Abordarea mea a chestiunii europene nu este una originală. Europa a fost divizată în două zone de ocupație după cel de-al Doilea Război Mondial de către cele două supraputeri învingătoare, URSS și SUA. Imperiul Sovietic s-a prăbușit. SUA au câștigat Războiul Rece, iar învingătorul a impus țărilor din fostul lagăr socialist condițiile capitulării. Însă într-un mod aparent straniu, pentru prima oară in istorie țările învinse au acceptat cu bucurie condițiile capitulării, ca pe o binefacere, ca pe o eliberare. Cauza primară a acestei jubilații naive rezidă în pierderea războiului cognitiv, cultural, civilizațional de către tabăra sovietică încă mult înainte de prăbușirea comunismului. Cultura de masă occidentală, magnetismul societății de consum, fascinația exercitată de către modelul capitalist în ansamblu a cucerit mentalul colectiv al esticilor. Astfel, regimurile comuniste n-au fost pregătite să reziste războiului non-militar care a durat timp de decenii.
Prin urmare, ca să reușească ocupația economică, politică și militară (pentru țările care au fost absorbite în blocul NATO), la etapa inițială a fost necesar să reușească ocupația psihologică, intelectuală, civilizațională. Procesul de extindere a Vestului globalizat asupra Estului Europei a fost numit democratizare, tranziție la economia de piață și alte componente ale ingineriei sociale care a croit modelul politic și economic al țărilor noastre. Or, țările noastre au devenit societăți care au imitat, au parodiat, au copiat modelul occidental. Și fiind conștiente de postura de imitatori, noile elite politice din spațiul ex-comunist au preluat în întregime, fără nici un discernământ, toate directivele date de către centrele de putere ale oligarhiei globale: SUA, FMI, Banca Mondială, Uniunea Europeană, OMC etc.
Însă după circa trei decenii de tranziție dinspre comunism spre modelul liberal, situația economică și socială din țările noastre s-a degradat în mod catastrofal. Aceste eșecuri au fost explicate vreme îndelungată prin incompetența și corupția guvernărilor care s-au succedat în ultimele decenii și care n-au fost în stare să implementeze toate reformele dictate de la Washington și Bruxelles. Anume acesta a fost mesajul lansat de către emisarii organizațiilor financiare și politice occidentale, preluat de către politicienii și presa locală.
Dar timpul trecea, alegerile aduceau alți actori politici în vârfurile ierarhiilor statale, iar situația social-economică doar continua să se înrăutățească. Astfel, puțin câte puțin unii dintre noi au început să-și revină din starea de transă intelectuală și volitivă. Cei cu sentimente profund patriotice au insistat în efortul de a-și aprofunda cunoștințele asupra esenței problemelor noastre. În mod firesc, mulți dintre foștii anticomuniști, printre care sunt și eu, au devenit noii disidenți în condițiile unui nou tip de imperialism, care este asociat de regulă cu SUA și birocrația de la Bruxelles, deși de fapt este unul extrateritorial, chiar dacă majoritatea membrilor elitei globale sunt bazați în America.
Descoperirea adevărului că SUA sunt de fapt un stat captiv, în care puterea este uzurpată de către banksteri și complexul militar-industrial, de către corporatocrație ca actor non-statal, dar mult mai puternică decât statele (pe care și le-a subordonat urmărind propriile interese financiare) a fost ca un adevărat șoc pentru noi. La ora actuală ideea că așa cum poporul rus a fost prima victimă a comunismului, tot astfel poporul american este prima victimă a globalismului a devenit una comună. Or, pentru a-și recăpăta suveranitatea națională, țările europene tind în mod natural să scape de protectoratul american. Iar ascensiunea partidelor populiste pe continentul nostru este proba cea mai elocventă a acestei mișcări de emancipare națională. În această ordine de idei, aș dori să subliniez o diferență de abordare extrem de sensibilă între intelectualii și partidele politice din Vestul și din Estul continentului nostru. În timp ce avangarda disidenților vest-europeni militează cu tărie pentru încetarea stării de ocupație militară impusă de SUA și pentru lichidarea NATO, acest mesaj fiind adoptat și de unele partide politice anti-sistem, țările est-europene sunt mult mai reticente în acest sens.
Consider deosebit de important ca toți cei care într-adevăr doresc restabilirea unității continentului nostru să trateze cu toată seriozitatea deosebirea de percepție a Rusiei în Vestul și în Estul Europei. În timp ce naționaliștii occidentali de obicei manifestă o simpatie aparte pentru Rusia, naționaliștii estici privesc spre marele lor vecin cu mai multă circumspecție, iar deseori chiar cu animozitate. Cauzele istorice ale acestor atitudini, care variază de la ură și ostilitate până la reținere și precauție, sunt bine cunoscute. Acestea sunt legate în mod special de tragica experiență a popoarelor noastre în secolul XX, când comunismul ne-a fost impus de către Rusia Sovietică (sau URSS, ceea ce e același lucru). Fostele republici sovietice și țările Pactului de la Varșovia au moștenit o profundă traumă psihologică în urma dictaturii și represiunilor regimului comunist. Oamenii din aceste țări de obicei spun: ”Rușii ne-au ocupat, rușii ne-au terorizat, rușii ne-au deportat”.
