Ortodoxia și construirea națiunii 1918-1941

Sorin Stanciu 28 noiembrie 2017 1 comentariu

„Naționalism este conştiinţa că aparţii cutărui grup etnic, iubirea acelui grup şi activizarea acestei iubiri în slujba binelui lui. Care este însă modul românesc de comuniune cu ordinea spirituală transcendentă? Aceasta ne-o spune istoria și ne-o spune viața actuală a poporului nostru: este Ortodoxia… Cheagul de iubire şi de sacrificiu între membrii naţiunii nu-l poate întreţine decât credința în Dumnezeu”.

(Părintele profesor Dumitru Stăniloae)

1. Preliminarii

Studiul cu titlul ,,Ortodoxia și construirea națiunii 1918-1941” reprezintă un capitol al unui proiect de cercetare intitulat ,,Teologie politică românească. O analiză de discurs. 1918-1941”. Tema descarcă istoriografic una din direcţiile proiectului şi anume analiza în cadrul discursului teologal cu funcție politică a conceptelor/realități istorice – ortodoxie și naţiune. Prin „discursul teologal cu funcție politică” se distinge acel univers simbolic care se coagulează în jurul unor figuri publice, opere, publicaţii şi teme. Modalitatea de comunicare în interiorul grupului cultural, relaționările conceptuale, reprezintă un alt obiectiv al studiului. Conceptul de discurs teologal se referă la un discurs multiplu, pe diferite paliere. Acesta este compus din discursul ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române, al teologilor sau cel al intelectualilor creştini. Studiul analizează raportul, conectivitatea dintre cele două concepte/ realităţi istorice – ortodoxie şi naţiune în studiile şi articolele unui teolog important al Bisericii Ortodoxe Române, părintele profesor Dumitru Stăniloae şi de asemenea în lucrările unui important profesor de teologie din interbelic, o voce inconfundabilă în agora creştină, Nichifor Crainic. Noutatea şi originalitatea acestui demers istoriografic constă într-o abordare interdisciplinară a subiectului. Apelul la noua istorie politică, la teoria naţionalismului, istoria ideilor, istoria bisericii şi istoria presei româneşti conturează o perspectivă holistic-istoriografică. Pe de altă parte, în cadrul acestui studiu urmăresc dialogul centrat pe conceptele cu vocaţie şi construcţie identitară în cadrul palierelor discursului teologal amintite anterior. Mă refer în special la hermeneutica livrată de creatorii de mesaj creştin în jurul conceptelor ortodoxie și naţiune/neam. Oportunitatea acestei investigări istoriografice rezidă în revitalizarea memoriei unor proiecte şi căutări intelectuale interbelice în cadrul conştiinţei publice românești de azi. Aceste proiecte conturau în epocă o soluţie autohtonă şi o critică teologico-politică la problema modernităţii. Consider că şi azi problema crucială a societăţii româneşti o reprezintă armonizarea conceptelor/realități istorice – identitate/universalism, cel din urmă conturat azi ca proiect european sau globalizare. În cadrul acestui demers cognitiv explorez în paralel cu bibliografia recentă dedicată problematicii şi surse documentare edite sau inedite, precum articole valorificate insuficient istoriografic din Telegraful Român, unde redactor-șef era Dumitru Stăniloae și Calendarul, al cărui director era Nichifor Crainic. Studiul de față invită la parcurgerea unor texte care facilitează inserarea în zeitgeist-ul epocii. Aceste narațiuni relevă consistenţa teologică şi ideologică a conceptelor ortodoxie şi naţiune în lucrările teologilor amintiţi, precum și importanța lor în structurarea unei genealogii ideatice a naționalismelor interbelice și a fascismului românesc.

2. Istoriografia, ştiinţele sociale şi „duşmanii naţionalismului”

Istoria este una dintre științele umaniste expuse radical influențelor ideologiei. Prin ideologie înteleg aici în special funcţia de disimulare/distorsiune adică de manipulare şi nu cea pozitivă de integrare[1]. În măsura în care abordarea istoriografică se detaşează de evenimenţial, de metode aparent rankiene epistemologic şi tinde către explorări novatoare, doza de ideologie se amplifică[2]. Conștientizată sau nu, influența subtilă a ideologiei poate deteriora grav sensul principal al travaliului istoriografic – reconstituirea cât mai fidelă a trecutului, analiza cât mai nuanţată a contextului istoric. Iată de ce o întreprindere istoriografică care atacă problematica și impactul a două concepte/realități istorice precum ortodoxia şi naţiunea în discursul teologic din interbelic, felul în care ele se constituie ca axe ale unei concepţii de teologie politică românească, pot produce într-un anumit auditoriu un soi de rumoare intelectuală stimulată de prejudecăţi contemporane. Aceste prejudecăţi cognitive care transformă uneori istoricul şi cercetătorul de ştiinţe sociale într-un „poliţist al trecutului” instituie discret o nouă cenzură. Anumite teme sunt investigate timid sau evacuate din teritoriul istoriografic deoarece între cercetător şi tema respectivă poate fi insinuată o culpabilitate a cunoaşterii. Empatia cognitivă cu obiectul cercetării istoriografice nu se poate metamorfoza în simpatie cu domeniul cercetat atât timp cât aceasta nu distorsionează şi nu compromite discursul istoriografic. În fapt, există teorii istoriografice care susţin că însăşi alegerea unei teme sau utilizarea unor metode de cercetare nu este inocentă ideologic. În introducerea cărţii lui Maurizio Viroli[3], profesorul român de științe politice de la Indiana University, Aurelian Crăiuțu afirma:

