Suntem în 2019, în primul mandat Trump. La jumătate de deceniu de la „pivotarea” spre Asia a SUA (Obama), care simte că ceva se întâmplă și trebuie să stopeze puterea asiatică.
În februarie 2012, viitorul președinte al Chinei, Xi Jinping, revine din SUA spre casă și face două escale: în Irlanda și în Turcia…
Recep Tayyip Erdogan, ca urmare a ultimei escale a lui Xi, face o vizită în China, inițial în provincia Urumki, fără să procedeze ca Charles de Gaulle în Quebec: el vorbește despre „o singură Chină”, nu despre o regiune uigură liberă… deși înainte avea astfel de abordări separatiste.
Contactele dintre Turcia și China se înmulțesc enorm din punct de vedere economic.
Pentru China, Asia nu este doar Asia de Sud-Est. Asia ține până la Mediterana. Așadar, Orientul Mijlociu este tot Asia. Acest Orient Mijlociu care produce exact cantitatea de petrol de care au nevoie giganticele economii ale Asiei (China, India, Japonia etc.) și pe care numai Asia Centrală și Orientul Mijlociu o pot furniza.
China, care era în anii 80 autosuficientă din perspectiva consumului de petrol, este acum cel mai mare importator de petrol mondial. Pentru că se dezvoltă susținut.
China a depășit SUA atât la importuri cât și la exporturi dn zona Golfului încă din 2006-2009. Nu este vorba numai despre petrol, ci despre toate tipurile de bunuri.
Creșterea e atât de mare încât americanii nu mai știu să gândească strategic această nouă realitate.
Obișnuiți cu jocurile de sumă nulă, ei cred că ceea ce câștigă China pierd ei.
Chiar și un iraniano-american ca Vali Nasr crede la fel. Și mai crede că aliații asiatici ai SUA le vor cere americanilor să intervină pentru ca China să nu le reteze sursele de aprovizionare cu petrol din Orientul Mijlociu!
Iată o deficiență de percepție gravă. Aliații SUA, de care vorbește Nasr cu mai puțin de un deceniu în urmă („The Dispensable Nation”, 2013), sunt acum atrași iremediabil, ca niște sateliți, de forța gravitațională a Chinei. Se vor desprinde natural de SUA și se vor alinia pe alte orbite. Nimic nu este veșnic sub Soare.
Puterea Super Continentului poate să stea în uriașul potențial demografic și implicit „tradiționalist” al zonei.
O sinergie eurasiatică nu este doar o „integrare economică”. Cele mai multe tablouri vorbesc numai despre investiții și cifre. Este mai degrabă vorba despre un potențial care se află „dincoace” de modernitate.
O Europă „premodernă” ar fi avut șanse să crească, practic, infinit. Modernitatea tipic vestică a blocat-o demografic și civilizațional.
Sunt multe de spus…
Actualul război din Orientul Mijlociu este și despre blocarea raporturilor dintre Vestul și Estul Super Continentului, unde China și Europa sunt stâlpi. Americanii știu asta și spun deschis, după cum le este obiceiul:
„Europa și China se află la jumătatea lumii una de cealaltă: ele se situează la antipozii Eurasiei. Cele două reprezintă nucleul unor civilizații contrastante; relația lor este marcată de o moștenire complexă de distanță culturală și imperialism trecut.
Cu toate acestea, ele împart același continent și o istorie de contacte importante, chiar dacă intermitente, cu puține bariere geofizice între ele. Ca cele mai mari două centre de producție și tehnologie din lume în afara Statelor Unite, ele împărtășesc și atracții economice reciproce puternice. Pentru ca un supercontinent eurasiatic cu relevanță globală să ia naștere, Europa și China ar trebui să fie pilonii săi de susținere” (p. 178).
