Uniunea Europeană nu înseamnă Europa. Acest enunț nu are nimic spectaculos, ci este o realitate de fapt. Nu numai că UE nu cuprinde toate statele europene, dar, în interiorul actualei uniuni sunt destule forțe care vor să reformeze modelul construcției unionale. Astfel de forțe se manifestă, așa cum s-a putut vedea în urma alegerilor europarlamentare din 26 mai, atât în state din zona „periferică” a UE (Ungaria, Polonia, care sunt liderii așa-zisului grup de la Vișegrad), cât și în statele puternice ale UE, de genul Italiei, Franței și – într-o măsură mai puțin semnificativă, dar nu neglijabilă, în Germania. Europa și UE traversează, în mod evident, o perioadă nu tocmai fastă. De aceea nu este lipsit de interes să trecem în revistă, pe scurt, câteva elemente de ordin geopolitic, pentru a sesiza care pot fi direcțiile viitoare de evoluție ale continentului, punctele sale forte dar și cele slabe.
Unitate geopolitică sau disensiuni economice interne?
Europa unită este un vis romantic de secol XIX și chiar mai vechi, dar abia în perioada interbelică procesul de unificare avea un plan și un actor care și l-a asumat. Actorul se numea Germania, iar definiția Europei germane de atunci limita spațiul de acțiune al acesteia la zona Europei vestice și central-europene, până la limita spațiului ortodoxiei rusești[1]. Era, cu termenii unui geopolitician de talia lui Jordis von Lohausen, așa-numita Fränkisch Europa, Europa francă, pe care o regăsim și astăzi în celebrul „cuplu franco-german”, căreia i se adăuga, din motive evidente, o periferie estică aducătoare de materii prime. Acestei Europe „mici”, fără substanță geopolitică și fără vitalitate strategică, i se opune așa-numita Europă eurasiatică, o Foarte Mare Europă (Very Great Europe) de la Lisabona la Vladivostok, dorită de geopoliticieni vizionari ca Lohausen, Jean Thiriart, sau chiar figura total atipică a germanului național-bolșevic Niekisch[2]. Europa de la Lisabona la Vladivostok conține în sine dezvoltarea unui sâmbure geopolitic avansat încă de la începutul secolului XX de strategii francezi, ca răspuns la creșterea alarmantă de putere a SUA: este vorba despre celebra (dar ținuta sub tăcere și astăzi) „axă Paris-Berlin-Moscova”, pe care francezii, sensibili la tema avansului geopolitic al lumii anglo-saxone, au gândit-o tocmai ca o contrapondere la SUA și la pandantul ei european, Anglia[3].
Așadar, „Europa unită” se poate naște fie în dimensiunea mică, a taliei actualei UE, fie cu perspectiva unei deschideri spre zona Heartland-ului eurasiatic, pe care teoreticienii englezi și americani îl considerau chintesența geopolitică a lumii[4], pentru o eventuală interpenetrare cu marea acumulare de forță economică și civilizațională a Chinei, care poate spori sinergia eurasiatică.
Deocamdată, UE nu pare a fi mai mult decât o sumă de promisiuni în cheie economică, sub sceptrul unei birocrații care nu pare pregătită să facă față marilor provocări geopolitice ce vor veni.
Trebuie însă să fim corecți și să spunem că UE are sau pare a avea din când în când și „sclipiri geopolitice” de geniu, dar care sunt repede irosite în lupta pentru supremație la nivelul birocrației suprastatale bruxelleze. Printre aceste sclipiri putem aminti ideea unei armate comune europene – idee pe care SUA o resping cu toate mijloacele de care sunt capabile, fiind evident că o atare armată va duce la separarea apelor în ce privește destinul geopolitic al europenilor și americanilor – sau ideea deschiderii în relația cu Rusia, pe care Franța și Germania o și practică, de fapt. Exemplul recent al gazoductului North Stream este mai mult decât grăitor. Dincolo de aceste elemente însă, deocamdată, continentul european este încă divizat – nu numai de către hegemonii care ar trebui să lucreze la unitatea sa, ci din motive care țin de anatomia internă a Europei, incluzând aici și lumea rusească sau spațiul fostei URSS, urmare a istoriei recente a perioadei post-belice.
