Când Emil Cioran afirma că bulgarii au avut un Ev Mediu, în vreme ce noi doar viețuiam, în tot acest timp, în afara istoriei, se referea, cu siguranță, și la erezia bogomilică a vecinilor noștri de la sud de Dunăre, cu ecouri în tot spațiul bizantin și balcanic, în Rusia kieviană, dar și în Italia, prin cathari, în Franța, prin albigenzi, și chiar în Germania. Însă în toată Europa, ca și-n Bulgaria, urmele materiale reprezentate mai ales de locurile ritualice sacre ale acestui dualism gnostic sunt aproape inexistente. Dar au rămas suficiente relatări, e drept, uneori divergente, despre dimensiunea spirituală a acestuia, despre elanul reformator al ortodoxiei slave din perioada de aproape cinci veacuri, dintre anii 950 și 1396. Hristos, propovăduiau bogomilii, a avut doar aparență de trup uman, ca atare Dumnezeu ar fi creat doar sufletul omului, carnea, cu toate poftele și păcatele ei, fiind materie satanică. Așa stând lucrurile, bogomilii resping Sfânta Treime, euharistia, botezul, moaștele și multe alte taine creștine, dar și biserica, locurile lor sacre situându-se în grote sau sub cerul liber. În varianta ei populară cea mai răspândită și coerentă, cu rădăcini în creștinismul primitiv, erezia bogomilică ar fi cam aceasta: lumea n-a fost creată de Dumnezeul biblic, Atotputernic, ci de Diavol; Sataniel, fiul cel mare al lui Dumnezeu, devine Demiurgul cel rău; Mihail, fiul cel mic al lui Dumnezeu-tatăl, după botezul în Iordan, devine Isus; altă ipostază a lui Mihail este duhul sfânt, întrupat în porumbel; cu ajutorul oamenilor răi, Sataniel îl dă pierzaniei pe Isus, răstignnindu-l. Idealul sfânt al bogomililor devine astfel salvarea sufletelor de lumea fizică, adânc corupătoare și păcătoasă… După cum bine se poate observa, chiar și din această extrem de scurtă rezumare, bogomilismul n-a fost de la început și până la sfârșitul său relativ, intervenit după invazia turcească în Balcani, unitar, riguros doctrinar.
La nord de Dunăre, adică la noi, interesul pentru erezia bulgarilor e relativ târziu. Gaster, după alungarea în Anglia, apoi Hasdeu și Nicolae Iorga au fost preocupați de ecourile schismei. Fascinat mai ales de valențele filosofice ale bogomilismului a fost Lucian Blaga, în romanul postum Luntrea lui Caron, apărut abia după 1989. Mai explicit va fi în eseul Fârtate și Nefârtate (Dumnezeu și Diavol), unde afirmă că ecouri bogomilice se regăsesc mai ales în folclorul religios de la noi, nu și în doctrina teologică a ortodoxiei românești.
Prin bogomilism, teritoriile din sudul Dunării, din Balcani, mai precis, populate de bulgari, se situează devreme și destul de vizibil pe harta spirituală a Europei. Puținătatea urmelor sale materiale are o explicație solidă și-n aceea că n-au clădit biserici, ritualurile lor având loc, cum spuneam, în peșteri și-n acareturi fără o destinație sacră. În bogomilismul târziu, dar mai cu seamă în imaginarul scriitorului Emil Andreev (născut în anul 1956, la Lom, lângă Vidin), cu al său roman Râul de sticlă (2005), urmele devin controversat vizibile la biserica Sfântul Nicolae din satul Gradiștea, pe valea râului Lom. Într-o vară toridă, cam la vremea echinocțiului, are loc renovarea lăcașului cu ajutorul unui grup de studenți în arte plastice sub conducerea reputatului profesor Stefan Metodiev. Tocmai acum își face apariția în sat și Hélène Thibault, o tânără cercetătoare de la Universitatea din Toulouse care din istoria creștinismului alesese să studieze eresurile. Deși în Occident erezia bogomilică „fusese, cu multă vreme în urmă, înfierată și distrusă”, credea că-i posibil ca ritualuri și cioburi ale acesteia să se păstreze, să poată fi atestate.