„În numele dragostei de ţară au fost comise cele mai odioase atrocităţi iar patriotismul a fost folosit de către actori politici dintre cei mai dubioşi şi nocivi pentru a deveni în scurt timp vedete naţionale… În aceste condiţii, spiritele moderate şi nedogmatice au evitat adesea tema patriotismului, care a căzut într-un nemeritat con de umbră în aşteptarea unor zodii mai bune.

Astfel se explică nevoia urgentă a clarificărilor teoretice care să ne permită o eficientă confruntare cu formele maligne ale patriotismului şi naţionalismului agresiv ce continuă să facă ravagii în întrega lume”.

În cultura română a ultimelor decenii şi în special după 1989, derapajele ideologice ale național-comunismului, cât și ideologia naționalistă postrevoluționară derivată în mare parte din vechiul regim comunist sau din revirimentul unor grupări neolegionare, au produs reacții în câmpul intelectual românesc din emigrație, fie în cel autohton. Unul din intelectualii care au marcat prin acuitatea observaţiilor analiza fenomenului naţionalist din cultura şi politica românească a secolelor al XIX-lea și al XX-lea, îndrăznind să-i exploreze genealogiile ideatice, a fost istoricul religiilor Ioan Petru Culianu. Iată ce scria savantul român într-o lucrare celebră dedicată lui Mircea Eliade[4]:

„Din secolul al XVIII-lea, când clerul greco-catolic (unit) din Transilvania a pus bazele istoriei româneşti, fiecare istoric a fost un (mare) naţionalist şi un (mare) patriot. În afară de aceste venerabile prejudecăţi, puţine sunt principiile hermeneutice ale istoriei româneşti. Unul dintre acestea, formulat de Nicolae Iorga şi funcţionând de atunci încolo ca postulat intern al oricărei investigaţii în istoria ideilor din România, este că, fără îndoială cultura românească premodernă reprezintă o continuare a culturii bizantine. Orbiţi de dorinţa de a demonstra prin vechimea rădăcinilor culturale ale românilor aspectul lor onorabil, istoricii au continuat, pe urmele lui Nicoale Iorga, să transforme într-o sursă de confort ceea ce avea să reprezinte, împreună cu poziţia ei geografică, una din cele două nenorociri ale României moderne. Cel mai mare handicap în istoria românească a fost, într-adevăr, izolarea de Europa centrală şi apuseană, din pricina apartenenţei ei la sfera de influenţă culturală bizantino-slavă”.

Aceste puncte de vedere reliefate, care dau contur unui veritabil curent ideologic critic la adresa ortodoxiei și naționalismului, vin să inhibe sau să descurajeze potențialii cercetători ai fenomenului. Din fericire, în câmpul cultural occidental, dezbaterea despre naţionalism şi variantele sale palingenetice de secol XX – fascismele europene, a atins un punct al maturităţii istoriografice, devenind imună la tentațiile ideologice ale prezentului. Astfel, operele unor autori precum Zeev Sternheell, George L. Mosse, Stanley G. Payne, Roger Griffin şi Emilio Gentile[5] conturează de câteva decade o nouă metodologie şi o nouă paradigmă în studiul fascismului şi naţionalismelor europene. De asemenea, în istoriografie, dar și în științele sociale românești, s-a produs după modelul amintit o mutaţie fecundă prin contribuţiile teoretice recente ale unor consacraţi cercetători ai fenomenului precum Florin Müller, Constantin Iordachi, Mihai Chioveanu, Marius Turda, Mirel Bănică sau Valentin Săndulescu.

În ciuda acestui progres, în studiul problematicii asupra naţionalismului şi fascismului rămân influente în dezbaterile intelectuale abordările iconoclaste, postmoderne ale unor autori influenţaţi de paradigmele marxizante, neoliberale sau eurocentriste precum cele ale lui Eric J. Hobsbawm, Benedict R. O’G. Anderson, Ernest Gellner sau Katherine Verdery. Aceste perspective nu rămân încă fără un ecou contaminant în câmpul ştiinţelor sociale româneşti invitând la reflecţii axiologice sau profetizante care însoțesc analize poziționate corect academic. Iată cum îşi încheie sociologul Dan Dungaciu preambulul lucrării sale referitoare la teoriile asupra naţionalismului[6]:

„Naţiunile nu sunt nemuritoare. Nefiind creație divină sau punct de plecare natural al istoriei umane, nimeni nu le poate garanta existenţa veşnică. Aşa cum au avut un ,,început”, vor avea probabil, şi un sfârşit. Chestiunea nu e asta. Ceea ce trebuie subliniat este că, deoarece existenţa şi persistenţa lor se bazează inclusiv pe faptul că răspund unor nevoi vitale pentru indivizi – obiective, subiective, existenţiale etc. – pentru a fi înlocuite trebuie să apară – cum am mai sugerat – forme sociale (obiectivităţi subiectivate) capabile să le înlocuiască eficace şi la acelaşi nivel de profunzime. Deocamdată, cel puţin, proiectul european nu reuşeşte să fie acel proiect. De aici şi o serie de crize la care asistăm astăzi”.