Uniunea Europeană actuală este în fond produsul înfrângerii acelei Europe france (Fränkisch Europa) în urma coabitării „împotriva naturii” americano-rusești din timpul celui de-al doilea război mondial. Coabitare care a dus la apariția cortinei de fier, a divizării Europei și, lucru și mai grav, a alienării popoarelor din sud-estul Europei față de Moscova.
După ce aventura Europei pur germane și antirusești a lui Hitler a luat sfârșit prin înfrângerea celui de-al Treilea Reich, Europa a fost străbătută de două curente de opinie și voință complet diferite. În timp ce vesticii, dominați de influența americană, priveau spre Moscova ca spre un posibil aliat pentru un viitor unic european – în maniera lui de Gaulle, care ar fi înlocuit bucuros tutela americană cu o prietenie moscovită, în sensul axei Paris-Berlin-Moscova – esticii, sufocați de presiunea fără rest a URSS-ului, doreau pur și simplu să se arunce în brațele unui miraj americano-vest-european, zugrăvit în culorile prea vii ale prosperității și democrației perfecte. Încă astăzi acest miraj nu și-a epuizat resursele, la trei decenii de la căderea zidului Berlinului.
Sesizând înainte de schimbările din 1989 acest impas al Europei, de fapt acest aparent implacabil destin al dezunirii, geopoliticianul Jean Thiriart afirma că un al patrulea Reich nu mai este posibil, în locul său el anunțând finalmente apariția Europei unite, o combinație de Europă vestică și URSS… Thiriart, a cărui gândire complet neortodoxă, în sensul că deloc tributară etichetelor, poate șoca, era de altfel un critic al ideii de Europă confederală, în care fiecare stat să-și păstreze suveranitatea, în maniera în care o dorea un Charles de Gaulle. Dar și de Gaulle, cu toate meritele sale, este un strămoș al actualului cuplu franco-german unitar, mai degrabă ostil periferiei estice (de Gaulle spunea că Europa înseamnă Franța și Germania, iar restul statelor sunt „legume” – acest mod de gândire a dus la pierzanie aventura europeană a lui Hitler, acest mod de gândire a făcut ca Haushofer, un mare geopolitician altfel, să creadă că Italia este o țară de mâna a doua, care nu se poate compara cu statele nordice – iată o sursă a revoltei salviniene la nivelul UE! etc.).
Dacă statele puternice ale vestului privesc uneori cu ochi critici Estul sau Sudul Europei și cu mare îngăduință Rusia, pe care o invită, firesc, să fie partener în procesul de emancipare de sub tutela americană, statele care au stat sub tutela Moscovei sunt mult mai reticente cu acest proiect, simțindu-se amenințate (e drept că acest sentiment le este stimulat din tabăra americană!) de revenirea Rusiei în jocul geopolitic european sau global.
Așadar, Europa unită sau, ceea ce am putea numi „axa Paris-Berlin-Moscova” are de luptat cu sentimentele antirusești ale estului european și cu modul de echilibrare și redistribuire a resurselor economice comune ale UE. Într-o Europă categoric dominată economic de Germania și statele din zona sa de influență, sau de Franța și Germania împreună[5], e greu să se pretindă consensul deplin al celor care nu au aceleași beneficii de pe urma proiectului comun european. Problema este de natură istorică. În perioada interbelică, dacă ar fi să luăm numai cazul României, procesul de „acceptare” a dominației germane a Europei a trecut prin faze dramatice. România suferea de pe urma „exploatării” economice a centrului german în raport cu periferia estică furnizoare de materii prime. Marele economist român Mihail Manoilescu și-a construit întreaga teorie economică pe relevarea necesității ca diferențele de potențial economic dintre centru și periferie să fie relativ eliminate prin voință politică, astfel încât periferia să reziste în raport cu centrul. Deși un convins adept al Europei unite (Manoilescu era amic cu contele Coudenhove-Kalergi, în ale cărui idei credea), economistul român scria la vremea respectivă, în fața promisiunilor germane după care periferia nu va fi neglijată de centrul industrial german al Europei:
„Nici noi nu putem contesta că un asemenea plan este posibil și realizabil. Dar este suficient oare să stabilești planuri pentru ca să poți schimba lumea? Noi, țăranii de la Dunăre, suntem neîncrezători. În decursul secolelor am învățat că nu trebuie să ne încredem nici măcar în ce vedem cu ochii noștri, cu atât mai puțin să ne încredem în simple promisiuni”[6].
