor bază va rămâne mereu un capăt de pământ și refugiul le va fi mereu o bucată de coastă maritimă. Posesia bazelor aeriene le permite să aibă la dispoziție spațiul aerian iar posesia porturilor necesare mișcărilor maritime le permite cucerirea mărilor. Ultimele decizii – cele care privesc și avioanele și navele – sunt luate însă pe pământ.
Stăpânirea mării necesită prezența continuă a unei flote superioare. Ea poate să-și supună voinței proprii pe cel care depinde de o aprovizionare de dincolo de mări. Dar nu poate să facă nimic împotriva celui care trăiește din propriile resurse. Pentru a-l ajunge pe acesta din urmă, este nevoie de angajarea țărilor vecine și de edificarea de capete de pod. Aceste capete de pod sunt ancorele aruncate pe malul opus, sunt cangele înfipte în carnea continentului, în cel mai bun caz sunt state aliate de partea cealaltă a mării. Fără prințul Eugen, Anglia nu ar fi putut să facă față lui Ludovic al XV-lea și fără Frederic cel Mare ea nu ar fi putut smulge Canada lui Ludovic al XV-lea. Fără ajutorul Franței și al Rusiei, ar fi fost imposibil să poată fi dus războiul împotriva Germaniei, chiar pornind din America. Puterea maritimă va avea mereu nevoie de aliați care să scoată castanele din foc. Când blocada foamei sau șantajul nuclear se dovedesc insuficiente pentru a dovedi un inamic de dincolo de mare, nu mai rămâne decât un mijloc, cel deja probat adesea, al debarcării, dacă se poate prin intermediul capetelor de pod existente. Acestea se oferă sub forma clasică a ceea ce noi numim Festlandsdegen[1] sau sub forma mai modernă a celei de-a cincea sau a șasea coloane a calului troian.
Puterea oceanică dorește hegemonia totală asupra mărilor iar puterea continentală o vrea pe cea a propriului teritoriu. Și una și cealaltă sunt de neconceput fără dominația asupra coastelor. Lupta puterii continentale și a celei maritime este o luptă pentru posesia coastelor, care le sunt indispensabile, dar nu pot aparține decât uneia dintre ele. Dacă avioanele și rachetele au sporit cosiderabil câmpul hegemoniei maritime, nici puterea continentală nu duce lipsă de astfel de mijloace. Doar ea singură este autohtonă și constantă în locurile respective. Pământul său atinge coastele disputate. Nave, rachete, avioane, acestea nu sunt destinate să rămână pe loc. Dar ea, ea rămâne acolo până în momentul în care capul de pod va da semne de slăbiciune, căci ea se va dezvolta mai curând sau mai târziu ca putere autohtonă sau va cădea în dependență.
Timpurile moderne nu cunosc decât o singură putere maritimă incontestabilă, cea britanică, și o singură veritabilă putere continentală: Rusia. Lupta acestor două puteri durează de 130 de ani și trece prin reversuri și înfrângeri de partea rusească, dar nu și de partea engleză, de la Congresul de la Viena până la al Doilea Război mondial. La terminarea acestui din urmă conflict, Anglia este cea înfrântă. La început, ca și la sfârșit, această luptă între doi aliați a devenit o singură dată un duel declarat: a fost momentul războiului Crimeii. Acesta a debutat printr-o încercuire de talie mondială. O rețea de colonii și de facilități completate de tratate semnate cu state pe jumătate sau cu totul dependente înconjoară continentul eurasiatic din Marea Nordului până în Marea Japoniei. De la Scapa Flow la Hong-Kong și Vancouver rețeaua este întărită de un lanț neîntrerupt de baze navale britanice care închid aproape complet Rusia.
În secolul al XIX-lea suveranitatea engleză asupra oceanelor este ca să spunem așa nelimitată și se identifică cu „povara omului alb”. Pentru prima dată Rusia devine conștientă de această putere în Orientul Apropiat. Pentru a împiedica proiectul rusesc de a se opune Angliei în Bosfor, aceasta din urmă îl însărcinează pe Napoleon al III-lea să monteze un scenariu al unui război preventiv care se termină în 1856 prin luarea Sevastopolului. În felul acesta a fost distrusă speranța țarilor de a ajunge la Mediterana într-un interval de timp scurt. Teatrul disensiunii s-a deplasat apoi spre Est. În 1898 rușii au ajuns să pună piciorul în Manciuria. Odată ce Port-Arthur a devenit port de atac, imperiul țarilor având în același timp spatele asigurat de Transsiberian, el s-a putut lansa acum spre Coreea, China și insulele Oceanului Pacific. În același timp Rusia exercită o presiune asupra Indiei situată dincolo de Tibet. De data aceasta replica britanică este cu totul opera altui stat. Japonia este cea care-i respinge pe ruși pe pozițiile lor continentale de pornire. Stabilirea pe coastele care nu îngheață tot timpul anului le este refuzată.
