Megara și Italia
În 1991, lucrările unui colocviu de istorici și politologi europeni și americani având ca temă „rivalitatea hegemonică dintre Atena și Sparta și dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică” au fost publicate sub titlul From Thucydides to the Nuclear Age. Tucidide, istoricul acelui „război mondial al antichității” care a fost Războiul peloponesiac, este un autor apreciat în mod special în anumite cercuri politico-intelectuale atlantiste, care au încercat să facă din el martorul bipolarismului și al confruntării dintre două bocuri militare.
Filologia clasică, pornind de la Ulrich von Wilamowitz-Moellendorff (1), l-a acuzat pe Tucidide de faptul că, dorind să atribuie Spartei cauzele conflictului, a trecut sub tăcere blocada comercială impusă Megarei de către talasocrația ateniană. Războiul peloponesiac a început însă cu decretul contra Megarei din 432 î. Hr. (Megaréon pséphisma), o serie de sancțiuni economice care le interziceau celor din Megara, aliați ai Spartei, accesul în porturi, în punctele de escală și în piețele Ligii de la Delos, alianța condusă de Atena.
Pentru istorici este evident că sancțiunile împotriva Megarei nu erau pur și simplu un mijloc prin care Atena încerca să-și extindă influența proprie prin slăbirea adversarilor. Helmut Berve, de exemplu, a afirmat că, prin intermediul embargoului, care îi implica și pe aliații Megarei, Atena „le-a pus cuțitul la gât celor din Peloponez” (2). Într-adevăr, pséphisma era o amenințare, o provocare care trebuia să le furnizeze atenienilor acel casus belli necesar pentru a justifica războiul împotriva Spartei și a aliaților acesteia. Cu toate acestea, așa cum se știe, treizeci de ani mai târziu conflictul s-a încheiat cu înfrângerea Atenei și cu căderea regimului său democratic.
Un alt episod exemplar în istoria sancțiunilor: la 18 noiembrie 1935, pentru prima oară, Societatea Națiunilor a decretat sancțiuni economice împotriva unei țări membre, Italia, ca răspuns la campania din Etiopia. Marea Britanie, liderul mondial al anticolonialismului, a trimis Home Fleet să patruleze în Mediterana pentru ca embargoul să fie respectat.
Câțiva ani după aceea, Carl Schmitt comenta: „Puterile ce conduc la Societatea Națiunilor nu fac războiul, ci impun sancțiuni. Faimoasa artă englezească a «metodelor indirecte» a sărbătorit un nou triumf. Distincția tipică dintre operațiunile militare și cele nemilitare, acțiuni războinice și pacifice, și-a pierdut orice semnificație, fiindcă operațiunile nemilitare pot fi ostile într-un mod mai eficace, imediat și intens” (3).
De altfel, însuși fondatorul Societății Națiunilor, președintele american Thomas Woodrow Wilson era cel care spunea: „O națiune boicotată sfârșește prin a ceda. Aplicând acest instrument economico-pacific, silențios dar letal, se evită să se recurgă la forță” (4).
În ce privește Anglia, ea a învățat în mod evident lecția sintetizată de celebra axiomă a lui Sir Walter Raleigh: „Cine domină marea domină comerțul mondial; cine domină comerțul mondial deține toate comorile lumii și lumea toată”.
Se pare că puterile talasocratice privilegiază sancțiunile ca formă specială a războiului și le utilizează în cadrul unei concepții a războiului și a inamicului care e foarte diferită de cea care stă la baza jus publicum Europaeum, fiindcă ignoră distincția dintre combatanți și necombatanți.
„Războiul maritim – a scris în altă parte Carl Schmitt – nu e un război de combatanți; el se bazează pe o concepție totală a inamicului, care îi consideră drept inamici nu numai pe toți cetățenii statului dușman, dar și pe toți cei care fac comerț cu inamicul și susțin economia acestuia. În acest tip de război e permis, fără a putea contesta lucrul acesta, ca proprietatea privată a inamicului să fie supusă dreptului de pradă; blocada, mijloc ce aparține în mod specific dreptului maritim recunoscut de dreptul internațional, va lovi fără excepție totalitatea populației din regiunile implicate. Datorită altui mijloc de asemenea recunoscut de dreptul internațional și de asemenea aparținând dreptului maritim, dreptul de a jefui, până și proprietatea privată a celor neutri ar putea fi acaparată” (5).