2. „Atleţii” naţionalismului creştin

Conceptele de creştinism şi naţiune formează în cultura română interbelică un binom ideatic inseparabil. În jurul acestor două concepte s-au articulat treptat viziuni și ideologii ale intelighenției românești anticapitaliste, antimoderne, schițate antebelic și prolifice în perioada interbelică. Aceste ideologii s-au conturat ca orientări naţionaliste care au elaborat apologii ale sufletului ţărănesc sau ale creştinismului ortodox considerat ca matrice identitară a românităţii.

Printre curentele culturale care au derivat din naţionalismul eminescian și din şcoala istorică a lui Nicolae Iorga trebuie enumerate: poporanismul lui Constantin Stere desprins din socialismul rusesc, ideologia Sămănătorului, a lui Nicolae Iorga, ortodoxismul lui Nichifor Crainic şi ideologia Mişcării Legionare care a realizat un sincretism între poporanismul socialist, reformismul lui N. Iorga, ortodoxism şi antisemitism. După opinia lui Ioan Petru Culianu, N. Iorga a indus primul în câmpul intelectual românesc seminţele unor ideologii de o asemenea factură. Primordialismul iorghist susţinea starea unei devoluţii istorice la români, stare care era identică cu o armonie a începuturilor infestată de factorul exterior al invaziilor şi mai nou al capitalismului. Din această viziune asupra românităţii întâlnită iniţial în poeziile lui Eminescu[7], dar şi în articolele sale din Timpul, s-au desprins naţionalismele interbelice. Utilizez aici termenul de naţionalisme deoarece chiar dacă sunt derivate dintr-o sursă comună, aceste fenomene ideologice şi culturale au fost diverse şi permanent supuse unei nuanțări istorice.

Naţionalismul românesc interbelic are ca sursă ideatică, alături de aceste curente cultural-ideologice, și opera lui Nicolae Paulescu. Personaj controversat astăzi din cauza concepţiilor lui antisemite[8], Nicolae Paulescu a fost profesor de fiziologie medicală la Universitatea din Bucureşti şi savant recunoscut în lumea academică internaţională. Considerat de Nichifor Crainic ca fiind principalul doctrinar al naţionalismul creştin, precursor al intelectualilor de orientare naționalistă din interbelic, profesorul îi schiţează un portret intelectual demn de o hagiografie, alături de o interesantă și sumară incursiune în originile intelectuale ale naţionalismului românesc de la răscrucea secolelor:

„Într-adevăr, naţionalismul creştin, în sensul autentic al cuvântului, are un singur mare poet: George Coşbuc, şi un singur mare cugetător: pe Nicolae Paulescu în care se fundează integral. Naţionalismul genialului Eminescu e profund rasist, dar latura creştină îl preocupă numai tangenţial şi numai sub raportul concepţiei conservatoare. Vasile Conta e un mare antisemit, dar e materialist şi ateu. Naţionalismul d-lui A. C. Cuza întemeiat ştiinţific în economia politică, se mişcă pe temelia arianismului nordic cu ştiuta-i consecinţă în domeniul religios. Naţionalismul d-lui N. Iorga e eminescian cu aprecierea ortodoxiei ca forţă culturală istorică şi cu negarea vitalităţii ei actuale.

Nicolae Paulescu e un naţionalist autentic, cum sunt toţi ceilalţi, dar e în plus creştin autentic. Din domeniul literaturii, singur George Coşbuc îi corespunde. Nici Coşbuc nici Paulescu nu discută creştinismul sub raportul filosofic sau rasial, ci îl acceptă ca pe religiunea revelată, de caracter supranatural[9]”.

Nichifor Crainic stabileşte astfel un primat intelectual al profesorului de fiziologie medicală, recunoscut ca părinte fondator al naţionalismului creştin interbelic. Aprecierea pe care profesorul de teologie o acorda doctrinei lui Paulescu este relevată de evocarea realizată anual în cotidianul Calendarul, între anii 1932 şi 1933, de înfiinţarea unui Institut de studii naţionaliste şi creştine „Nicolae Paulescu”. În cadrul acestui institut au fost organizate timp de un an conferinţe despre doctrina şi personalitatea profesorului de fiziologie medicală. Totodată referinţele intelectuale paulesciene ale lui Nichifor Crainic abundă în lucrarea Puncte cardinale în haos[10].