În 1905 înfrângerile rusești de la Moukden și Tsushima au fost de fapt victorii ale Angliei în același mod în care au fost cele ale Puterilor Centrale în Est, în 1917. Rușii au fost alungați din Baltica, românii au fost aduși la porțile Odesei și japonezii în Siberia. Rusia a fost astfel aruncată într-o revoluție pe care a făcut-o ea însăși în 1918. Puterea continentală austriacă, care urma imediat după imperiul țarilor în ordinea importanței, a fost dislocată, iar a treia putere continentală, Germania prusacă, și-a pierdut flota și coloniile. Triumful puterilor maritime – Anglia, America, Japonia – a fost în mod evident complet.
Războiul următor ne arată de asemenea Anglia în tabăra învingătorilor. Dar, de data aceasta, învingătoare e și Rusia, cu rezultatul următor: reîntoarcerea ei în Baltica, penetrarea în regiunea Mării Nordului, a Adriaticii și a Mării Egee, influența sa de aici înainte durabilă asupra destinului tuturor popoarelor de pe Vechiul Continent și ascensiunea sa la rangul de singură putere mondială după Statele Unite. Sfârșitul conflictului a însemnat pentru Anglia: retragerea din toate posesiunile sale africane și asiatice, abandonarea Indiei, dezarmarea flotei și renunțarea la titlul de putere mondială.
Deja în timpul Primului Război mondial, Franța și nu Anglia a fost veritabilul învingător pe terenul european. Dar dincolo de mări America a fost învingătoarea. A doua oară, au fost din nou aceleași puteri, dar conduse de Rusia. În calitate de suverană asupra teritoriilor de la Est de Elba, ea s-a substituit Prusiei. La fel ca și în cazul Americii față de Anglia, Kremlinul a fost moștenitorul puterii prusace și cel care a profitat de toate pierderile cauzate de Germania adversarilor săi occidentali. O privire retrospectivă ne arată că toate eforturile de război duse de britanici din 1914 până în 1945, toate sacrificiile consimțite de aceștia în acei ani nu le-au adus mare lucru, ci s-au făcut în folosul puterilor străine: Rusia, ca și America. Nu au existat alți învingători.
Anglia s-a bazat prea mult pe forța sa, nu o singură dată, ci de două ori. De două ori ea și-a ignorat limitele. Forța sa decurgea din libertatea de acțiune pe care o avea. Forță ce echilibra balanța și spectator amuzat, ea își cucerise imperiul fără să lupte pe viață și pe moarte.
Angajamentul său în războiul din 1914 a făcut-o să părăsească calea sigură a politicii sale tradiționale. Un efort atât de excesiv nu era demn de Anglia. Introducerea serviciului militar obligatoriu nu putea să înșele: ea își pierduse poziția mondială. O putere pur maritimă și comercială nu trebuie să angajeze decât bani și nave, și nu oameni, în războaie. Ea nu trebuie decât să profite de punctele de sprijin pe care le are pe tot globul și să lase relațiile pe care le are să-și joace rolul. Carnea de tun trebuie să fie furnizată de alții. O putere maritimă trebuie să evite legitima apărare și să se mulțumească să fie ea agresorul. O putere maritimă obligată să se apere încetează de a mai merita acest nume. Posesiunile de dincolo de mări, punctele de sprijin navale, facilitățile, interdependența capitalurilor nu constituie o legitimă apărare. În vremuri de criză un imperiu colonial este doar atât de puternic cât este și metropola sa. Fenicienii mai întâi, apoi cartaginezii, portughezii, olandezii și în cele din urmă japonezii au făcut această experiență. În prezent, au făcut-o și britanicii. Un imperiu atât de robust ca Rusia putea pierde un război mondial fără a suporta daune considerabile. Pentru o creație atât de artificială ca imperiul britanic, războiul pe care l-a susținut a fost o sinucidere.
Traducere C. Pantelimon
(Textul este anterior anului 1989)
[1] „Pumnale continentale” – s-ar putea traduce (n. C.P.)