Problema aceasta va apărea în curând și față de Rusia, o țară cu resurse enorme și potențial economic semnificativ, dar care suferă la capitolul eficienței economice. Recent, un acord economic încheiat între Germania și Rusia, se pare de amploare unică până în prezent, denumit „acord privind cooperarea economic aprofundată”, semnat la 7 iunie cu ocazia Forumului Economic Internațional de la Sankt-Petersburg, anunță o nouă perioadă de deschidere a relațiilor germano-ruse. Dar oare Rusia nu se va simți „colonizată” de puterea de penetrare a capitalurilor germane, astfel încât acest acord, anunțat ca o mare victorie și ca un semn al cooperării între cele două țări, nu va fi la un moment dat un măr al discordiei între tehnologia vestică și resursele estice? Europa unită va trebui să treacă și acest test – dar și multe altele, pe care nu vom avea timp să le dezvoltăm.
Europa și „colonizarea” americană
Proiectul Europei unite suferă din cauza unui motiv care pare o idee fixă, pe care vestul european o flutură fără încetare: Europa este colonizată de SUA, Europa este vasalizată de SUA etc. Registrul critic la adresa Americii ascunde, desigur, interese europene certe, tot din aria a ceea ce am numit „axa Paris-Berlin-Moscova” (la care se poate adăuga, în funcție de context, și Roma, și ea interesată în relații bune cu Moscova), dar desigur că este și o stare de spirit reală, care își are originea în epoca sfârșitului celui de-al doilea război mondial. Intervenția americană în Europa la finalul ultimului război mondial nu a fost percepută în Europa vestică la fel cum a fost percepută în cea estică. Cu ocazia împlinirii a 75 de ani de la debarcarea anglo-americană din Normandia din 6 iunie 1944, un site francez specializat în analize geopolitice scria negru pe alb: „D-Day, 6 iunie 1944: Imperiul american invadează Franța”[7]. Articolul, cu destule referințe istorice semnificative, arată cum armata americană a bombardat fără niciun motiv orașele normande, făcând aproximativ 20.000 de victime printre civili, cum soldații americani violau tinerele franțuzoaice, cum, în fine, americanii ar fi dorit să coabiteze cu regimul de la Vichy, suficient de supus (cum fusese față de Hitler), în loc să trateze cu mult mai patriotul de Gaulle etc. Cu alte cuvinte, o imagine cu totul răsturnată decât o „eliberare” a Franței, așa cum aflam în mod naiv din materialele istoriografice comune. Articolul cu pricina nu este altceva decât urmarea unei stări de spirit, a unui anti-americanism care a început cu D-Day și continuă și astăzi, în luări de poziție mai savante sau mai jurnalistice.
Din această perspectivă, un autor francez ca Hervé Juvin reprezintă reacția tipic franceză la ceea ce am denumit „colonizarea” Europei de către SUA. Într-o serie de lucrări dedicate raporturilor economice și geopolitice dintre Europa (cu accent pe Franța) și SUA, Juvin, de profesie economist, este de părere că, în ciuda previziunilor care dădeau ca sigură o accelerare a decăderii americane în vremea din urmă, în realitate, SUA știu încă foarte bine să-și apere interesele globale și să țină sub tutelă Europa. Evident, o atare tutelă trebuie să dispară în viziunea lui H. Juvin, care în acest punct este un continuator al lui Charles de Gaulle. Tonul său este mai mult decât categoric: fie UE devine un factor de sine stătător în manieră geopolitică, lepădând tutela americană și asigurând astfel un echilibru de forțe geopolitice între centrele mari de putere ale lumii (SUA, China, Rusia, ca actor militar), fie trebuie părăsit, pentru că înseamnă că nu-și duce la îndeplinire misiunea:
„Încă nu s-a pus capăt hiperputerii americane. Ea rămâne adversarul nostru esențial, în sensul în care Mao Zedong îl dădea acestor cuvinte: cel ce amenință fundamentele ființei noastre. Dacă Europa nu este mijlocul prin care să se realizeze un echilibru al puterilor, dacă nu este mijlocul de a ne elibera de un occidentalism care conduce la un al treilea război mondial, după detestabila schemă a neoconservatorilor, <noi împotriva tuturor>, Franța trebuie să iasă dintr-o Uniune care o distruge și să urmeze, alături de ceilalți, altfel, calea rezistenței”[8].