Dacă naţionalismul secolului al XIX-lea, care a fondat statul modern român, este de factură iluministă şi tangenţial romantică, naţionalismul interbelic este un curent dispersat în naţionalisme care regrupate intelectual şi politic vin să conteste linia culturală şi politică a secolului anterior. Această falie între cele două tipuri de naţionalism, unul fondator de heimat, de instituții statale, și altul critic și palingenetic, se hrănește chiar din disputele culturale ale secolului al XIX-lea. Astfel, disputa dintre junimiştii conservatori, acerbi critici ai formelor fără fond[11], şi liberalii de sorginte paşoptistă este preluată într-o nouă formă în perioada interbelică. În fapt, atât naţionalismul paşoptist cât şi naţionalismul interbelic reprezintă formule hibride ideologic, rezultante doctrinare ale unei aculturații profunde ivite din contactul cu modernitatea occidentală. Încă din anii ’30 ai secolului trecut, teoria fenomenului aculturaţiei s-a structurat metodologic şi conceptual definindu-l ca parte a fenomenului dinamicii culturii sau politicii. Acest fenomen al aculturaţiei este analizat ca un derivat al unor procese mai profunde de ordin economic şi politic sau este conceput ca o dimensiune a unei construcţii mai complexe, cum este aceea de identitate etnică. Iată ce afirmă sociologul Maria Cobianu Băcanu despre aculturaţie:

În procesele de împrumut specifice aculturaţiei, fenomenul fundamental îl constituie re-elaborarea, re-interpretarea prin care elementele culturale, complexele practici ale culturii donatoare se schimbă nu numai ca formă, dar şi ca semnificaţie în termenii culturii receptoare. Studiul ariilor culturale, mai ales, al societăţilor din aceeaşi arie culturală, a evidenţiat manifestări schimbate ale modului de bază în trecerea de la un grup la altul, demonstrând nu numai nevoia de continuitate, dar şi caracterul creator, inventiv al preluărilor. […] Schimbul cultural dirijat reflectă condiţiile în care o societate dominantă induce sau forţează schimbarea în modul de viață al unei societăți subordonate[12].

Așadar naționalismele invocate mai sus reprezintă în fapt nişte răspunsuri reactive ale lumii româneşti la întâlnirea cu modelul capitalist. Ambele naţionalisme au avut pretenţii fondatoare, dar în timp ce primul a reuşit prin intermediul elitei boierești conectate la sfere de putere externă de a scrie şi a face istorie[13], cel de-al doilea a avut ambiţia de a recupera creştinismul ortodox ca factor primordial identitar şi de a face din el o pârghie în a răsturna și recrea lumea românească. De fapt, travaliul celor două naţionalisme la imaginarea naţiunii[14] nu este disjunct întru-totul, aşa cum sugera Nae Ionescu. Nichifor Crainic îi recunoaşte lui Nicolae Bălcescu şi paşoptiştilor creativitatea istorică şi intelectuală într-o formă profund autohtonă îmbrăcată în valori europene:

La lumina noilor idei europene, romanticii descopereau poporul românesc. E adevărat că ei îi prescriau tratamente politice şi sociale după ultima carte de reţete din Apus, dar în cultură romantismul îi apleca la izvoarele locale şi învăţa să fie autohtoni. Romantismul istoric îi călăuzea spre strămoşi; romanismul poetic spre folklor. Europenizaţi în ordinea social-politică ei erau autohtonizaţi în ordinea creaţiei literare […]. Romanticii afirmau poporul și legenda națională […]. Un Nicolae Bălcescu, un Mihail Kogălniceanu, un B.P. Haşdeu, un Mihai Eminescu, un George Coşbuc, un Vasile Pârvan sau Nicolae Iorga ni se înfăţişează sub îndoitul aspect de vastă asimilare a culturilor străine şi de monumentală creaţie autohtonă. Tradiţionalismul vede în ei revelaţii istorice ale substanţei de viaţă permanentă ce zace în adâncul acestui popor[15].

Conceptul de autohtonism este intrinsec legat la Nichifor Crainic de binomul terminologic naţiune-ortodoxie. Acest binom conceptual se desface ideatic în noi termeni precum tradiţie, tradiţionalism, autohtonism, teandrie, specific etnic, care vin să construiască un univers simbolic, fundament conceptual pentru o nouă ideologie şi un nou praxis politic. Acest praxis trebuia, în viziunea lui Crainic, să determine transformarea sufletului românesc în factor de energie constructivă. Nichifor Crainic a fost preocupat în principal de proeminenţa religiosului în comunitatea etnică şi naţională. Ideile sale încarnate în articole şi alte efemeride jurnalistice depind consistent de contextul politic şi social în care au fost redactate. Deşi adunate şi publicate în forma unor cărţi, articolele sale sunt lipsite de un aparat critic şi ştiinţific. Crainic atacă în articolele sale recuperate ulterior livresc o problematică perenă a omului, umanităţii, istoriei şi vieţii naţionale. Relaţia dintre religios şi naţiune devine pentru Crainic o structură esenţială a comunităţii umane. Iată de ce problematica ortodoxiei și a bisericii l-a preocupat în special.

