Russel Kirk: Imaginația morală (I)

Russel Kirk – (1918 – 1994) politolog, moralist, istoric, critic social, critic literar şi autor de scrieri de ficţiune cunoscut pentru influenţa sa asupra conservatorismului american al secolului XX. Cea mai cunoscută lucrare a sa, Gândirea conservatoare, publicată în 1953, se spune că „a dat formă amorfei mişcări conservatoare de după cel de-al doilea război mondial”. El a definit dezvoltarea gândirii conservatoare în tradiţia anglo-americană, acordând o importanţă deosebită ideilor lui Edmund Burke. Kirk este de asemenea considerat cel mai important reprezentant al conservatorismului tradiţionalist.

 

 Imaginația morală (I)

 

Imaginația morală este o sursă nesfârșită

de inspirație care ne ridică către principiile

fundamentale pe măsură ce ne ghidează

către virtute, înţelepciune şi mântuire.

 În librăriile cu franciză ale anului Domnului 1981, rafturile sunt înţesate cu iluziile şi dezamăgirile decadenţei literare. Totuşi nicio civilizaţie nu se poate mulţumi la nesfârşit cu plictiseala literară şi cu violenţa literară. Odată în plus, în paginile unei cărţi o conştiinţă poate vorbi altei conştiinţe, iar generaţia însetată care se ridică îşi poate căuta drumul ei către izvoarele imaginaţiei morale. Prima lectură anuală a acestui nou Centru pentru Studiul Valorilor Creştine în Literatură este o încercare de a descrie acea înaltă capacitate de percepere şi descriere, care a fost denumită „imaginaţie morală” şi de a lega acea imaginaţie de ceea ce Chateaubriand[i] a numit”geniul creştinătăţii”. Ceea ce a fost odată, poate să fie din nou.

          Ce este această “imaginaţie morală”? Expresia îi aparţine lui Edmund Burke[ii] şi a apărut în cartea lui Reflecţii asupra revoluţiei din Franţa. Burke descrie distrugerea moravurilor civilizatoare de către revoluţionari :

           „Toată ţesătura decentă a vieţii trebuie să fie ruptă violent. Toate ideile adăugate în timp, alimentate din cămara unei imaginaţii morale, pe care o posedă inima, iar înţelegerea o validează, ca necesară pentru a acoperi defectele naturii noastre tremurânde în goliciune şi să o ridice la demnitate în propria noastră evaluare, trebuie aruncate în aer ca fiind ridicole, absurde şi învechite.

          În această aşezare a lucrurilor, un rege nu este decât un om; o regină nu este decât o femeie ; o femeie nu este decât un animal; şi nu un animal de cea mai bună calitate. Toată preţuirea care este arătată sexului în general, ca atare şi fără păreri deosebite, trebuie privită ca romanţioasă şi prostească… În schema acestei filozofii barbare, care este rodul inimilor îngheţate şi al gândirilor noroioase, şi care sunt tot atât de lipsite de înţelepciune solidă pe cât sunt fără de nici un pic de bun gust şi de eleganţă, legile trebuie să fie susţinute numai de către groaza pe care o inspiră şi de către interesul pe care fiecare individ îl poate găsi în ele din punctul de vedere al propriilor speculaţii sau care se poate revărsa peste ele dinspre interesele sale particulare. În galeriile de mină ale academiei lor, la capătul fiecărui culoar nu vezi nimic altceva decât spânzurători…

          Nimic nu e mai sigur decât faptul că moravurile noastre, civilizaţia noastră, şi toate lucrurile bune care sunt legate de aceste moravuri şi de această civilizaţie, au depins de secole, în această lume europeană a nostră, de două principii; mai precis de spiritul onoarei şi de spiritul religiei”.

 

Imaginaţia morală aspiră la recunoaşterea

ordinii adevărate în suflet şi a ordinii corecte

în comunitate.

