Sistem şi conjunctură
Sistemul internaţional actual, care include sistemul interstatal, societatea mondială şi globalizarea economiilor, se caracterizează printr-o triplă dinamică, de fragmentare, de polarizare şi de confruntare, iar aceasta din urmă se traduce într-o reconfigurare a alianţelor militare, din cauza riscurilor de conflict între China, Statele Unite şi Rusia, confruntate cu capcana lui Tucidide (G. Allison).
Aceste riscuri aparţin oridinii istorice şi instaurează o politică ambivalentă, de rivalitate-parteneriat şi antagonism. Este vorba de o politică ce are ca miză controlul Eurasiei şi spaţiului oceanic indo-pacific, articulând cele două strategii ale Heartland-ului (1) şi Rimland-ului (2).
Rivalităţile care zguduie astăzi mai multe regiuni ale lumii au forţat Estul şi Vestul să-şi reînoade alianţele lor militare şi să se întrebe asupra necesităţii unui nou proiect de securitate în Europa, de stabilitate strategică şi de unitate a spaţiului european.
Cu toate acestea, orice tentativă de a defini o ordine regională oarecare nu poate să fie concepută decât în perspectiva unei ordini globale şi a căutării formelor de echilibru şi de stabilitate cu caracter planetar.
Libertatea de manevră a puterilor regionale din Orientul Mijlociu, din Golf şi din Iran trebuie înţelească prin referirea la triangulaţia geopolitică şi strategică a Rusiei, Statelor Unite şi a Chinei, şi în subordine a Europei, Indiei şi Japoniei, şi acolo se găseşte una dintre cheile strategiei generale a marilor puteri.
Sistemul şi nivelele sale de putere
Din punct de vedere analitic, sistemul internaţional suprapune mai multe niveluri de putere:
– polii de putere clasică, pluricentrici şi virtual conflictuali (America, Europa, Rusia, China, India)
– un bipolarism global disimulat, fondat pe un condominium cu caracter asimetric (Statele Unite şi China)
– trei mari zone de influenţă, inspirate de trei arii de civilizaţie, constituite din Europa, Statele Unite şi Imperiul din Mijloc.
În acest context, marea scenă a lumii va găzdui mai multe strategii, care vor fi universale pentru Naţiunile Unite, economice pentru instituţiile Breton-Woods, de securitate şi militare prin sistemul de alianţe regionale (OTAN).
Singularitatea geopolitică a Statelor Unite, marea insulă a lumii, este aceea că ea va fi forţată să se normalizeze în imensa întindere a Eurasiei, centru de gravitate al istoriei.
Va deveni America un pol de putere printre ceilalţi, contestat, dar în continuare dominant?
Mişcări strategice şi antinomii de alianţe în Eurasia
În tot sistemul internaţional, declinul actorului hegemonic este semnalat printr-o întărire a alianţelor militare. Acest moment este prezentat ca fiind o antinomie de opţiune între puterile conservatoare (sau de „status quo”) şi puterile perturbatoare (revizioniste sau nesatisfăcute). Astfel, astăzi se diferenţiază cele două strategii ale actorilor importanţi ai scenei mondiale, o strategie defensivă, de stabilizare şi de vigilenţă activă pentru Vest şi o strategie ofensivă, de subversiune şi de punere în discuţie a ierarhiei de putere, pentru Est.
Astfel, în conjunctura actuală, două mişcări strategice rivale se definesc la nivel planetar:
– alianţa chino-rusească, cea care asigură autonomia strategică a Hearthland-ului, în caz de conflict şi promovând, în timp de pace, cooperarea intercontinentală în ceea ce priveşte marile infrastructuri (proiectul OBOR/One Belt, One Road, cu participarea a aproximativ 70 de state)
– strategia de „închidere” a puterilor continentale de către puterile maritime ale „Rimland-ului” (America, Japonia, Australia, India, Europa etc.) ca o centură peninsulară la exteriorul Eurasiei.
Să ne amintim că cele două tabere sunt în rivalitate declarată şi că scopurile lor strategice sunt opuse.
Într-adevăr, cuplul chino-rusesc este definit drept „concurent strategic” sau „concurent sistemic” (mai ales de către UE) şi refuză să se supună ordinii internaţionale rezultată din cel de-al Doilea Război Mondial şi desenată de Statele Unite.
Sistemul multipolar. Un „concert al naţiunilor” sau „o guvernare globală întărită”?
Caracteristica fundamentală a sistemului multipolar nu este aceea de a se aşeza pe o mondializare, ca „guvernare mondială întărită”, completând sistemul statelor naţiune prin instituţii multilaterale (ONU, FMI, G7, sau G20), pentru a favoriza integrarea lor în jocul cooperativ mondial, ci de a identifica interesele esenţiale ale actorilor principali, ale căror obiective sunt virtual conflictuale. Astfel, scopul nu este acela de a întări echilibrele, fondate pe conceptele schimburilor şi cooperării, ci de a prevedea rupturi strategice, dedesubtul unei stabilizări aparente.