Personalitate febrilă și controversată, Nichifor Crainic a dezvoltat termenii opţiunilor culturale, literare şi politice proprii „gândirismului” mai întâi în paginile revistei Gândirea, al cărei director va deveni în 1926, după abandonarea revistei de Cezar Petrescu. Aceste direcții culturale s-au regăsit și în colaborările la ziarul Cuvântul al lui Nae Ionescu și la Curentul condus de Pamfil Şeicaru. Ele au fost dezvoltate ulterior în cotidianul Calendarul, între anii 1932 şi 1933, până la arestarea sa din 1937 şi de asemenea în cadrul revistelor Sfarmă Piatră şi Porunca Vremii, al cărui codirector a devenit în 1938. Pe parcursul acestor două decenii interbelice, Nichifor Crainic a intrat în calitate de jurnalist, profesor de teologie şi animator ideologic, în polemici care i-au delimitat şi clarificat propria-i viziune teologală asupra raportului între ortodoxie şi naţiune. Preopinenții săi s-au recrutat atât din spaţiul intelectual delimitat de creştinismul teologal, dar cu vocaţie tradiţionalistă, precum Lucian Blaga, care este exclus în anul 1942 din revista Gândirea, dar şi din zona creştină, cum ar fi emulii lui Nae Ionescu din cadrul revistei Predania. Alți adversari ideologici s-au recrutat dintre intelectualii din zona revistelor de stânga precum Miron Radu Paraschivescu sau Mihail Moșandrei, care publica în Vremea[16]. Totuşi, caracterul său dinamic, personalitatea sa exacerbată, viziunea ortodoxismului său strict și opțiunile sale politice i-au îndepărtat în același timp pe scriitorii şi colaboratorii iniţiali. Fideli conceptiei sale până la sfârşit i-au rămas Vasile Voiculescu şi Ion Pillat. Alături de aceştia se remarcă prin apropierea conceptuală şi umană ilustrată prin colaborarea neîntreruptă cu mentorul ortodoxismului cultural, profesorul de istorie bisericească de la Sibiu, părintele Dumitru Stăniloae. Iată ce nota „puternicul gânditor de la Sibiu” despre Crainic:

„În epoca noastră atât lipsită de oameni cu convingeri tari, cu atitudini consecvente, capabili să îmbrăţişeze în preocuparea lor grija pentru obştea în faţa căreia declamă mincinos, Nichifor Crainic e un exemplar de rară şi ideală umanitate. Toată acţiunea lui postbelică e de-o impresionantă unitate de ton […]. Curentul animat de Nichifor Crainic nu e o speţă de semănătorism. Acela era un romantism facil, adeseori afectat, foarte puţin realist şi exagerând nota optimistă şi de mândrie naţională. „Gândirismul” se distinge prin nota de intimitate şi adâncime spirituală, prin preocuparea nu de anecdoticul vieţii ţărăneşti, ci de coloritul fin, abia sesizabil al problematicii sufleteşti, de elementele religioase şi metafizice ale etnicului românesc”[17].

În ciuda consensului ideatic general dintre cei doi profesori de teologie, consens care a stimulat o colaborare, admiraţie şi o influenţă reciprocă, între Crainic și Stăniloae pot fi observate și diferențieri conceptuale majore. Aceste diferenţieri nu au produs o ruptură ci mai degrabă o diversificare a abordării în plan cultural-ideologic a principalului curent ideatic interbelic – naţionalismul de inspiraţie ortodoxă. Dacă viziunea lui Nichifor Crainic asupra naţiunii şi ortodoxiei este mai degrabă cultural-teologică, cea a părintelui profesor Dumitru Stăniloae este centrată pe o viziune teologic dogmatică. În acelaşi timp, dacă Dumitru Stăniloae rămâne neutru faţă de atitudinea şi politica bisericească a ierarhilor ortodocși, la Nichifor Crainic observăm observații critice generale față de Biserica – instituție. Demn de semnalat este că ambele viziuni au reverberaţii consistente în câmpul cultural şi ideologic interbelic, în primul rând prin publicistică. Ideologia gândirismului lui Crainic, viziunea sa asupra rolului ortodoxiei în plămada unei noi conştiinţe româneşti după Marea Unire din 1918 şi a unei adânciri identitare merge mai departe decât intervenţiile lui Stăniloae. Trecând de faza implicării culturale, directorul Gândirii reuşeşte o translaţie a ideilor sale în spaţiul politic, susţinând diferite proiecte de putere care i se conturau ca soluţii ale momentului pentru românitate. Astfel, sprijinirea prin campanii de presă a revenirii lui Carol al II-lea pe tronul României, alături de Nae Ionescu, Cezar Petrescu și Mihail Manoilescu, candidatura parlamentară independentă susținută de P.N.Ț. din anul 1929, sprijinul iniţial acordat Gărzii de Fier şi încercarea de a media pentru unificarea dreptei creştine, reprezintă o prelungire în spaţiul public a propriilor concepţii ideologic-culturale.

Pentru Nichifor Crainic conceptele de ortodoxie și națiune trimit la realități care se întrepătrund într-o cheie teandrică. Astfel, religia reprezintă în această viziune un element constitutiv al comunităţii naţionale. Acest element consolidează alături de limbă, istorie și mediu identitatea unei naţiuni. Crainic nu reduce totuşi o realitate atât de complexă precum naţiunea doar la constituentul religios. Deși analiza asupra națiunii o tratează prin dimensiunea religioasă, el nu o defineşte doar reducţionist teologic, ci şi sociologic şi antropologic[18]. Crainic defineşte naţiunea ca tip de comunitate umană înzestrată cu identitate istorică, cu omogenitate biologică şi psihologică, cu unitate spirituală, cu voinţă şi putere proprie[19].

