„Mă adresez vouă, italienilor, și tuturor popoarelor de pe coastele Mediteranei. A venit vremea ca Mediterana să devină din nou Mare Nostrum, în sensul că ea trebuie să aparțină numai națiunilor așezate pe țărmurile sale. Nu mai putem permite puterilor îndepărtate din punct de vedere geografic să-și mențină supremația militară și maritimă asupra mării noastre. Trebuie, mai devreme sau mai târziu, să ne eliberăm de ele, pentru că a sosit timpul pentru o schimbare strategică
(”Mu ‘ammar Gaddafi, Discurs către liderii militari italieni din cazarma Tor din Quinto, 30 august 2010).
Mediterana văzută de mediteraneeni
Mediterana, pe care grecii au numit-o „marea noastră” [1] sau „marea lde ângă noi” [2], într-un pasaj celebru din Phaedon este reprezentată de imaginea unui lac în jurul căruia colcăie furnicile sau țipă broaștele, adică popoarele ce stau pe malurile sale. Într-adevăr, Socrate din dialogurile platonice spune: „Sunt convins că pământul este ceva imens și că noi, care îl locuim de la Phasis până la Coloanele lui Hercule, locuim doar o mică parte din acesta, aceea de lângă mare, ca furnicile sau broaștele din jurul unui lac; și că multe alte popoare trăiesc în altă parte, în multe locuri ca acesta ”[3]. Limitele extreme ale acestui spațiu sunt marcate la vest de Coloanele lui Hercule și la est de Phasis, râul antic Colchis, care astăzi se numește Rioni și se varsă în vestul Georgiei; prin urmare, Marea Neagră (vechiul Pont Euxin) este considerată ca o simplă adâncitură a „lacului” mediteranean. Natura „lacustră” a Mediteranei este confirmată de numele latin internum mare [4]. În ceea ce privește faimoasa expresie mare nostrum sau nostrum mare, aceasta a fost aplicată Mării Tireniene în urma războaielor punice și cuceririi romane a Siciliei, Sardiniei și Corsicăi. Prima atestare se găsește în Commentarii de bello Gallico: în 54 î.Hr., trebuind să înființeze o flotă pentru expediția din Marea Britanie, Cezar a proiectat nave puțin mai mici decât cele „pe care le foloseam de obicei în marea noastră (in nostro mari)” [5 ], potrivite pentru a fi trase rapid pe uscat pe coastele insulei atlantice. Ulterior, denumirea de „mare nostrum” se găsește în Bellum Iugurthinum al lui Sallustiu [6]; apoi, începând cu 30 î.Hr., când Roma și-a extins stăpânirea din Peninsula Iberică în Egipt, mare nostrum a fost numele cu care autorii latini au indicat Mediterana în toată întinderea sa [7]. În ceea ce privește termenul Mediterraneum mare, acesta a fost folosit numai după căderea Imperiului Roman de Apus: apare pentru prima dată în Etymologiae lui Isidor din Sevilla (560 cca-636) [8].
Dar care este sensul adjectivului care a ajuns să se impună pentru a califica marea ce a fost desemnată la început drept nostrum? La autorii latini mediterraneus, –a, –um (care este un calc după grecescul μεσόγειος, -α, -ον) înseamnă „situat la interior”, deci „departe de coastă” [9]; adjectivul substantivat mediterraneum, –i sau, la plural, mediterranea, –orum înseamnă „interiorul unei țări, țara interioară” [10]. Așadar, dacă avem voie să menționăm un clasicist a cărei damnatio memoriae se dorește a fi decretată, termenul geografic în cauză „are aerul de a fi sinonim cu „mare conclusum” și e descris de fapt ca o mare închisă într-un vas de pământ”[11].