 Prin această „imaginaţie morală” Burke înțelege acea putere a percepţiei etice care trece peste barierele experienţei particulare şi ale evenimentelor trecătoare „în mod special”, adică, după cum o spune dicţionarul, „forma superioară a acestei puteri exercitată în poezie şi în artă”. Imaginaţia morală aspiră la înţelegerea ordinii adevărate în suflet şi a ordinii drepte în comunitate. Această imaginaţie morală a fost darul şi obsesia lui Platon[iii], a lui Virgiliu[iv] şi a lui Dante[v]. Făurite în secole de conştiinţă umană, aceste concepte ale imaginaţiei morale – atât de cu forţă deşi atât de concis exprimate de către Burke –  renasc în fiecare epocă. Acesta este şi cazul literaților din secolul nostru, ale căror opere par a avea cele mai mari şanse să dăinuiască, şi care nu au fost noi-născocitori de cuvinte, ci mai curând purtători ai unui vechi standard, aruncaţi de pe aripile moderne ale doctrinei: numele lui Eliot[vi], Frost[vii], Faulkner[viii]; Waugh[ix]şi Yeats[x]sunt suficiente pentru a sugera varietatea acestei imaginaţii morale a secolului douăzeci.

 

Spiritul religiei, împreună cu un întreg

sistem de moravuri, a susţinut mult timp

această imaginaţie morală.

Imaginaţia morală este aceea care ne vorbeşte despre demnitatea naturii umane, care ne învaţă că suntem mai mult decât nişte maimuţe fără păr. După cum Burke a sugerat în 1790, literatura şi educația sunt fără substanţă dacă sunt lipsite de imaginaţie morală. Şi, după cum sugera Burke, spiritul religiei a susţinut pentru o lungă perioadă imaginaţia morală, împreună cu un întreg sistem de moravuri. Fie ca această imaginaţie să lipsească, pentru a cita un alt pasaj din Burke, şi noi vom fi aruncaţi „din această lume a raţiunii, a ordinii, a păcii şi a virtuţii şi a plinei de daruri căinţe, în lumea contrarie a nebuniei, discordiei, viciului, confuziei şi zadarnicei păreri de rău.”

Burke voia să spună că există şi alte forme de imaginaţie decât imaginaţia morală. El era destul de conştient de puterea imaginaţiei lui Jean Jacques Rousseau[xi], “nebunul Socrate[xii] al Adunării Naţionale”. Împreună cu Irving Babbitt[xiii], putem numi modul de imaginaţie reprezentat de către Rousseau “imaginaţia idilică” – adică imaginaţia care respinge vechile dogme şi vechile moravuri şi jubilează în faţa noţiunii de emancipare de la datorie şi convenţie. Am văzut cum această “imaginaţie idilică” a sucit minţile unui mare număr de tineri din America anilor 60 şi 70 – chiar dacă cei mai mulţi dintre aceşti discipoli nu îl citiseră vreodată pe Rousseau. Imaginaţia idilică sfârşeşte de cele mai multe ori în deziluzie şi plictiseală.

Iar atunci când acesta e finalul, prea adesea o a treia formă de imaginaţie preia puterea. În prelegerile sale intitulate Pe urma unor zei ciudaţi (After strange Gods – 1934), T. S. Eliot atinge subiectul imaginaţiei diabolice: acel soi de imaginaţie care se delectează cu perversitatea şi cu sub-umanul. Numele de Sade îţi vine imediat în minte; dar Eliot găseşte la fel de bine „operaţiile rodnice ale Geniului Răului” în scrisul lui Thomas Hardy[xiv] şi D. H. Lawrence[xv]. Oricine este interesat în legătură cu imaginaţia morală şi imaginaţia anti-morală trebuie să citească cu atenţie After strange Gods. „Numărul oamenilor care se găsesc în posesia vreunui criteriu de deosebire între bine şi rău este foarte mic.” , concluzionează Eliot; „numărul celor pe jumătate vii, înfometaţi după orice formă de experienţă spiritulă, sau după ceea ce își oferă ei înşişi drept experienţă spirituală, înălțat sau căzut, bun ori rău, este considerabil. Propria mea generaţie nu i-a servit prea bine. Nicicând nu a fost presa scrisă atât de ocupată şi niciodată nu au pornit dinspre ea asemenea specimene de vorbărie fără sens şi de false doctrine. Vai de profeţii nebuni, care îşi urmează propriul duh şi nu au văzut nimic !”      