Cele două concepte, ortodoxie şi naţiune, sunt definite şi conectate la Nichifor Crainic în curentul amplu al gândirismului. De exemplu, conceptul de naţiune este subsumat şi analizat prin intermediul unor concepte-manifest, emblematice pentru travaliul cultural-ideologizant al lui Crainic: autohtonism şi tradiţionalism. Importanţa acestor două concepte în definirea a ceea ce înseamnă naţiunea şi românitatea este covârşitoare. Totodată, pentru Crainic analiza conceptului de tradiţie este intrinsec legată de una din dimensiunile etnicului românesc, ortodoxia. Astfel, interogând conceptul de tradiţie, directorul Gândirii identifică două niveluri ale acesteia în românitate: tradiţia autohtonă şi tradiţia creştină. Încercând să precizeze conceptul de tradiţie, Crainic dezvoltă pe fundamentul paradigmei lui Unamuno semnificaţii legate de biologic şi spiritual: sângele, limba, sufletul românesc, pământul. Aceste elemente devin constituenţii unei tradiţii eterne, dimensiune ontologică ce dă unicitate fiecărei naţiuni. Tradiţia operează la Crainic ca o realitate dinamică, vie şi nu statică. Ea devine un element al etnicităţii care nu se opune schimbării şi inovării. Trăsătură a specificului naţional, fundament principal al naţiunii, ea nu înseamnă doar o repliere pe trecut ci o comunicare cu prezentul trepidant. Încercînd să elucideze toposul şi semnificaţia culturală a tradiţiei în plămădirea etnicităţii, Crainic afirmă:

„În raport cu istoria românească, tradiţia noastră eternă îşi are sediul în popor şi în expresia lui multiplă care este cultura populară ca produs etnic. Ea stă într-un anume fel de a poetiza, într-un anume fel de a cânta, într-un anume fel de a filosofa, într-o anumită atitudine faţă de natură şi faţă de Dumnezeu”[20].

A doua dimensiune a tradiţiei are pentru directorul Gândirii o origine religioasă. Ortodoxia devine o substanţă inserată în elementul etnic. Tradiție întemeiată pe revelație, creștinismul ortodox nu este pentru Crainic anacronic aşa cum sugerează C. Rădulescu-Motru, ci modern deoarece el modifică noile generaţii în sensul valorilor creştine. Crainic susţine rolul determinat al creştinismului în general şi al ortodoxiei în special pentru cazul românesc în emanciparea şi civilizarea fiecărui popor.

Programul cultural-ideologic al lui Crainic poate fi interpretat ca o implicare activă în problemele agorei creştine interbelice, ca o reflectare a unor frământări şi deziderate urgente pentru societatea românească a timpului respectiv. Pentru Crainic, postulatele sale ideologice reflectate ca program cultural al Gândirii, articolele din Calendarul, Sfarmă Piatră, Porunca Vremii, implicarea lui în viaţa politică interbelică pot fi considerate ca un ataşament faţă de propria comunitate de destin care îşi căuta locul istoric în noua paradigmă a modernităţii. Proiectele sale se relevă, dacă apelăm la o perspectivă sociologică şi biografică, ca un vehicul de ascensiune socială şi prestigiu public. Iată cum definea prolificul gânditor și jurnalist ideile de patrie și patriotism de Ziua Independenţei şi Monarhiei, pe data de 10 mai 1933:

„Cuvântul Patrie are un îndoit înţeles: material şi spiritual. Patria e pământul în care sunt îngropaţi strămoşii. Prin urmare: pământ şi suflet. Ţara ca unitate geografică şi neamul ca unitate spirituală se contopesc laolaltă în Patrie […] Ziua Patriei e ziua sacrificiului naţional de totdeauna şi de pretutindeni unde a bătut suflet şi a curs sânge românesc. Nu poate fi deci dragoste de ţară făra evlavioasa recunoştinţă a celor vii pentru cei care au murit. Cine tăgăduieşte trecutul şi rupe legătura sufletească cu el nu poate fi patriot. Fiind un cult al morţilor, al strămoşilor, patriotismul e astfel jertfa celor care trăiesc pentru cei care vor veni. Patriotismul e disciplina morală în care trăieşte şi prin care se menţine un popor […] Patriotismul în acţiune se numeşte naţionalism”[21].

Problematica deschisă de Crainic în orizontul culturii românești interbelice poate fi considerată mai degrabă o contra-cultură critică decât un curent dominant, oficial. Din acest motiv, ea s-a conturat în epocă alături de alte viziuni precum cea a lui Nae Ionescu drept o sursă culturală şi ideologică stimulatoare, optimistă în acord cu voluntarismul noii generaţii, a studenţimii creştine pe care implicit a format-o. Această studenţime creştină a fost aceeaşi care a creat în epoca interbelică Mişcarea Legionară.

