În timp ce chestiunea crizei ce divizează Ucraina este nesigură după ,,revoluţia’’ petrecută la Kiev şi evenimentele din Crimeea, factorul naţionalismului rus (sau pro-rus) pare a fi indispensabil înţelegerii a ceea ce se întâmplă în Est. Pare deci interesant a analiza care sunt particularităţile acestui naţionalism rus, atât de străin de concepţiile noastre, ce vorbeşte mai des de imperiu decât de naţiune, şi a ne uita puţin în urmă pentru a descoperi în ce măsură îşi are acesta rădăcinile în perioada sovietică. Recenta apariţie a tezei lui Vera Nikolski consacrată acestui subiect ne dă ocazia.
Vera Nikolski, politoloagă de origine rusă, este autoarea unei teze intitulate ,,Noile forme ale gândirii conservatoare în Rusia contemporană: de la militantismul tinerilor la fundamentele sale ideologice’’. Aceasta a publicat de asemenea, în urmă cu câteva luni, o lucrare destinată unui public mai larg, inspirată de teza iniţială: ,,Naţional-bolşevism şi neo-eurasianism în Rusia contemporană’’. Ea îşi bazează cercetarea pe diversele contestaţii naţionaliste ce au acompaniat şi acompaniază în continuare tranziţia liberală în Rusia după căderea URSS-ului, concentrându-se în special pe două personalităţi deja cunoscute de către cititorii noştri: Eduard Limonov şi Aleksandr Dugin.
Însă, nu am putea înţelege aceste două fenomene ideologice specifice Rusiei şi înscrise în modernitate dacă nu facem o incursiune în trecut, analizând formele mai vechi ale naţionalismului rus, în special cel din perioada sovietică. Nikolski se întoarce chiar în secolul 19, la Sutele Negre şi la curentul slavofil, strămoşii eurasianismului contemporan. E adevărat că o parte a naţionaliştilor ruşi de astăzi îi privesc pe țari ca pe nişte figuri tutelare. Însă, potrivit lui Nikolski, acest referinţe sunt artificiale, pur simbolice, lipsite de coerența ideologică cu ce a fost, într-un context total diferit, naţionalismul ţarist al epocii.
URSS-ul era naţional-comunist
Mulţi comunişti europeni actuali, dezinformaţi de ideologia stângistă ambientală, au ocultat ceea pare a fi o certitudine dacă studiem câtuşi de puţin evenimentele secolului 20: peste tot în lume unde revoluţiile comuniste au triumfat, din China până în Iugoslavia trecând prin Cuba, ele s-au folosit de un sentiment patriotic viu, dând naştere unor regimuri pe care le-am putea califica drept naţional-comuniste. Uniunea Sovietică a cunoscut o istorie asemănătoare celorlalte ţări naţional-comuniste. Sentimentele patriotice ale lui Lenin erau cunoscute, însă Stalin este cel ce, în urma Revoluţiei din Octombrie petrecută în plin război mondial, şi-a orientat eforturile spre o reabilitare mai tradiţională a naţionalismului rus. Înlocuind în discursurile sale termenul comunist ,,tovarăş’’ cu cel de ,,fraţi şi surori’’, făcând elogiul lui Ivan cel Groaznic şi Aleksandr Nevski (reabilitare ce a permis realizarea operei eponime a lui Eisenstein) şi, într-un mod mult mai problematic, etnicizând puterea, fapt ce a dus la anumite valuri de persecuţii xenofobe faţă de anumite minorităţi, Stalin se face continuatorul unei concepţii ancestrale a puterii în Rusia.