 

Şi, pe măsură ce literaturase afundă în depravare,

tot astfel civilizaţia modernă se prăbuşeşte către ruinele ei.

Această “imaginaţie diabolică” domină astăzi ceea mai mare parte a ficţiunii populare ; şi, de asemenea, şi la televiziune şi în teatre, imaginaţia diabolică păşeşte şi pozează ţanţoşă. Noaptea trecută am petrecut-o într-un nou hotel la modă; camera mea single a costat circa 80 de dolari. Pentru cinci dolari în plus îţi puteai seta televizorul din cameră pentru anumite filme. După ora zece, toate filmele oferite erau dezgustător de pornografice. Dar chiar şi filmele de mai devreme, cele dinainte de ora zece, fără excepţie, erau produse ale imaginaţiei diabolice, încurajau pofta pentru violenţă, distrugere, cruzime şi dezordine senzaţională. Se părea că nu li s-a întâmplat niciodată managerilor acestui la modă hotel ca vreunul dintre clienţii lui bogaţi, de orice vârstă şi de orice sex, să-şi dorească filme decente. De când Eliot a vorbit la Universitatea din Virginia în 1933, noi am parcurs o bună bucată din drumul spre Avernus[xvi]. Şi pe măsură ce literatura se afundă în depravare, tot astfel civilizaţia modernă se prăbuşeşte către ruinele sale : “Valul întunecat al sângelui este eliberat şi peste tot / Serbarea inocenţei este acoperită”.

Astfel, după ce v-am atras atenţia asupra existenţei imaginaţiei morale, imaginaţiei idilice şi imaginaţiei diabolice, mă încumet să vă reamintesc şi adevăratul scop al literaturii omeneşti. După cum arată C.E.M. Joad[xvii] în cartea sa  Decadence: A Philosofical Inquiry  [xviii]    (1948), ceea ce noi numim “decadenţă” echivalează cu pierderea unui scop, a unui obiectiv. Când literatura a pierdut din vedere obiectivul sau scopul său real, atunci literatura este decadentă.

Scopul marilor cărţi este unul etic –

acela de a ne învăţa ce înseamnă cu adevărat a fi om.

Care este deci ţinţa, obiectivul sau scopul literaturii omeneşti? Temeiul, expresia imaginaţiei morale; sau, pentru a pune acest adevăr într-o frază mai familiară, scopul marilor cărţi este etic – acela de a ne învăţa ce înseamnă cu adevărat a fi om.

Fiecare formă majoră de artă literară şi-a însuşit pentru temele sale cele mai de adâncime normele naturii umane. Ceea ce Elliot numeşte "lucrurile permanente" – normele, standardele – au fost preocuparea poetului încă de pe vremea lui Iov[xix], sau chiar de când Homer[xx]: "orbul care vede", cânta despre războaiele zeilor cu oamenii. Până foarte de curând, pentru oameni era de la sine înţeles faptul că literatura există pentru a forma conştiinţa normativă – adică, pentru a învăţa fiinţele omeneşti despre adevărata lor natură, despre demnitatea lor şi despre locul lor în mijlocul lucrurilor. De felul acesta au fost străduinţele lui Sofocle[xxi] şi Aristofan[xxii], ale lui Tucidide[xxiii] şi Tacitus[xxiv], ale lui Platon şi Cicero[xxv], ale lui Hesiod[xxvi] şi ale lui Virgiliu, ale lui Dante şi ale lui Shakespeare[xxvii], ale lui Dryden[xxviii] şi ale lui Pope[xxix]