Cu toate că uneori își mai nuanțează tonul critic la adresa superputerii americane, autorul francez nu ezistă să arate care sunt scăderile Uniunii Europene actuale: impotența geopolitică, accentul pus pe retorica drepturilor omului și individualismul dezagregant, copierea mimetică a misticii pieței libere, de proveniență anglo-americană, incapacitatea de a lupta eficient cu ceea ce el numește „extrateritorialitatea dreptului american”, adică tendința americană de a extinde jurisdicția SUA asupra tuturor proceselor economice (și geopolitice) care se desfășoară în aria de acoperire a dolarului, ceea ce aduce grave deservicii altor actori geopolitici (cazul recent al acordului nuclear cu Iranul, în care UE a trebuit să inventeze un mecanism sofisticat de evitare a sancțiunilor impuse de SUA acestei țări, este relevant – informații despre retragerea unor mari companii europene de pe piața iraniană, sub amenințarea americană că vor fi sancționate pe piața americană, arată la ce nivel s-a ajuns în războiul economic dintre „partenerii” occidentali….).
Hervé Juvin este un autor lucid. El propune o construcție europeană definită în Europa, într-un parteneriat de la egal la egal cu alte forțe geopolitice (și fără neglijarea Rusiei), nu într-o manieră obedientă, supusă, lașă. El pledează, oarecum într-o cheie tiermondistă, pentru eliberarea de sub tutela imperiului global american, pentru rezistență, pentru „înarmare” intelectuală și luptă. Dar, lucru interesant și care trebuie să ne atragă atenția: ales eurodeputat la ultimele alegeri europene din partea partidului d-nei Marine Le Pen, atunci când vorbește despre Europa, autorul francez pune pe locul întâi Franța! În orice luare de poziție europeană se vede ceea ce se cheamă „preferința națională” franceză, firească, patriotică…
Oarecum în același spirit și de pe aceleași poziții scrie un alt autor francez, Ivan Blot. Titlul cărții lui nu anunță nimic bun: „Europa colonizată”. De data aceasta, apare mai clar preferința celui ce scrie pentru o relație strategică cu Rusia, în cheia axei Paris-Berlin-Moscova, pe care o și enunță categoric:
„Cuplul Europa-Rusia, cu o axă Paris-Berlin-Moscova, este de fapt foarte complementar în plan energetic și economic (…) Interesele acestui cuplu se îndepărtează din ce în ce mai mult de interesele americane, iar acestea din urmă suferă consecințele (…) Din punct de vedere economic, Europa și Rusia sunt foarte complementare, în timp ce Statele Unite și Europa sunt concurente (…)
Din punct de vedere economic, există două mari ansambluri, Uniunea Europeană și Uniunea Eurasiatică, mai recentă. Din punct de vedere politic, nu mai există o opoziție totală între Est și Vest, cu toate că diplomația americană încearcă artificial să reaprindă uneori războiul rece”[9].