În contextul acestui tumult politic şi cultural s-au manifestat şi intervenţiile referitoare la problematica națiunii și a ortodoxiei ale Părintelui profesor Dumitru Stăniloae. Toate articolele referitoare la cele două concepte, precum și la tematica naționalismului interbelic, au fost culese şi editate ulterior, în anul 1939. Volumul respectiv a fost denumit Ortodoxie şi românism şi cuprindea articole publicate în Telegraful Român, Vremea, Gândirea şi Ortodoxia. În articolele strânse în cea mai mare parte în Ortodoxie şi românism, Dumitru Stăniloae a dezvoltat mai întâi problema persoanei, a individului şi a raportului cu naţiunea. Părintele nu privea naţiunea ca pe un bloc, ca pe un organism perfect unitar, accentuând faptul că ea este formată din persoane. Principiul de la care se revendică Stăniloae este unul teologico-dogmatic:

„Creştinismul se adresează persoanei. El nu se adresează naţiunii, pentru că nu există o conştiinţă ipostatică, de sine stătătoare, a naţiunii. Dar persoanele omeneşti nu sunt unităţi abstracte, dezbrăcate de orice determinante şi, prin urmare, întru totul identice. Se pot detaşa, desigur, de la orice persoană anumite determinante, ca accidentale şi de suprafaţă. Dar sunt o serie de caracteristici de care nu poate fi dezbrăcată o persoană, chiar dacă am pătrunde pană la ultimul ei sâmbure, la ceea ce numim eul ei [..]. Eul nu este o simplă entitate ipostasială înzestrată cu forţa necesară de a constitui un organism omenesc şi cu acea lanternă la lumina căreia se vede şi pe sine şi conţinutul său de viaţă”[22].

Conform teologului, problema națiunii și a naționalismului începe cu decriptarea a ce înseamnă naţionalitatea, apartenenţa la o naţiune. Această calitate este una care, circumscrisă de un determinant ontologic, cel al înaintaşilor, aduce în discuţie problema raportului dintre eul personal şi eul colectiv privit prin intermediul atât al unei influenţe interioare, cât și prin cel al eredităţii. Pentru Stăniloae, ereditatea nu este o simplă lege biologică. Ea este un determinant mai degrabă ontologic şi cultural care înglobează experienţa strămoşilor, istoria lor personală. Ereditatea devine astfel treptat o realitate ontologică plămădită în curs de generaţii, care pornește de la suprafaţa existenţei către adâncimi fiinţiale. Aceste adâncimi se vor constitui în viitor ca influenţe asupra eurilor urmaşilor. Acest uman determinat ontologic de strămoşi este determinat mai departe conform viziunii profesorului de teologie de un model-forţă, de un model dumnezeiesc.

„Că istoria inaintaşilor ar contribui cu ceva la determinarea eurilor urmaşilor, e foarte plauzibil şi, din punctul de vedere creştin, admisibil. Procesul de variare şi dezvoltare a lumii nu e determinat nici numai de Dumnezeu şi nici numai din imanenţă. O conlucrare misterioasă are loc şi în scoaterea la iveală a noilor feţe omeneşti. Toate feţele omeneşti îşi au modelele lor eterne în Dumnezeu, modele care nu sunt idei statice, ci forţe care lucrează la alcătuirea chipurilor lor în lumea creată, punând la contribuţie şi puterile imanente ale lumii”[23].

Prin această abordare, Dumitru Stăniloae încearcă să sondeze însăşi dimensiunea ontologică a raportului dintre Om, eul lui personal şi comunitatea din care provine. Mai departe continuă autorul, calitatea naţională nu rezidă în purtarea unui simbol naţional cum ar fi o bandieră tricoloră, nici în afirmarea cu obstinaţie a naţionalităţii proprii. Calitatea națională nu ar consta în expresia directă a ceea ce se cheamă naţionalism. Şi aceasta deoarece calitatea naţională ar fi chiar umanul într-o formă a lui. După opinia profesorului de teologie dogmatică, între uman şi naţional nu este un conflict, o stare de opoziţie fiinţială. Dimpotrivă, umanitatea se cultivă şi se asumă cu cât te adâncești în miezul ființei tale naționale. Sentimente şi trăiri anaţionale nu pot exista. Iată de ce, continuă autorul, ortodoxia nu neglijează și nu subestimează factorul național atunci când încearcă să elucideze raportul dintre creştinism şi naţiune.

Relația dintre conceptele/realități istorice precum ortodoxia şi naţiunea nu este discutată în articolele și cărțile lui Dumitru Stăniloae separat, într-un autism ideatic, ci prin comparație, în raport cu perspectiva teologică catolică sau prin analizarea şi dialogul cu alte concepţii despre naţiune din spaţiul românesc interbelic, precum cele ale lui Constantin Rădulescu Motru, Lucian Blaga sau Nae Ionescu. Din critica concepției catolice asupra națiunii, care pornește de la considerarea acesteia ca fiind o creaţie istorică, naturală în comparaţie cu creştinismul care este teoretizat ca supranaţional şi supranatural, se articulează o concepție originală și novatoare asupra națiunii și a raportului ei cu creştinismul ortodox. Adâncită în tradiţia patristică, această concepţie susţine că harul dumnezeiesc nu dizolvă însuşirile şi puterile specifice ale omului, în speţă calitatea naţională. Calitatea naţională este o formă generală a sufletului, care prin colaborarea cu harul divin se potențează și se îmbogățește și mai mult. Iată cum explică dogmatic Dumitru Stăniloae această relaţie dintre energiile necreate, harul divin și lumea creată în planul istoric, încarnată în umanitate şi naţiune:

„Între lumea creată şi cea necreată nu e numai apropierea dintre copie şi model, ci una şi mai strânsă. Lumea dumnezeiască nu e un model static, ci e un complex de forţe dinamice. Ele activează la graniţa metafizică a lucrurilor, mânând dezvoltarea acestora din urmă spre forma care se află din eternitatea realizată […] Dezvoltarea aceasta se face printr-o colaborare a lui Dumnezeu ca proniator, cu lumea. Ceea ce este de la început în Dumnezeu deplin descoperit şi dezvoltat, în lume se arată pe rând, în timp. Dezvoltarea lumii e o descoperire în timp a formelor care există etern”[24].