Construcția romanului e impecabilă deși, inițial paralele, planurile narative se intersectează apoi sau, pur și simplu, se dizolvă unele în altele. Când vine vorba de bogomilismul istoric, ca și de ecourile acestuia în contemporaneitate, există niveluri diferite de percepție, în funcție de universul cultural și moral al oamenilor. Unul ar fi al celor care trăiesc, fără nici un fel de dificultăți de adaptare, fără crize de conștiință, atât în legea ortodoxiei cât și într-o mitologie păgână, cu rădăcini în precreștinism sau în atmosfera unor erezii locale. Nu-i mai puțin evidentă pasiunea teologică doctrinară, uneori mimată, a unor intelectuali care, în momente de cumpănă, fac cu ușurință pasul spre eres. Cea mai restrânsă categorie e a celor pentru care credințele, indiferent de originea și învățăturile lor, nu sunt decât fenomene care trebuie descifrate cu uneltele disciplinelor istorice. Din acest mediu se ridică cei care se dedică antropologiei religioase. Pentru toți însă dualismul gnostic devine adesea componentă evidentă sau mijlocită a vieții de fiecare zi, în ei coexistând de obicei, fără prea multe conflicte, atât aspirația mântuirii, cât și tentația irepresivă a păcatului. Dar ecourile bogomilismului par a se intensifica și-a scădea în intensitate, în mentalul colectiv, mai ales, în funcție de poziționarea morală și culturală a oamenilor. Victor Markov, căruia cărțile lui Emil Cioran i-ar fi indus, după propria mărturisire, o morală balcanică (nu vom afla nicicând care-i aceasta), se erijează în specialist al bogomilismului, ținând, cu tot dinadinsul, să impună ideea că în biserica din Gradiștea lui ar exista sculpturi, texte și picturi bogomilice, dar și o carte revelată care urmează fi descoperită. Preotul, și el om al locului, contestă existența oricăror dovezi materiale ale bogomilismului, punând la dispoziția celor interesați documente care atestă că biserica Sfântul Nicolae a fost construită după 1800, cu multe veacuri după dispariția istorică a ereziei.
În cele două zile și jumătate cât stă Hélène Thibault la Gradiștea, în restrânsa comunitate a locului se întâmplă aproape tot ce se poate întâmpla într-o viață de om: tentative de crimă, destrăbălări erotice neîngrădite, treceri frauduloase ale granițelor dintre lumi, agresiuni ale duhurilor de dincolo, escrocherii intelectuale, farse religioase de anvergură puse la cale de tinerii care se joacă de-a paranormalul, dar mai ales reevaluări fundamentale ale trecutului. Toți se grăbesc să-și trăiască viața și, în aceeași măsură, aproape toți caută cu înfrigurare întâlnirea cu necunoscutul. „A venit vremea ca morții să ne judece” – exclamă un personaj agresat, crede el, de un moroi…
Romancierul strecoară, prin metafora râului de sticlă în care se deversează patimile pentru a fi puse sub controlul rațiunii și dreptei cumpăniri, aluzii la ortodoxia bulgarilor veșnic tentată să se raporteze la primitivitatea creștinismului. De altfel, el face și-o referire explicită la misticismul rușilor, considerat excesiv, și la caracterul raționalist al conaționalilor săi, de aici rezultând, în perioade de crize sociale și morale, schisme „duale”, precum bogomilismul.