De la Europa la Eurasia. O schimbare în paradigmele politice
Astfel, odată cu prăbuşirea imperiului sovietic sfârşitul bi-polarităţii a născut o sursă de tensiuni între eforturile centrifuge operate de statele de proximitate, „străinătatea apropiată”, având ca scop eliberarea de centrul imperial şi reacţia contrară a Moscovei, pentru a-şi relua autoritatea asupra periferiei, printr-o serie de alianţe acoperitoare (OTSC; OCS).
Rusia şi ansamblul naţiunilor din Asia Centrală până la ţările din Golf, din Orientul Mijlociu şi din Magreb cunosc o lipsă de lideri cu experienţa democraţiei şi Uniunea Europeană nu a conceptualizat o limită strategică globală între Atlantic şi Asia Centrală, trecând peste perimetrul mediteranean şi urcând platoul turc şi Caucazul, pentru a ajunge la pivotul terestru, Hearthland-ul, cu scopul de a influenţa şi de a controla tensiunile.
Cea care are vocaţia sudării interesului geopolitic al Vestului în această imensă întindere dintre America şi Europa este Alianţa Atlantică.
Declinul „Hegemonului”. Alternanţă hegemonică sau „revoluţie sistemică”?
Întrebarea care se iscă de la început asupra rolului Statelor Unite, în conjunctura actuală, este de a şti dacă „stabilitatea hegemonică” (R. Gilpin), care a fost asigurată timp de 70 de ani de către America, este pe cale de a dispărea, antrenând declinul Hegemonului şi al civilizaţiei occidentale, sau dacă suntem confruntaţi doar cu o alternanţă hegemonică şi cu o lume post-imperială.
Întrebarea care se leagă de aceasta este de asemenea centrală şi poate să fie formulată astfel: Ce formă va lua această tranziţie?
Forma deja cunoscută, a unei serii de conflicte în lanţ, după modelul lui Raymond Aron, asemănător secolului 20, sau forma schimbării ansamblului civilizaţiei, ideii de societate şi de persoană umană, după modelele „revoluţiilor sistemice”, conform lui Stausz-Hupe, clamate de patru mari conjuncturi revoluţionare, înglobând universul relaţiilor socio-politice ale lumii occidentale şi acoperind marile arii ale civilizaţiilor cunoscute.
Fiecare dintre voi va înţelege că este vorba de propria întrebare, cea a vremurilor noastre şi a forumului nostru.
Cui îi va aparţine viitorul? Spaţiul planetar, democraţia şi statele naţiune.
În cadrul unui mediu interdependent vor progresa naţiunile care au fost construite sub forma de state naţiuni şi state civilizaţie. Aceste naţiuni dispun de configuraţii durabile, căci ele au putut să se prevaleze de o bază de stabilitate politică, tradiţională sau modernă, şi de o coerenţă geografică şi de mediu care le-a permis afirmarea lor în decursul istoriei şi care le permite astăzi să-şi asigura supravieţuirea.
În plan filosofic şi strategic, noua abordare a procesului istoric va fi sistemică, pluralistă şi complexă, antitetică metodei dialectice şi universalizante a hegelianismului occidental.
Astăzi, din dedesubturile istoriei apar dezamăgirile amare ale unei crize de legitimitate a democraţiilor, conceptelor de stat de drept şi de drepturi universale, vinovate pentru disocierea relaţiei intime între universal şi particular în beneficiul unor concepte şi viziuni ale unei lumi fără transcendenţă, deschizând calea revoltei tradiţionalului şi trecutului, ca forme istorice autentice.
Lărgirea „modelului democratic” va apărea astfel, în abstracţiunea sa, ca expresie a unei viziuni utopice a historiei şi se va ciocni de o o interpretare mesianică a lumii istorice.
În această analogie, tradiţia şi societăţile tradiţionale sunt martorele exprimării altor forme de „istoricitate”, indiferente faţă de ideea de raţionalism, de îndoială şi de „democraţie”, cu excepţia păturilor intelectualilor cosmopoliţi, anarhişti şi ne-organici, excluşi din funcţiile publice.
Interpretarea democraţiei ca „model” este de asemenea negarea evoluţiei regimurilor politice conform propriilor legi, sau conform propriei lor individualităţi istorice, care este în Europa suveranistă sau naţionalistă.
Dacă „modelul democratic” ar trebui să prindă rădăcini peste tot, aceasta ar corespunde triumfului „cetăţii celeste” asupra „cetăţii terestre” a Sfântului Augustin, ceea ce, în relaţiile internaţionale, ar reprezenta victoria angelismului asupra celor doi monştri biblici ai haosului primitiv, Leviatan şi Behemot, revoltaţi împotriva creatorului lor.
Bruxelles 11 septembre 2019
(1) Heartland , „pivotul geografic al istoriei”, 1904 , Halford MacKinder
(2) Rimland, marginea maritimă a Eurasiei, sau „inner crescent”, concept geostrategic al lui Nicholas Johan Spykman.
sursa: https://flux.md/stiri/chisinau-forum-iii-irnerio-seminatore-video-2?fbclid=IwAR0gmepdF8rFnwW3ptxLaeHTtkiUEbw9mjv3jrF_m0vUN-uR0jIAeqjj82U
Irnerio Seminatore este preşedinte fondator al Institutului European de Relaţii Internaţionale.