Pornind de la concepţia că umanul nu există decât în forma lui naţională deoarece altfel ai distruge chiar umanul, teologul conchide într-o formă narativă ce poate suscita polemici intelectuale azi că:

Naţiunile sunt, după cuprinsul lor, eterne în Dumnezeu. Dumnezeu pe toate le vrea. În fiecare arată o nuanţă din spiritualitatea Sa nesfârşită. Le vom suprima noi, vrând să rectificăm opera şi cugetarea eternă a lui Dumnezeu? Să nu fie! Mai degrabă vom ţine la existenţa fiecărei naţiuni, protestând când una vrea să oprime sau să suprime pe alta şi propovăduind armonia lor, căci armonie deplină este şi în lumea ideilor dumnezeieşti[25].

Această literatură de ordin teologic, eseistic şi filosofic creată în interbelic de numeroase personalităţi precum Crainic şi Stăniloae se constituie, din perspectiva psihologiei intelectualului post-modern de azi, caducă şi inutilă, o veritabilă maculatură ideatică. Pentru istoric în schimb, ea oferă oportunităţi cognitive generoase de a pătrunde în zeitgeist-ul epocii. Naraţiunile de tip teologic sau cultural-creştin explică valorile şi obiectivele unei generaţii, conturează mentalitatea unor personalităţi care au creat, împreună cu frustrările epocii, contextul social al unui curent naţionalist care va genera ulterior evenimente dramatice în câmpul politic.

[1] Paul Ricoeur, Eseuri de hermeneutică, Bucureşti, Humanitas, 1995, p. 275.

[2] Lucian Boia, Jocul cu trecutul, București, Humanitas, 1998, p. 107.

[3] Maurizio Viroli, Un eseu despre patriotism şi naţionalism, Bucureşti, Humanitas, 2002.

[4] Ioan Petru Culianu, Mircea Eliade, Bucureşti, Nemira, 1998.

[5] Constantin Iordachi, ed., Fascismul european 1918-1945, Cluj-Napoca, Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale, 2014.

[6] Dan Dungaciu, Elemente pentru o teorie a naţiunii şi naţionalismului, Bucureşti, Editura Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale, 2012, p.14-15.

[7] Mihai Eminescu, Opere poetice, Bucureşti, Codex, 2012.

[8] Nicolae C. Paulescu, Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul, Francmasoneria, Bacău, Editura Babel – Editura Vicovia, 2010.

[9] Nichifor Crainic, Ortodoxie şi etnocraţie, Bucureşti, Albatros, 1997, p. 128.

[10] Idem, Puncte cardinale în haos, Bucureşti, Albatros, 1998.

[11] Titu Maiorescu, În contra direcției de astăzi în cultura română, în Opere, I, București, Minerva, 1978, p. 153.

[12] Maria Cobianu Băcanu, Aculturaţia: semnificaţii, caracteristici, procese, http://www.ziarul națiunea.ro/serie nouă, anul IV, 4 ianuarie 2012 (accesat în 20.10.2016).

[13] Alexandru Zub, A scrie şi a face istorie, Iaşi,  Junimea, 1981, p. 13.

[14] Benedict R. O’G.  Anderson, Naţionalismul la mare distanţă. Capitalismul mondial şi ascensiunea politicilor identitare, în Polis. Revista de ştiinţe politice, 2, 1994, p. 5.

[15]  Crainic, Puncte cardinale în haos, p. 6.

[16]  Constantin Schifirneţ, Studiu introductiv, în Crainic, Puncte Cardinale în haos, p. XIV şi urm.

[17] Dumitru Stăniloae, Un atlet al naţionalismului creştin, în Telegraful român, anul LXXXII, nr. 14, 1 aprilie 1934, p. 1.

[18] Constantin Schifirneţ, Studiu introductiv, în Crainic, Ortodoxie și etnocrație, Bucureşti, Albatros, 1997, p. X.

[19] Ibidem.

[20] apud Constantin Schifirneţ, Studiu introductiv în Ortodoxie şi etnocraţie, Bucureşti, Albatros, 1997, p. XIX

[21] Nichifor Crainic, Calendarul, anul II, 11 mai 1933, p. 1.

[22] Dumitru Stăniloae, Ortodoxie şi naţiune, în Ortodoxie şi naţionalism, Editura Supergraph, 2011, p. 15.

[23] Ibidem,  p. 16 .

[24] Idem, Scurtă interpretare teologică a naţiunii, în Telegraful Român, LXXXII, nr. 15, 8 aprilie 1934, p. 2-3.

[25] Ibidem, p. 3.