În timp ce, în Europa contemporană, naţionalismul este mai degrabă specific claselor populare şi nu primeşte decât dezgust din partea elitelor (convertite la globalism şi la catehismul europenist), în URSS lucrurile stăteau diferit, naţionalismul fiind asumat atât de către intelectualitatea din partid (intelectualii publici, pe care Nikolski îi califică drept ,,naţional-bolşevici’’), cât şi de cea din opoziţie, unde se găseau naţionalişti de sensibilitate liberală sau democratică. Această distincţie între putere şi opoziţie este ceea ce i-a determinat pe istorici să vorbească de curente legale şi ilegale în cadrul naţionalismului rus al epocii. Dacă primii profesau deseori ateismul şi susţineau linia oficială, aceea a materialismului dialectic, cei din a doua categorie erau mai degrabă ortodocşi ori de alte sensibilităţi religioase, Nikolski vorbind de o ,,complicitate între naţionaliştii ortodocşi şi păgâni’’. Anumiţi naţionalişti din opoziţie cedează sirenelor uniunii sacre şi validează, în silă, regimul sovietic în calitate de gardian al identităţii naţionale ruse. Această atasare voluntară a unei părţi a opiniei tradiţionaliste faţă de un sistem cunoscut pentru politica să revoluţionară de tabula rasa ar putea fi dicil de înţeles pentru un spectator occidental. Însă, în numeroase culturi, am remarcat aceasta şi în China, e dificil a imagina un naţionalism ce nu este un act de fidelitate faţă de stat. Alţi opozanţi naţionalişti, marcaţi de un anti-comunism mai feroce, au refuzat această concesiune şi au preferat exilul în străinătate ori apropierea de mişcările fasciste europene.
Opoziţia naţionalistă în faţa perestroikăi
Cu toate acestea, regimul sovietic a cunoscut numeroase schimbări ce au dus inevitabil la bulversări în concepţia naţionalismului. Perestroika constituie o schimbare majoră în raporturile puterii şi în poziţionarea taberei naţionale. Încă din timpul anilor Andropov, am asistat la o răcire a relaţiilor dintre partid şi publicaţiile literare naţionaliste, semn prevestitor al declinului curentului naţionalist legal. Perestroika, asociată cu slăbirea statului şi cu o perioadă de occidentalizare, este criticată puternic de către naţionalişti şi aici se găseşte paradoxul: este chiar acest câştig al libertăţii ce le permite dizidenţilor să-şi articuleze criticile fără a ajunge în gulag. Mulţi intelectuali sunt atunci împărţiţi: scriitorul Alexandr Zinoviev, de pildă, atacă viguros (şi cu mult umor) politica reformelor în romanul sau ,,Katastroika’’, dar numai din pricina acestor reforme i s-a permis să revină din exil, la fel ca şi Soljenițîn ori Limonov, pentru a cită doar câteva personalităţi renumite. ,,Oportunitatea întoarcerii, scrie Nikolski, este cu atât mai importantă pentru autorii naţionalişti având în vedere că aceasta restabileşte coerența parcursului lor, întinată de abandonul patriei’’. Iată-ne deci în faţa unui fenomen greu de înţeles din exterior: atunci când părea clar că regimul sovietic e pe cale de dispariţie, opozanţii naţionalişti, departe de a se bucura, erau întristaţi. În afara problemei asocierii naţiunii cu statul (şi deci cu regimul) despre care scriam mai sus, acest aparent paradox se explică prin ascensiunea unei noi opoziţii concurente celei naţionale: opoziţia liberală. Aceasta beneficiază de asemenea de noile libertăţi, bazându-se însă în plus pe noile idei de sorginte filosofică şi economică occidentală. ,,Dacă deschiderea regimului le oferă naţionaliştilor noi posibilităţi, ea nu le oferă vreo legitimitate deosebită, în timp ce omologii liberali ai acestora trăiesc în timpul perestroikăi un moment scurt, dar intens, de consacrare.’’ Tabăra naţională răspunde aşadar radicalizându-şi discursul şi criticând cu virulență guvernul Gorbaciov şi noile sale orientări. În acel moment, va apărea în rândurile acestei familii politice un nou tip de intelectual, pe care l-am putea califica drept ,,outsider’’: în comparaţie cu comuniştii, ei nu sunt ieşiţi din şcolile oficiale ale partidului şi, contrar liberalilor, nu sunt nici formaţi la institutele internaţionale finanţate de SUA. Ei sunt partizani exteriori lumii academice. Scriitori, jurnalişti, militari dizidenţi, autodidacţi revoltaţi. Figurile lui Dughin şi Limonov se înscriu în acest nou val.