Însăşi expresia “literatură umană” implică faptul că marea literatură este destinată să ne înveţe cum să fim în întregime umani, după cum observă Irving Babbit în cartea sa Literature and the American College  [xxx]  (1908), umanismul (derivat de la latinescul humanitas) este o disciplină etică, care este destinată dezvoltării unei persoane în întregime umane, calităţilor de bărbăţie, prin intermediul studiului marilor cărţi. Literatura nihilismului, pornografiei şi a senzaţionalismului, după cum sugerează Albert Salomon[xxxi] în The Tyranny of Progress[xxxii]  (1955), este o dezvoltare recentă, care îşi are începuturile în secolul al optsprezecelea – şi îşi atinge culmile în vremurile noastre – odată cu decăderea perspectivei religioase asupra vieţii şi odată cu declinul a cceea ce a fost numit  « Marea tradiţie » în filosofie. (Va urma)

Traducere şi note: Paul Ghiţiu



[i]François-René de Chateaubriand (1768-1848)- scriitor francez, politician şi diplomat. Este considerat fondatorul romantismului în literatura franceză. Principala sa lucrare este "Geniul creştinismului sau Frumuseţea religiei creştine" (1802), publicată ulterior în numeroase ediţii. A fost ales membru al Academiei Franceze în 1811.

[ii]Edmund Burke (1729-1797) – unul dintre părinţii fondatori ai conservatorismului politic. Ca membru al Camerei Comunelor în partidul Whig dar mai ales ca scriitor şi-a manifestat opoziţia fată de principiile Revoluţiei franceze, a elogiat tradiţia şi a criticat raţionalismul şi individualismul. Toate lucrările sale, începând cu Reflecţiilenu sunt altceva decât comentarii asupra fazelor prin care trecea Revoluţia franceză.

[iii]Platon– (cca. 427 î.Hr. — cca. 347 î.Hr.) – filozof al Greciei antice, student al lui Socrate şi învăţător al lui Aristotel. Împreună cu aceştia, Platon a pus bazele filozofice ale culturii occidentale.

[iv]Publius Vergilius Maro (70 î.Hr.19 î.Hr.), cunoscut în limba română ca Virgiliu, poet latin, autor al epopeii în versuri Aeneis("Eneida").

[v]Durante degli Alighieri (Dante Alighieri) (12651321), poet şi filozof italian, om politic florentin, cel mai mare scriitor european din Evul Mediu. Autor al „Divinei Comedii”, capodoperă a literaturii universale, Dante este primul mare poet de limbă italiană, Sommo Poeta („poet în cel mai înalt grad”).

[vi]Thomas Stearns Eliot (18881965) – poet anglo-american, dramaturg și teoretician literar, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (1948). Prin arta sa remarcabilă, T.S. Eliot a revoluţionat întreaga poezie modernă engleză.

[vii]Robert Lee Frost (18741963) – poet american foarte apreciat pentru descrierile realiste ale vieţii rurale şi arta limbajului colocvial american. Frost a primit patru Premii Pulitzer pentru Poezie.

[viii]William Cuthbert Faulkner (18971962) – prozator american, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1949, unul dintre scriitorii reprezentativi ai literaturii americane din secolul XX.

[ix]Evelyn Waugh (1903 – 1966) scriitor englez, considerat cel mai mare scriitor satiric al generaţiei sale.

[x]William Butler Yeats (18651939) – poet și dramaturg irlandez, una dintre cele mai importante figuri ale literaturii secolului XX, laureat al Premiului Nobel pentru literatură în 1923.

[xi]Jean Jacques Rousseau (17121778) – filozof francez de origine geneveză, scriitor și compozitor, unul dintre cei mai importanţi gânditori ai Iluminismului. A influenţat hotărâtor, alături de Voltaire şi Diderot, spiritul revoluţionar, principiile de drept şi conştiinţa socială a epocii; ideile lui se regăsesc masiv în schimbările promovate de Revoluţia franceză din 1789.

