Dacă protestele din Piața Universității din iarna 2011 – 2012 au fost împotriva unei clase politice sfidătoare la adresa poporului, protestele de acum sunt ale unei generații împotriva unei clase politice indiferente la viitorul ei. Efortul acestei generații nu este doar pentru salvarea Roșiei Montane ci și pentru ecologizarea clasei politice. În acest moment, din punct de vedere politic și social, această generație poartă povara morală a datoriei, a victoriei împotriva unui sistem politic imatur ce a transformat România într-o colonie economică. Ea (generația) trebuie să își atingă scopul, reversul putînd avea consecințe dramatice cu costuri sociale uriașe: o aservire pentru încă cine știe câtă vreme nu doar a generației de acum ci și a celei/celor ce îi vor urma.
Clasa politică românească s-a comportat în cazul Roșia Montană precum domnitorii români ce își cumpărau domnia și-și plăteau datoriile către creditori prin dăruirea de moșii. Moșiile, și acum ca și atunci, nu constau doar dintr-un teritoriu, ci din comunități purtătoare de drepturi asupra unui teritoriu, comunități de care boierii de acum, ca și de atunci, dispun după bunul lor plac. Clasa politică a transferat drepturile ce revin statului Român unei corporații, dar a uitat să transfere și obligațiile. Această corporație, sub acoperirea împuternicirii date de stat a practicat o politică de expropieri în nume propriu în spatele căreia nu e foarte clar câte nelegiuri se ascund. Indiferent cum, nimeni în afara statului nu are dreptul de a-și expropia cetățenii și, nici statul, oricum. Mai mult, ipocrizia discursului despre beneficiile de care se vor bucura localnicii este sterpezitoare în condițiile în care comunitatea dispare. În realitate, beneficiari sunt corporația și câțiva lachei ai banului din politichia actuală. Statul se va alege cu o infuzie la buget de 4 miliarde de euro (căpșunarii aduceau o infuzie la buget de 4 miliarde de euro numai de Paști sau de Crăciun), altfel spus ‑ praf în ochii orbului, un Munte de Steril și câteva iazuri de cianură. Localnicii se vor alege cu o vatră nimicită, o memorie distrusă și, pe lângă câteva boli profesionale, un viitor incert după încetarea exploatației.
Care ar trebui să fie argumentul împotriva exploatației? Răspunsul pe care îl propun eu este: Comunitatea! Dacă câteva sute de suflete valorează 4 miliarde de euro (la buget) numai Dumnezeu poate spune! Al doilea răspuns ar fi o strategie pentru dezvoltarea durabilă a regiunii care să concureze cu orice beneficiu ar putea aduce o exploatație minieră de moment în zonă. Al treilea răspuns este de fapt o altă întrebare, retorică sau nu, ce trebuie formulată: pentru fiecare regiune subdezvoltată din România vom săpa câte o groapă (mormânt) sub pretextul dezvoltării?