În aceeași lucrare, Blot, fost europarlamentar, descrie comedia parlamentarismului european, modul în care „se votează” în PE, modul în care Comisia Europeană „face și desface” toate jocurile la nivelul UE etc. Este o critică din interior la adresa acestui birocratism funest care sufocă organismul european. Soluția? Tot de natură geopolitică, de data aceasta de largă respirație, care ar fi fost aplaudată de un Jean Thiriart:
„(…) axa eurasianistă este cea a creșterii viitoare: partenerii noștri cei mai promițători rămân China și Rusia, chiar și India. Iată de ce ar trebui să ne gândim la o <Mare Europă> a creșterii economice de la Brest până la Vladivostok și nu la Europa limitată și cu răsuflarea tăiată de astăzi. Această Mare Europă va respecta suveranitățile naționale. Prezența Rusiei va fi o garanție împotriva oricărei tentative de federalism birocrat și va reechilibra hegemonia anglo-saxonă”[10].
Prea multă UE sau prea mult stat suveran? Cheile puterii UE
Trebuie să spunem că, în legătură cu UE, există o critică perfect simetrică, de data aceasta din partea „federaliștilor” europeniști, care consideră că UE nu este prea puternică în raport cu statele naționale, ci, dimpotrivă, este o simplă marionetă a lor. Punctul acesta de vedere este susținut de un comentator cunoscut al ziarului francez liberal Libération, Jean Quatremer. Problema Uniunii Europene, estimează analistul (corespondent al ziarului menționat pe lângă instituțiile europene de mult timp), este aceea că nu este… decât emanația statelor naționale. El arată, bunăoară, că aportul legislativ al UE nu este de 80%, ci doar de 20% în medie, iar această pondere are tendința de a scădea. În concluzie, crede Quatremer (autor al unei lucrări dedicate acestei problematici, cu titlul provocator: Les salauds de l’Europe. Guide à l’usage des eurosceptiques, – Calmann-Lévy, 2017, Mizerabilii Europei. Ghid spre folosința euroscepticilor), statele au tendința de a „arunca” asupra UE eșecurile și de a contabiliza în buzunarul propriu succesele.
Aceeași dorință de a crește ponderea UE în raport cu statele naționale, de data aceasta cu un arsenal ideologic special, legat de rădăcinile precreștine ale Europei, întâlnim la „partidul europenilor” care visează, nici mai mult, nici mai puțin, decât o cetățenie unică europeană, un stat unitar european cu o reorientare strategică spre Rusia, desființarea NATO, crearea unei armate europene[11] care va integra finalmente și armata Rusiei (sic!), desființarea tuturor instituțiilor europene ne-alese, respectarea diversității europene (apropos de statele est-europene care se tem de Rusia și manifestă o întemeiată rusofobie – aici sunt menționate în special statele baltice). Aceasta va fi, în viziunea celui care animă un atare proiect, Thomas Ferrier, „Noua Atenă”[12].
Proiecte extrem de generoase! În fond, Europa nu a dus niciodat lipsă de vizionari…
Și totuși! Europa este un „club” atât de închis, încât el dă uneori fiori și sentimentul neputinței celor care caută să afle arcanele puterii. Unul dintre căutătorii adevăratelor chei ale puterii europene actuale, fostul ministru de finanțe grec Yanis Varoufakis, mărturisește într-o carte numită Conversație între adulți. În culisele secrete ale Europei experiența sa cu Eurogrupul, celebrul creier financiar al Uniunii Europene. Varoufakis descrie cum funcționarii europeni pur și simplu mint, nu te poți baza pe ei, iar deciiile care se iau în culise nu sunt deloc reflectate în comunicatele oficiale de la sfârșitul reuniunilor. Totul are aspectul unui conclav perfect opac, cu funcționari care ascultă necondiționat de o ierarhie paralelă, implacabilă, tăcută. Aspectul abscons al deciziilor majore financiare la nivelul UE este greu de suportat. În legătură cu Eurogrupul, care decide tot în materie financiară la nivel european, ministrul grec scrie: „Tratatele europene nu-i conferă niciun statut legal, dar acest corp constituit este cel care ia deciziile cele mai importante pentru Europa. Majoritatea europenilor, inclusiv oamenii politici, nu știu exact ce este Eurogrupul, nici cum funcționează el”[13].
