România paralizată

Sentimentul că România este un stat paralizat sau aproape este generalizat. Proba acestei realităţi este viaţa de zi cu zi a românilor, cărora le lipseşte voinţa politică şi capacitatea de afirmare etnică. Ar trebui să facem însă câteva disocieri pentru a înţelege despre ce fel de paralizie este vorba şi care ar putea fi remediile la starea aceasta.

În primul rând, nu este vorba despre paralizarea oricărei voinţe româneşti. Acest lucru nici nu ar fi posibil. Contextul economic şi politic global a stimulat o anumită dorinţă de afirmare românească. Numai că este vorba despre afirmarea individuală împotriva afirmării colective. Nuanţa este importantă. O afirmare individuală care să completeze afirmarea colectivă ar fi fost benefică. Dar, în ultimul sfert de veac s-a petrecut un fenomen periculos – individul a fost contrapus întregului naţional, pentru ca ambele faţete ale aceleiaşi realităţi să fie mai uşor de labilizat.

În anii ’90 şi apoi, până astăzi, românii au fost trataţi cu vădită suficienţă pe motiv că au votat cu neocomuniştii lui Ion Iliescu şi apoi cu FSN-ul sau avatarele acestuia. Chiar şi astăzi acuzaţia de a vota cu fostul şi actualul partid-stat (PSD) este gravisimă. Dar, dacă privim lucrurile sine ira et studio, cum spun istoricii, observăm că votul de acest tip nu este decât o încercare populară de a respinge individualismul inerent sistemului politic multipartinic. Sistem pe care, de fapt, oamenii îl resping instinctiv. Instinctul firesc al oricărui popor este partidul unic, de fapt, o elită politică pe care s-o anime ideea de „consens” – ne amintim de vremea în care Ion Iliescu vorbea nostalgic despre aşa ceva! Popoarele nu au fundamental nevoie de competiţie politică, aşa cum nu au nevoie de competiţie economică. Popoarele cu instincte fireşti au nevoie mai degrabă de consens, de linişte, de previzibilitate. Doar că în ultima vreme a avut loc o masacrare a sensului firescului economic şi politic. PCR-ul lui Nicolae Ceauşescu, cu toate păcatele lui, reuşise o vreme să stabilizeze sentimentul încrederii în întregul naţional. Punctul culminant al acestei simbioze a fost vara lui 1968, când Ceauşescu a avut sprijinul întregului popor în a se opune dictatului de la Moscova penstru invadarea Cehoslovaciei. De atunci imaginea de dictator decrepit a lui Nicolae Ceauşescu a fost atât de bine insinuată în mentalul colectiv încât celălalt moment de consens generalizat al poporului român din ultima vreme, decembrie 1989, i-a găsit pe români uniţi împotriva celui pe care-l sprijiniseră în 1968. Ce s-a întâmplat, de fapt, între timp? Explicaţia este simplă: între timp, forţele globale ale politicii au schimbat atât de dramatic macazul şi direcţia de atac încât popoarele au fost cucerite nu prin colectivism, ca în anii bolşevismului (toţi uniţi împotriva unei elite declarate putride şi condamnată la moarte), ci prin individualism (toţi, unul câte unul, împotriva ideii de întreg). În ambele cazuri, în ambele ideologii, atât în colectivismul bolşevic cât şi în individualismul liberal, cel ce nu are drept de existenţă, cel căruia îi este refuzat buletinul de identitate este poporul, naţiunea, întregul. Ambele ideologii luptă cu mijloacele proprii împotriva ideii de întreg, a spiritului de corp al popoarelor. Iar această luptă se deghizează fie în colectivismul absurd al bolşevismului, fie în individualismul la fel de absurd şi toxic al liberalismului.

Poporul român este astăzi umilit pentru a deveni o unealtă a individualismului, după ce, în anii ‚’50 a fost umilit pentru a deveni o unealtă a colectivismului.

Spuneam mai sus că românilor le lipseşte voinţa politică. Date fiind consideraţiile de până acum, este clar ce fel de voinţă politică lipseşte: este vorba despre voinţa de a refuza modelul propus. Dacă românii ar fi putut, ar fi trebuit ca în anii ’50 să refuze modelul colectivist barbar (unii au făcut-o, cu rezultate mai mult sau mai puţin concrete). Exact pe acelaşi model, astăzi ar trebui să luptăm împotriva individualismului fără rest care ni se predă de undeva de sus, pentru a relua, în spirit tradiţional, calea unui echilibru etnic, a unui echilibru între forţele individuale şi cele colective ale naţiunii.

Poporul român are nevoie să reînveţe lecţia spiritului de corp, a acelui spirit care e dincolo de colectivismul bolşevic şi de individualismul liberaloid, a spiritului întregului, fără de care va deveni în curând o amintire istorică sau cel mult o gloată individualizată sau o masă de indivizi fals autonomizaţi, de fapt, rupţi unii de alţii şi ostili unii altora.

Programul de revenire la spiritul de corp va trebui să ducă la o reformă politică reală, nu una de faţadă, nu una dictată de instituţiile actuale (globale sau locale), ci una de luptă împotriva dezintegrării etnice. Iar situaţia dramatică în care ne aflăm cere ca această reformă reală să înceapă cât mai curând.

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată.

hehey