[xii]Socrate (cca. 470 î.Hr.399 î.Hr.) – filozof al Greciei Antice. Gândirea socratică gravitează în jurul cunoașterii de sine, Socrate fiind primul gânditor care a luat ca obiect al meditaţiei sale fiinţa umană.

[xiii]Irving Babbitt (1865 – 1933) – profesor, critic american.

[xiv]Thomas Hardy (18401928) – scriitor și poet naturalist britanic, cunoscut pentru romanele sale „Tess” și „Departe de lumea dezlănţuită”.

[xv]David Herbert Richards Lawrence (18851930) – scriitor englez cunoscut mai ales pentru romanul Amantul Doamnei Chatterlay.

[xvi] Lumea Infernuluiîn mitologia latină.

[xvii]C. E. M. Joad (1891 – 1953) – filozof englez şi personalitate a radioului.

[xviii] Decadenţa: O investigaţie filosofică.

[xix]Cartea lui Iov din Vechiul Testament.

[xx]Homer poet şi rapsod grec legendar, căruia i se atribuie scrierea Iliadei și Odiseei dar a cărui existenţă reală şi perioadă în care ar fi trăit sunt controversate, neexistând date concrete.

[xxi]Sofocle (cca. 496 î.Hr.406 î.Hr.) – poet tragic grec. Împreună cu Eschil și Euripide a pus bazele tragediei clasice greceşti.

[xxii]Aristofan (456 î.Hr. – 386 î.Hr.) – dramaturg grec, cunoscut pentru comediile sale. Este cunoscut de asemenea drept „Părintele Comediei” sau „Prinţul Comediei Antice".

[xxiii]Tucidide (cca 460-398 î.Hr.) – om politic și istoric atenian, autor al unei vaste monografii asupra Războiului peloponesiac, desfăşurat între Atena (ajutată de Liga de la Delos) şi Sparta (împreună cu aliatele ei) în cea de-a doua jumătate a secolului V î.Hr.

[xxiv]Gaius – sau Publius – Cornelius Tacitus (cca. 56 –  cca. 117) – om politic şi unul din cei mai importanţi istorici romani, considerat părintele istoriografiei latine.

[xxv]Marcus Tullius Cicero (106 î.Hr.43 î.Hr.) a jucat un rol important în perioada de sfârşit a Republicii romane. Activitatea sa literară şi politico-socială s-a concretizat în domenii atât de numeroase, încât Cicero poate fi calificat drept un om universal, homo universalis. El a fost autorul roman care a exercitat cea mai profundă influenţă asupra literaturii latine şi s-a manifestat ca unul dintre cei mai prolifici scriitori, mai prolific chiar decât Seneca și Augustin.

[xxvi]Hesiod (aprox. sec. al VIII-lea î.Hr.) – poet epic grec, considerat a fi, după Homer, cel mai vechi scriitor al Greciei. Este autorul poemului genealogic Teogonia", consacrat panteonului divinităţilor elene, folosind tiparul mitului şi noţiunea vârstelor şi al poemului didactic Munci şi zile, operă pătrunsă de poezia sinceră a naturii, calendar pentru agricultori şi navigaţie, cu preţioase indicaţii.

[xxvii]William Shakespeare (15641616) –dramaturg şi poet englez, considerat cel mai mare scriitor al literaturii de limbă engleză.

[xxviii]John Dryden (1631 – 1700) – poet, dramaturg, critic literar.

[xxix] Alexander Pope (1688 – 1744) – unul dintre cei mai mari poeţi englezi ai secolului al XVIII-lea.

[xxx] Literatura şi colegiul american.

[xxxi]Albert Salomon (1891 – 1966) – sociolog german.

[xxxii] Tirania progresului.

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată.

hehey