Mediterana este, așadar, în esență, o mare interioară, situată în inima masei continentale euro-afro-asiatice ca un continuum natural, aproape o balama, între Eurasia și Africa. Pe de altă parte, același concept este exprimat și prin numele dat de popoarele riverane de limbă arabă: al-Baḥr al-Mutawassiṭ, adică „marea mijlocie”, „marea centrală”.
Imaginea Mediteranei distorsionată de ocupanții săi
Această terminologie, împreună cu viziunea realității geografice pe care a reprezentat-o de-a lungul secolelor, este acum contrazisă și denaturată de o altă terminologie: cea pe care puterea SUA a putut să o impună și să o oficializeze după victoria sa militară în cel de-al Doilea Război Mondial și după victoria suplimentară în războiul rece.
Lucrul acesta se reflectă în semnificația uneia dintre numeroasele acronime anglo-saxone utilizate în majoritatea limbilor europene: NATO sau Organizația Tratatului Atlanticului de Nord. După cum se știe, Tratatul Atlanticului de Nord sau Pactul Atlantic a fost încheiat la 4 aprilie 1949, „pentru securitatea și bunăstarea economică a zonei Atlanticului de Nord”, între Statele Unite, Canada, Marea Britanie, Islanda , Norvegia, Danemarca, Olanda, Belgia, Luxemburg, Franța, Italia și Portugalia. De asemenea, se reflectă în faptul că încă de la început printre țările „nord-atlantice” au fost incluse din oficiu nu numai Țările de Jos și Belgia, care – precum Germania Federală care se va alătura NATO în 1955 – se învecinează cu Marea Nordului, care este un golf al Atlanticului, dar și Italia și Luxemburg, țări care nu sunt cu siguranță scăldate de Oceanul Atlantic (mai mult, Luxemburgul nu are deloc ieșire la mare); și că din 1952 două țări la fel de mediteraneene ca Italia, și anume Grecia și Turcia, au devenit parte a acestei „comunități atlantice” anormale.
Astăzi, geografia NATO consideră alte douăsprezece țări „nord-atlantice”: Cehia, Polonia, Ungaria, Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia, Slovenia, Albania, Croația, Muntenegru. Patru dintre ei (Albania, Muntenegru, Croația și, de asemenea, Slovenia) sunt țări mediteraneene; patru (Polonia, Estonia, Letonia și Lituania) sunt scăldate de o mare europeană aproape închisă, Marea Baltică; alte două (Bulgaria și România) au deschidere la o altă mare închisă, Marea Neagră; în sfârșit, există trei (Cehia, Slovacia și Ungaria) care chiar sunt complet lipsite de orice ieșire la mare! În ciuda acestor lucruri, toate aceste țări europene au fost promovate la rangul de țări nord-atlantice.
Pe de altă parte, chiar și Brazilia, care are deschidere la Atlanticul de Sud, trebuie considerată „nord-atlantică”, de când președintele Statelor Unite a declarat, într-o întâlnire cu șeful statului brazilian Jair Bolsonaro, că nu e exclus ca Brazilia să poată deveni membră NATO [12].
Evident, toate acestea nu pot fi explicate prin ignoranța cunoscută a americanilor în ceea ce privește geografia (nouăzeci și cinci la sută dintre ei erau convinși că Kosovo este o țară africană …) Această utilizare dezinvoltă a geografiei, care ar dori să prezinte marea internă a Continentului Antic ca o extindere periferică a Oceanului Atlantic, corespunde unui proiect geopolitic: încorporarea Mediteranei și a Europei în zona asupra căreia talasocrația americană își exercită hegemonia.