În 1946, de exemplu, Statele Unite au pretins ca Elveția să predea avuțiile cetățenilor germani depozitate în băncile elvețiene, pretenție contrară ordinii juridice private internaționale (6), dar conformă cu dreptul de pradă specific dreptului maritim.
Sancțiunile după doctrina relațiilor internaționale
Conform doctrinei relațiilor internaținale, sancțiunile economice sunt dispoziții adoptate de un stat, de o coaliție de state sau de o organizație internațională, cu scopul de a constrânge un alt stat să respecte regulile coexistenței internaționale, fără a face apel la arme.
În textul lui Martin I. Glassner despre relațiile internaționale se poate citi că „sancțiunile specifice, impuse în circumstanțe particulare și care sunt respectate corespunzător, pot să modifice comportamentul statului împotriva căruia sunt îndreptate, întărind în același timp prestigiul părții care le impune. Există cu toate acestea puține probe că sancțiunile de unele singure ar putea înspăimânta state care nu sunt foarte mici și slabe” (7).
Sancțiunile economice cele mai întâlnite sunt următoarele:
1 – embargoul
2 – boicotul
3 – înghețarea bunurilor și capitalurilor pe care statul supus sancțiunilor sau cetățenii săi le posedă în străinătate
4 – interdicția de a contracta credite
5 – interdicții cu privire la tranzacțiile financiare
6 – interdicția pentru ambarcațiunile și avioanele statului supus sancțiunilor de a face escală
7 – retragerea asistenței financiare și tehnice
Embargoul, în particular, este interdicția, îndreptată împotriva unei ambarcațiuni comerciale, de a ridica ancora din portul în care se află sau de a acosta într-un port. Într-o accepțiune mai largă, embargoul este blocada schimburilor comerciale decretată de o țară sau mai multe țări contra unei țări terțe.
Boicotul, ca și blocada, este un set de măsuri care vizează să blocheze comețul extern și comunicațiile unei țări inamice. În particular, boicotul constă în interzicerea achiziționării de bunuri ce provin din țara care e supusă sancțiunilor.
Embargoul și boicotul sunt considerate de către ONU sancțiuni pașnice aplicabile împotriva statelor care violează dreptul internațional și nu respectă drepturile omului.
În realitate, așa cum afirmă coloneii chinezi Qiao Liang și Wang Xiangsui în lucrarea lor despre „războiul fără limite”, „impunerea de embargouri asupra exporturilor de tehnologii fundamentale (…) poate avea un efect distructiv asemănător cu cel al unei operațiuni militare. În acest sens, embargoul total (…) împotriva Iraqului, inițiat de Statele Unite, este exemplul clasic, de manual” (8).
„Războiul economic” și obiectivele sale
Un alt militar, generalul Carlo Jean, cu destui ani în urmă, anunța intensificarea utilizării armelor economice – cum ar fi embargoul și alte sancțiuni – care trebuiau să aibă aceleași obiective urmărite de războiul tradițional. Într-adevăr, „războiul economic” este tot un război, deoarece obiectivul său strategic constă în înfrângerea inamicului prin supunerea lui la voința învingătorului, la fel ca și în cazul războiului propriu-zis. De altfel, generalul Jean observă că în acest context mijloacele de ordin economic nu sunt utilizate pentru producție sau pentru comerț, ci mai degrabă ca și cum ar fi adevărate arme, pentru a obține rezultate analoage cu cele urmărite prin intermediul forței militare, adică „pentru a distruge voința de rezistență a adversarului (de exemplu, lipsindu-l de propriile capacități militare, provocând daune grave bazei sale de producție, foamete, epidemii, revolte, schimbarea clasei conducătoare sau a guvernului, lovituri de stat, secesiuni etc.)” (9).