Lucrurile acestea fac ca luptele de influență economică și financiară la nivelul centrelor adevărate de decizie din cadrul UE să fie mult mai importante decât declarata pentru public „construcție europeană”. În aceste condiții, ce se poate așteptat de un organism care e parazitat de propiile sale egoisme financiare și economice?
Locul României în UE
În loc de concluzie, trebuie să menționăm și care este sau va fi locul României în această extrem de agitată Uniune Europeană.
În ultima vreme, România a încercat un joc dublu, pe măsura capacităților sale limitate de negociere, între Uniunea Europeană, din ce în ce mai detașată de SUA, și „partenerul strategic” american. Acest joc a fost motivat de comportamentul cel puțin discutabil al marilor grupuri de interese europene (bănci, corporații transnaționale) în raport cu țara noastră. Discursul despre suveranitate, despre dublul standard economic sau despre combaterea exceselor economice ale corporațiilor vestice ce operează în România, a fost predominant la actualul guvern. Oarecum în maniera Italiei lui Matteo Salvini, România s-a plasat pe o axă ad-hoc, Washington-Tel Aviv (sau cel puțin a încercat să semnalizeze în această direcție), pentru a obține mai multă putere de negociere în raport cu Bruxelles-ul. Utimele alegeri europarlamentare au arătat însă că românii nu sunt încă pregătiți pentru un discurs suveranist. Fie nu se confruntă cu problemele reale ale Italiei, sufocată de imigrația stârnită în principal de permisivitatea Berlinului și a Parisului la adresa celor care traversau Mediterana spre a ajunge în Europa, fie se teme de o din ce în ce mai agitată fantomă a revenirii Rusiei în zonă, România a preferat – și prin elita sa – să se așeze mai cuminte în barca bruxelleză. De altfel, pentru a continua comparația cu Italia, Salvini este el însuși criticat în propria țară, considerându-se că „suveranismul” său în raport cu Bruxelles-ul nu este decât o dezertare în tabăra americană: „Suveranism fără suveranitate”, titrează o cunoscută revistă de geopolitică italiană, care apără reduta eurasianismului (deci și a europenismului) în fața puterii talasocratice americane[14]. Deocamdată, în România nimeni nu critică suveranismul de tip PSD-ALDE pentru cochetarea cu interesele americane, ne-europene. Dar este de anticipat că pe măsură ce Europa se va impune în periferia est-europeană, inclusiv prin atragerea Rusiei în acest condominium fără precedent, și la noi vor apărea din ce în ce mai multe voci critice la adresa rețetelor americane (domeniul apărării este de departe cel mai sensibil aici) și se vor crea condiții pentru „fidelizarea” României pe noua direcție strategică[15]. Ultimele evoluții de la Chișinău, unde UE și Rusia au jucat împreună un rol geopolitic evident (și unde SUA au bătut în retragere, probabil fiind mai preocupate de dosare cheie, cum ar fi Iranul, Siria, Turcia sau China, ca să nu menționăm decât câteva, esențiale) poate fi o prefigurare a viitoarelor evoluții din zona noastră. Deocamdată, prea puțin prezentă, sau mai degrabă voit discretă, China are și ea potențial de creștere în aria noastră geopolitică. O singură mențiune: autostrada Ploiești-Brașov pare a fi atribuită unei firme din China (asociată cu o firmă din Turcia)[16]. Semnalele unui eurasianism incipient, probabil în aria proiectului chinezesc gigantic One Belt One Road, încep să se facă simțite chiar și în „suverana” și pro-americana Românie…
[1] Cititorul poate consulta celebrul discurs al ministrului economiei al Reichului, Walther Funk, despre modelul de reorganizare a economiei europene pe care-l viza elita nazistă a vremii. Discursul este din 25 iulie 1940. Din păcate, traducerea suferă la capitolul clarității ideilor:
[2] https://www.counter-currents.com/2010/09/interview-with-jean-thiriart-1/
[3] „În 1903, doi colonei din serviciile de informaţii franceze fac un raport asupra creşterii puterii Statelor Unite ale Americii. Ei trag concluzia că acestea au o mare putere industrială, agricolă şi comercială şi că vor domina lumea în anii care vor veni. Singura modalitate de a te opune unei hegemonii americane (după autorii acestui raport) este aceea de a constitui o alianţă integrată, cuprinzând Franţa, Germania şi Rusia (prin urmare, Europa de la Brest la Vladivostok…)”. Vezi: http://www.estica.eu/article/inapoi-la-visul-spulberat-al-lui-nicolae-al-ii-lea/.