În acest context, chiar și numele de mare nostrum a fost transferat dinspre Mediterana către Atlantic, pe care SUA îl consideră „marea interioară” a acelui Occident în care au închis Europa. „Cu siguranță, – proclamă un ideolog al unui Occident redenumit Magna Europa – cu Magna Europa începe istoria lumii. Ea începe afirmând între aceasta și istoria Europei aceeași analogie care a existat între istoria Europei și istoria greacă. Doar dimensiunile s-au schimbat. Există mare nostrum, dar acum este Atlanticul. Există și acum Asia invaziilor, care acum este imperiul sovietic. Între masa sa continentală și masa americană există un fel de Grecie, un cap de pod: noi suntem. Occidentul și Orientul se află, de-a lungul întregului glob, cu fața unul spre celălalt, așa cum fuseseră atât de mult timp în sudul și estul Europei „[13].
Transferul numelui de mare nostrum de la Marea Mediterană romană către Atlantic nu este un simplu abuz ocazional; este o viclenie ideologică legată organic de reprezentarea guvernării imperialiste a SUA în termenii unui pretins nou Imperiu roman. Și această identificare parodistică a SUA cu paradigma imperială romană constituie o adevărată inversare a realității, deoarece Statele Unite nu sunt noua Romă, ci noua Cartagină.
Într-adevăr, dacă pentru Simone Weil noua Cartagină era Anglia [14], Oswald Spengler vedea o identitate neo-cartagineză în puterea anglo-saxonă majoră, purtătoare a unui tip similar de Zivilisation. Citim în Declinul Occidentului: „Cei care gândesc doar în termeni de simple avantaje economice, așa cum au făcut cartaginezii în perioada romană și așa cum fac astăzi americanii într-o măsură mult mai mare, nici măcar nu pot gândi ca un om politic adevărat” [15]. Judecata unuia dintre cei mai mari istorici ale secolului al XX-lea, Fernand Braudel, nu era mult diferită, deoarece pentru el „Cartagina, un oraș nou, care crescuse în stil american (…) „americană” era Cartagina și în civilizația sa elementară, care preferă solidă rafinamentului”[16]: aici, „forme inumane și teribile de devotament (…) o viață de afaceri intensă, pe care un istoric nu ezită să o definească într-un spirit „capitalist”, se însoțește cu o mentalitate religioasă retrogradă „[17].
Paradigma cartagineză
Eneida atribuie legendarului fondator al Cartaginei un blestem teribil: cu cuvinte care anunță războaiele punice, Didona, muribundă, evocă umbra amenințătoare a unui răzbunător („ultor”) care, animat de o ură de nestins pentru urmașii lui Aeneas, va trebui să-i treacă prin fier și foc [18]. Astfel, printr-o procedură mitopoetică, Virgiliu a lămurit în lumina istoriei sacre acel sentiment întunecat care după dezastrul de la Cannae a însoțit memoria războiului lui Hannibal: sentimentul că forțe întunecate și infernale s-au dezlănțuit asupra Italiei. Lupta aprigă, continuă și mortală, care a opus Roma Cartaginei este rezumată, în cuvintele reginei punice, în două versete pe care încerc să le traduc aici: „Țărmurile sunt dușmani țărmurilor, valurile valurilor, – armele armelor: se vor lupta cu ei și cu nepoții lor. Aceasta este prevestirea mea ”[19]. Bardul Imperiului nu s-a referit pur și simplu la o confruntare geografică și militară: el a exprimat astfel sensul duelului existențial în care s-au ciocnit, în cele două secole de dinaintea sa, tânăra Kultur a Romei și decadentul, infertilul și materialistul Zivilisation cartaginez.