Această tragică confuzie între regimul comunist și poporul rus reprezintă subiectul-cheie al manipulării operate de către rețelele de influență atlantiste. Într-un climat psihologic atât de favorabil, exploatarea subiectului „pericolului rusesc” și alimentarea rusofobiei devine o țintă extrem de ușor de atins pentru profesioniștii ingineriei sociale. Conceptul lansat de către neoconservatorii americani (a se vedea cuvântarea memorabilă a lui Donald Rumsfeld din 2003) despre Vechea Europă și Noua Europă face parte din aceeași strategie. Și în timp ce partenerii vest-europeni ai strategilor americani nu sunt atât de motivați să manifeste un nivel suficient de atitudini antirusești, europenii estici sunt totdeauna gata să facă jocul ordonat de la Washington. Acest lucru este mai mult sau mai puțin cunoscut pentru multă lume.
Am susținut în mod repetat că oponenții comuni ai tuturor popoarelor europene, care sunt bazați în SUA, vor avea succes în instigarea și exacerbarea unor astfel de reacții prin utilizarea trucului clasic numit managementul percepțiilor și al comportamentelor atâta timp cât Rusia însăși nu va dezamorsa această bombă ideologică. Dacă e să pornim de la premisa că principiul „Cunoaște-ți dușmanul” ne este cunoscută, iar adversarul nostru geopolitic este identificat fără echivoc, la ora actuală trebuie să ne îndreptăm privirile spre prietenii și aliații noștri ruși, fără de care ideea unității continentale ar fi o iluzie. Încă o dată, așa cum a spus filosoful rus Ivan Ilyin ”Uniunea Sovietică nu este Rusia”. Anume acesta ar trebuie să fie elementul de bază al discursului pe care îl așteaptă de la conducătorii Rusiei popoarele din Europa de Est. Altfel zis, atâta timp cât actuala conducere a Rusiei va păstra o atitudine ambiguă față de trecutul sovietic și nu va dori să se distanțeze categoric de crimele comise de URSS contra tuturor popoarelor aflate sub dominației ei, tehnica divizării noastre artificiale va funcționa impecabil.
Avem nevoie de o reconciliere istorică între poporul rus și alte popoare din spațiul ex-comunist. Iar inițiativa în acest sens trebuie să vină din partea Moscovei. Îndemnul meu către prietenii noștri ruși este să facă uz de principiul „Dezarmează-ți dușmanul!”. Smulgeți-i argumentația lui perversă care otrăvește relațiile noastre.
În ultimii ani capitalismul financiar, speculativ, virtual, non-productiv a fost criticat pe larg. Acest criticism este unul perfect valabil și ader în totalitate la el. Așa cum am aderat cu entuziasm la resurecția popoarelor europene sub semnul populismului. Militez de asemenea pentru protecționismul economic și pentru restabilirea suveranității naționale a popoarelor europene, care presupune cel puțin dispariția NATO și UE. Împărtășesc de asemenea opinia acelor intelectuali, care consideră că liberalismul se îndreaptă spre sfârșitul său istoric. Marșul triumfal al așa-zisei Revoluții Franceze se încheie într-un mod lamentabil. Și dacă suntem de acord că era tuturor teoriilor politice izvorâte din Modernitate – comunismul, fascismul (nazismul) și de asemenea liberalismul sunt depășite, atunci nu există o sarcină mai urgentă decât elaborarea viitorului model de organizare al societății. Primul principiu fundamental în eforturile noastre trebuie să se întemeieze pe următoarea idee: Orice societate în care cel puțin o valoare este mai presus decât banul, este mai bună decât capitalismul.
Personal militez pentru o Europă post-liberală, post-capitalistă, post-americană, care își edifică viitorul bazându-se pe Tradiție, Creștinism, Familie, pe civilizația milenară a continentului nostru în condițiile postmodernității. Sunt sigur că forța noastră economică, politică și militară – chiar dacă s-ar înzeci și chiar dacă vom reuși să depășim liniile de divizare care ne mai separă azi – va fi una extrem de fragilă fără renașterea noastră spirituală. Europa nu există sau cel puțin este o monstruoasă caricatură fără Hristos în centrul lumii, în inima continentului nostru, în sufletul fiecărui european. Motto-ul ”Nihil sine Deo” (”Nimic fără Dumnezeu”) este blazonul de noblețe al civilizației noastre.
Acest articol a fost scris în engleză la rugămintea prietenului meu, cunoscutul geopolitolog și profesor universitar italian Tiberio Graziani, pentru site-ul https://www.vision-gt.eu/ care s-ar traduce ”Viziune și Trenduri Globale. Platforma pentru viitoarele probleme și provocări”. Am pus laolaltă câteva idei care țin de conceptul de Europa anunțat ca temă a seriei de texte găzduite de către această platformă de reinformare.
Sursa: http://flux.md