[4] Cel mai cunoscut geopolitician al Heartlandului rămâne englezul Halford John Mackinder, cu lucrarea sa din 1904, The Geographical Pivot of History, apoi americanul Halford Mackinder, cu Democratic Ideals and Reality (1919), dar și, mai recent, influentul strateg american de origine poloneză Z. Brzezinski, în Marea tablă de șah, a cărei ediție originală datează din 1997.
[5] Trebuie să notăm, în treacăt, că nu toți comentatorii sunt de acord cu soliditatea așa-numitului „cuplu franco-german”. Recent, filosoful francez Alain de Benoist punea sub semnul întrebării această logodnă geopolitică, acuzând voalat Germania de flirtare cu SUA. E de spus că Alain de Benoist este adept al unei relații speciale a Europei și Franței cu Rusia și critică „imperialismul” American și ponderea geopolitică prea mare a SUA în Europa: https://www.bvoltaire.fr/alain-de-benoist-le-couple-franco-allemand-est-un-mythe/.
[6] Mihail Manoilescu, În chestiunea industrializării țărilor agricole, „Lumea nouă” nr. 11-12/1938, p. 241.
[7] https://www.egaliteetreconciliation.fr/D-Day-6-juin-1944-l-Empire-americain-envahit-la-France-55014.html
[8] Hervé Juvin, Zidul de Vest nu a căzut, Chișinău, Ed. Universitatea Populară, 2017, p. 52.
[9] Ivan Blot, Europa colonizată, Chișinău, Ed. Universitatea Populară, 2018, pp. 189-190.
[10] Ibidem, p. 48.
[11] Planurile de a crea o armată europeană care să asigure independența strategică a Europei sunt vehiculate mai ales de Paris. Recent, o nouă inițiativă din seria creării unei unități de apărare europene a avut loc: semnarea unui accord cadru între Franța, Germania și Spania pentru construirea unui avion invizibil european până în 2040: https://www.caleaeuropeana.ro/o-zi-mare-pentru-uniunea-de-aparare-europeana-franta-germania-si-spania-au-semnat-un-acord-cadru-pentru-construirea-unui-avion-invizibil-european-pana-i/
[12] Ideile lui Thomas Ferrier, de altfel un foarte bun cunoscător al vieții politice din toate statele UE, pot fi consultate aici:http://thomasferrier.hautetfort.com/archive/2019/03/06/manifeste-pour-une-vraie-renaissance-europeenne-6133866.html.
[13] Yanis Varoufakis, Conversation entre adultes. Dans les coulisses secrètes de l’Europe, Éditions Les liens qui libèrent, 2017, p. 237. Am citat după articolul lui Georges Feltrin-Tracol, La ce bun Uniunea Europeană?, apărut la adresa de internet de mai jos: http://euro-synergies.hautetfort.com/archive/2019/05/28/georges-feltin-tracol-a-quoi-bon-l-union-europeenne.html.
[14] https://www.eurasia-rivista.com/sovranismo-senza-sovranita-il-caso-salvini/
[15] Sunt semnale, deocamdată doar în presă, că România nu trebuie să neglijeze elementele strategice europene, de tipul viitorului avion invizibil: https://adevarul.ro/international/europa/primul-mare-proiect-cadrulautonomiei-strategice-europene-romania-macar-parerep-1_5d088736892c0bb0c680cc5c/index.html
[16]https://www.g4media.ro/chinezii-si-turcii-in-linie-dreapta-pentru-constructia-autostrazii-ploiesti-brasov-in-controversatul-regim-de-parteneriat-public-privat.html
Notă: Articolul a apărut inițial în revista Punctul critic:
Uniunea Europeană, între Fränkisch Europa și Europa eurasianistă