Dacă în civilizația cartagineză au existat aspecte tulburătoare care i-au determinat pe greci și romani să fie conștienți de „prăpastia adâncă” [20] care i-a separat de Cartagina, chiar și savanții moderni au reținut din ea imaginea unei realități sterile și întunecate, foarte departe de acel spirit luminos care a animat existența Eladei și Romei. În această judecată îi găsim laolaltă pe exponenții celor mai diverse orientări ale gândirii: nu numai „distrugători ai rațiunii” precum Houston S. Chamberlain, pentru care „sterilitatea spirituală a acestui popor este îngrozitoare”[21], sau ca Oswald Spengler, care le recunoaște cartaginezilor, „limitați și rigizi în tot ceea ce este artă și religie” [22], doar o superioritate în afaceri, dar și un catolic antfascist ca Gaetano De Sanctis, care vede în Cartagina „greutatea moartă” a civilizației antice. Atari evaluări ar putea părea nedrepte, reductive și neiertătoare dacă nu ar fi împărtășite până și de o autoritate indiscutabilă a studiilor punice ca Sabatino Moscati: „Cu toate acestea, în general, Cartagina nu ne oferă nimic comparabil cu sistemul complex și organic al învățământului grec. Civilizație tipic mercantilă, și-a educat cetățenii în spiritul navigației și comerțului în limitele și cu criteriile practice pe care nevoile le solicită din când în când. Pe scurt, nu numai substanța lipsea, ci și idealul unei educații umaniste „[24].
În marea care era nostrum și care astăzi ar putea fi numită alienum sau Punicum, nu există nici maluri, nici valuri, nici arme care să combată noua Cartagină. A șasea flotă a superputerii neo-cartagineze își are baza chiar în inima Mediteranei, la Napoli; nu departe de mormântul lui Virgiliu se află comandamentul United States Naval Forces Europe. Zeci de baze militare ale SUA și NATO sunt împrăștiate în întregul bazin mediteranean, de la Malaga și Sigonella până la Alexandria egipteană și Izmyr sau Cipru [25]. La aceastea se adaugă faptul că pe țărmul estic al Mediteranei se află locul neo-cartaginez care și-a asumat denumirea de „Statul Israel” și care destabilizează Orientul Apropiat de peste șaptezeci de ani, stimulând războaiele și terorismul. În urmă cu jumătate de secol, sperând în ciocnirea dintre Europa și Statele Unite, Jean Thiriart a reactualizat dualismul care contrapunea Roma și Cartagina într-o perspectivă geopolitică: „Modelul perfect al imperiului maritim rămâne Cartagina, iar modelul perfect al imperiului continental rămâne Roma. Lupta titanică ce se profilează la ora aceasta și care se va desfășura în secolul următor va fi lupta pentru hegemonia dintre o putere a mărilor și o putere terestră compactă: lupta dintre Statele Unite și Europa”[26]. În motto, la începutul articolului, Thiriart a reluat celebra frază pe care Cato Cenzorul nu a obosit să o repete, până la moartea sa, la sfârșitul fiecăruia dintre discursurile sale din Senatul Romei: Carthago delenda est.
NOTE
[1] “ἡ ἡμετέρα θάλασσα” (Hecat. F302c).
[2] “ἡ καθ’ ἡμᾶς θάλασσα” (Hecat. F18b); “ἡ παρʹ ἡμῖν θάλασσα” (Plato, Phaedo 113a).
[3] Plato, Phaedo 109ab.
[4] “limen interni maris multi eum locum [lo Stretto di Gibilterra] appellavere” (Plin. Naturalis historia, III, 4). Cfr. V, 18.
[5] Caes. De bello Gallico, V, 1, 2.
[6] Sallust. Bellum Iugurthinum, XVII, 4; XVIII, 5; XVIII, 12.
[7] Ad es. Plin. Naturalis historia, VI, 142.
[8] “Provincias autem quas Danubius a Barbarico ad Mediterraneum mare secludit” (Isid. Etymologiae, XIV, 5).
[9] Câteva exemple: in mediterraneis regionibus (“nelle regioni interne”), Caes. De bello Gallico, V, 12, 5; “Henna mediterranea est maxime” (“Enna este cetatea cea mai departe de mare”), Cic. In Verrem III, 192; “homines maxime mediterranei” (“oameni esențialmente de uscat”, “absolut străini de navigație”), Cic. In Verrem, VI, 70; ita fit ut mediterranei mare esse non credant (“rezultă că popoarele care trăiesc în interiorul uscatului nu ar trebui să creadă în existența mării”), Cic. De natura deorum, I, 88; Id haud magnum quidem oppidum est, sed plus quam mediterraneum celebre et frequens emporium (“e o cetate desigur nu mare, dar mai faimoasă și mai frecventată decât o piață din interiorul continentului)”, Liv. XXXVIII, 18, 11.