Naţionalism roşu vs naţionalism alb
De partea puterii, segmentele conservatoare ale partidului, cele mai slăbite în faţa reformatorilor liberali, se aliază deseori cu naţionaliştii curentului legalist. ,,Alianţa dintre comunişti şi naţionaliştii de tendinţă imperial-etatistă constituie centrul de gravitate a ceea ce numim tabăra naţional-patriotică’’. Această apropiere contribuie, ca reacţie la noul raport de forţe, la întărirea liniei naţional-bolşevice (fără legătură directă cu tendinţa germană din prima parte a secolului 20), ce se caracterizează printr-un naţionalism interetnic, conştient de dimensiunea imperială a unei Rusii foarte multiculturale. Acesta este, în plan ideologic, în concurenţă directă cu un alt tip de naţionalism, foarte prezent într-o parte a opoziţiei: naţionalismul alb, emanat de extrema dreaptă şi purtător al unei viziuni rasialiste şi deseori monarhizante. După căderea URSS-ului, naţional-bolşevismul va avea avantajul în mod considerabil asupra naţionalismului de extremă dreaptă. Această cădere, în acelaşi timp, va modifica încă o dată în mod radical statutul naţionalismului rus faţă de raporturile sale complexe cu puterea. Ştim că liberalizarea sălbatică ce a urmat a dus, în 1992, la o hiperinflaţie, preţurile au explodat, privatizările s-au succedat şi au dus la o pauperizare masivă a populaţiei cu consecinţe dramatice: criză demografică, scăderea speranţei de viaţă, agravare vertiginoasă a inegalităţilor sociale, cvasi-dispariţia clasei mijlocii. Ca şi în perioada perestroikăi, reformele au dus la o ascensiune a naţionaliştilor, susţinuţi de data aceasta de către comuniştii eliminaţi de la putere şi înfricoşaţi de a vedea vechea politică socialistă înlocuită de o economie de piaţă prădătoare. Chiar şi cei mai virulenţi foşti critici ai sistemului comunist au devenit nostalgici, deoarece considerau că ceea ce venise după era mult mai rău. ,,Sunt un bărbat sovietic, părinţii mei sunt sovietici. Cu toate că încerc atât cât pot să elimin sovieticul din mine, am început să restaurez această moştenire la 19 august 1991.’’ De altfel, Dughin a început a considera URSS-ul ca fiind succesorul Imperiului Ţarist prin mediatorul eurasianismului.
Uniune Sacră împotriva liberalilor
În urma eşecului rebeliunilor din 1992-1993, PCFR-ul (partidul comunist post-sovietic) se afirmă ca singur deţinător al naţionalismului roşu, spre dezamăgirea grupurilor naţionaliste ce voiau aceeaşi recunoaştere. Acest partid este fondat şi prezidat de către Gennadi Ziuganov, om politic major al istoriei Rusiei contemporane şi cel mai aprig oponent al lui Putin în plan electoral intern. Vechi cadru al PCUS-ului dizolvat, el a reconstruit un partid în jurul aceleiaşi obediențe marxiste dar pe o linie mai conservatoare şi mai naţionalistă decât predecesorul sau. E posibil ca influenţa lui Dughin să fi jucat un rol în această orientare. Dughin însuşi spunea că ,,PCFR-ul este în mare parte un partid eurasianist de stânga’’. Mai târziu, când Partidul Naţional-Bolşevic va fi deja fondat, Limonov a explicat că obiectivul lui era acela de a depăşi opoziţia ce gravitează în jurul programelor LPDR-ului lui Jirinovski şi PCFR-ului lui Ziuganov. În timpul anilor Elțin ce au succedat căderea URSS-ului, putem spune aşadar că puterea este liberală şi că opoziţia e naţionalistă. Schema se va inversa odată cu ascensiunea lui Putin. Acesta se va ajuta de fragilizarea momentană a opoziţiei deoarece aceasta din urmă se va vedea depăşită la propriul său joc de către Kremlin. O parte a acestei opoziţii, în special cea naţional-bolşevică, îşi va găsi totodată locul în tabăra revoluţionară, în special pe frontul social. Dar asta este deja o altă temă.
Traducere Radu Simion
http://rebellion-sre.fr/david-lepee-nationalisme-russe-a-lepoque-sovietique/