Același autor definește „arma economică” ca pe un mijloc pe care statele sau coalițiile de state „pot în mod legal să-l întrebuințeze pentru controlul economiei naționale sau internaționale, atunci când o atare întrebuințare vizează urmărirea unor obiective analoage celor ce pot fi atinse prin utilizarea forței militare și, în particular, victoria asupra unui stat sau asupra unei coaliții inamice” (10). De asemenea, el observă că „acest principiu este apărat în cadrul ordinii internaționale de puterile dominante economic, favorizând astfel menținerea status-quo-ului” (11), încât poate să afirme în concluzie: „Este clar că acest principiu este susținut și impus de Occident, care în actuala fază istorică se bucură de o copleșitoare supremație economică asupra restului lumii” (12).
S-a afirmat de asemenea că conceptul de „război economic” e ambiguu și multiform, în măsura în care este vorba despre un război care poate urmări obiective diferite: economice, strategice sau politice (13).
Războiul economic are obiective economice când scopul principal al statului care îl duce nu constă în distrugerea adversarului, ci în creșterea bunăstării propriilor cetățeni sau în sporirea bogăției proprii.
Războiul economic își propune în schimb scopuri strategice atunci când, într-un conflict militar, el caută să lipsească inamicul de mijloacele de aprovizionare ale forțelor armate sau ale populației prin intermediul blocadelor navale, aeriene sau terestre. Dar se urmărește un scop strategic și când, în absența unui conflict militar direct, se dorește interzicerea unui stat adversar a tehnologiei și produselor considerate „critice”.
În fine, războiul economic își propune obiective politice atunci când arma economică este utilizată pentru a obliga un stat să accepte voința celui care o folosește, astfel că ea se manifestă exact așa cum este definită în cunoscutele formule ale lui Clausewitz: „continuarea politicii unui stat cu alte mijloace”, „act de violență făcut pentru a constrânge un adversar să se supună voinței noastre”, „act inspirat de un plan politic”.
În cazul Republicii Islamice Iran, scopul războiului economic este desigur strategic, fiindcă obiectivul declarat al sancțiunilor este acela de a bloca achiziționarea de uraniu și de tehnologii ce folosesc la programul nuclear.
Însă, în ceea ce privește sancțiunile unilaterale impuse de către Statele Unite ale Americii, scopul este mai ales politic, ca și geopolitic, luând în considerare necesitatea talasocrației americane de a controla Rimland-ul lui Spykman, din care Iranul constituie un segment central.
Într-adevăr, dacă Sir Halford Mackinder a formulat doctrina după care cel ce controlează Heartland-ul conduce lumea, Nicholas J. Spykman a enunțat tezele complementare, cu o formulă ce merită mereu repetată: „Who controls the Rimland rules Eurasia; who rules Eurasia controls the destinies of the world“.
Note
(1) Ulrich von Wilamowitz-Moellendorff, Curae Thucydideae, 1885, p. 17.
(2) Helmut Berve, Griechische Geschichte, II 1952, p. 11.
(3) Carl Schmitt, Inter pacem et bellum nihil medium, “Zeitschrift der Akademie für Deutsches Recht”, VI, 1939, pp. 594-595.
(4) Citat de Gallois, Le sang du pétrole – Irak, L’Age d’Homme, Lausanne 1966, p. 31.
(5) Carl Schmitt, Souveraineté de l’Etat et liberté des mers, în Du Politique, Pardès, 1990, pp. 150-151; cfr. Idem, Terra e mare, Adelphi, Milano p. 90.
(6) “Neue Zürcher Zeitung”, 14 Sept. 1996.
(7) M. I. Glassner, Manuale di geografia politica II. Geografia delle relazioni tra gli Stati, Franco Angeli, Milano 1995, p. 36.
(8) Qiao Liang – Wang Xiangsui, Guerra senza limiti, LEG, Pordenone 2001, p. 81.
(9) Carlo Jean, Geopolitica, Laterza, Bari 1995, p. 140.
(10) Carlo Jean, Geopolitica, cit., p. 141.
(11) Ibidem.
(12) Ibidem.
(13) Claude Lachaux, La guerre économique: un concept ambigu, “Problèmes Economiques”, 14 oct. 1992, pp. 28-31.
Traducere C. Pantelimon
https://www.eurasia-rivista.com/talassocrazia-e-sanzioni/