[10] Livio ed altri.
[11] Goffredo Coppola, “La “via” e la “vita”
[12] https://sicurezzainternazionale.luiss.it/2019/03/20/trump-vuole-bolsonaro-nella-nato/
[13] Giovanni Cantoni, Magna Europa. Dal «concetto» al «percetto» in una «pre-visione» imperiale, cuvânt introductiv la volumul: AA. VV., Magna Europa. L’Europa fuori dall’Europa, a cura di G. Cantoni e F. Pappalardo, D’Ettoris Editori, Crotone 2006. Volumul aducă texte ale unor conferințe prezentate la un seminar organizat în 2002 la Bobbio de către Alleanza Cattolica, asociație de orientare neoconservatoare.
[14] “Cauza principală a slăbiciunii lui Hitler este că el aplică procedurile infailibile reușite de Roma după victoria de la Zama, când încă nu a învins Cartagina, adică Anglia.” (Simone Weil, Sulla Germania totalitaria, Adelphi, Milano 1990, p. 246).
[15] Oswald Spengler, Il tramonto dell’Occidente, Longanesi, Milano 1957, p. 1374.
[16] Fernand Braudel, Il Mediterraneo. Lo spazio la storia gli uomini le tradizioni, Bompiani, Milano 2007, p. 73.
[17] Fernand Braudel, op. cit., p. 79.
[18] “Tum vos, o Tyrii, stirpem et genus omne futurum – exercete odiis cinerique haec mittite nostro – munera. Nullus amor populis nec foedera sunto. – Exoriare aliquis nostris ex ossibus ultor, – qui face Dardanios ferroque sequare colonos, – nunc, olim, quocumque dabunt se tempore vires” (Aen. IV, 622-627).
[19] “Litora litoribus contraria, fluctibus undas – imprecor, arma armis: pugnent ipsique nepotesque” (Verg. Aen. IV, 628-629).
[20] Joseph Vogt, La repubblica romana, Laterza, Bari 1975, p. 135.
[21] Houston S. Chamberlain, Die Grundlagen des XIX. Jahrhunderts, I, 1, cap. 2.
[22] Oswald Spengler, Il tramonto dell’Occidente, Longanesi, Milano 1957, p. 1149.
[23] Gaetano De Sanctis, Storia dei Romani, La Nuova Italia, Firenze 1967, IV, 3, p. 75.
[24] Sabatino Moscati, I Fenici e Cartagine, UTET, Torino 1972, p. 56.
[25] Cititorul poate găsi lista completă în: Alberto B. Mariantoni, Dal “Mare nostrum” al “Gallinarium Americanum”. Basi USA in Europa, Mediterraneo e Vicino Oriente, “Eurasia” 3/2005, pp. 81-94.
[26] Jean Thiriart, USA: un empire de mercantis, “La Nation Européenne”, 21, ottobre 1967; trad. it.: USA: un impero di mercanti, “Eurasia”, 2/2018. De asemenea, din 1982: “Roma trebuie să distrugă Cartagina. În Mediterana nu există loc pentru două puteri. Noi trebuie să-i alungăm pe americani din Mediterana. (…) Mediterana trebuie să devină o mare închisă, un fel de lac mare” (Jean Thiriart, Entretien accordé à Bernardo-Gil Mugurza [sic; rectius Mugarza] (1982), in: Le prophète de la grande Europe, Jean Thiriart, Ars Magna, 2018, p. 96).
Traducere C. Pantelimon
sursa: https://www.eurasia-rivista.com/