Evocam, la început, ecourile bogomilice în spiritualitatea noastră. Ele au fost inconsistente, cum spuneam, și din pricină că românii și-au luat un alt răgaz de supraviețuire, ca să nu-i zicem, ca Emil Cioran, de vegetare identitară. Dar trebuie să avem în vedere și faptul că, la începuturi, creștinismul n-a pătruns pe aceleași căi în spiritualitatea celor două seminții. Deși la nord de Dunăre se vorbea o limbă pigmentată cu toponime și expresii ritualice din ortodoxia slavonă, fondul nostru latin era evident și, într-o oarecare măsură, incongruent cu spiritualitatea „volgarilor”, printre ultimii migratori asiatici care-și găsesc sălaș în Europa. În romanul Râul de sticlă, relațiile dintre cele două mari comunități dunărene, una vegheată de Balcani iar alta de Carpați, au fost continue. Dar, în vremurile premergătoare așa-numitei Renașteri bulgărești, cei care au contribuit la reașezarea ortodoxiei foștilor eretici în matcă au fost românii. Biserica Sfântul Nicolae din Gradiștea ar fi fost construită și pictată de meșteri „școliți” în România: „Printre ei era un pietrar răzvrătit, pe nume Dimităr Andrenin, care fugise de la mănăstirea Horezu, aflată la poalele Carpaților, la vreo șaizeci de kilometri de Râmnicu Vâlcea, în România vecină. Dimităr era un foarte iscusit cioplitor în piatră. Învățase și își perfecționase meșteșugul în atelierele de pe lângă mănăstire. Aceasta fusese ridicată pe vremea slăvitului domnitor Constantin Brâncoveanu – domnitorul de aur – cum îi ziceau turcii” (trad. Mariana Mangiulea). Bulgarii îl slăviseră pe Brâncoveanu și din pricină că, după o zaveră religioasă eșuată la sud de Dunăre, acesta încuviințase stabilirea fugarilor „în diferite locuri” din Țara Românească.
Tânăra franțuzoaică Hélène Thibault e firesc să privească satul Gradiștea, împrejurimile și oamenii pe care-i cunoaște sau doar îi observă din exterior prin lentila măritoare a exotismului. Dar autorul mizează poate prea mult pe unicitatea peisajului, pe ciudățeniile oamenilor și pe mentalitatea lor de-un vitalism „sălbatic” (cuvintele unui eretic anonim – „nu există un alt iad în afara lumii vizibile” – par a explica aproape totul) plasând astfel Balcanii, uneori fără să vrea, la o periferie îndepărtată a Europei. Spun „fără să vrea” întrucât intenția sa e aceea de a aduce în atenție o mișcare spirituală a bulgarilor larg răspândită, secole bune, și-n Occident. Chiar și ciudățenia statuilor de la Biserica Sfântul Nicolae, considerate mai ales de scriitorul Victor Markov bogomilice, contribuie la accentuarea exotismului. Nu mai înalte de 50 de centimetri, acestea sunt cunoscute în restrânsa literatură de specialitate sub numele greu de explicat de „aranta” și reprezintă mai degrabă zeități păgâne: „Gradiștea a fost refugiul pentru tot felul de eretici” care au creat o „mitologie destul de puternică și rezistentă”. Markov e, pentru autor, pretextul cel mai potrivit de a evoca bogomilismul fie și negându-i urmele în sculpturile, picturile și documentele epocii (poate chiar în Cartea cea de taină) care, evident necanonice, nu reprezentau cu necesitate mișcarea dispărută prin secolul XIV. Oricum, crede naratorul, substituindu-se lui Markov, bogomilismul intrigă cercetarea istorică mai ales prin „capacitatea lui de a se modifica, de a se adapta la diverse condiții sociale, păstrându-și însă mereu principiile gnostice de bază, deseori învăluite în mister, în structuri și societăți secrete […] Bogomilii au fost consecvenți și molipsitori, puterea nu a avut resurse să-i transforme într-o modă și, prin acțiunile sale directe – măceluri, invazii, adunări – ea a catalizat forța lor de a se schimba, de a se ascunde, de a deveni mai numeroși și, în același timp, de a rămâne mereu statornici luptători ai lui Dumnezeu” (trad. Mariana Mangiulea). Când nu cad sub influența lui Sataniel, creatorul lumii materiale…
Lucian Blaga afirma, în Revolta fondului nostru nelatin, că „miturile sunt mai adevărate decât realitatea”. Creând o mitologie bogomilică ad hoc, romancierul Emil Andreev reușește, în bună măsură, nu atât să desfolieze mitul până la sâmburele realității istorice, cât să-i confere un vitalism sieși suficient. Studenții implicați în restaurarea bisericii Sfântul Nicolae din Gradiștea pun la cale o farsă care va reactiva misticismul primar al celor din jur; majoritatea oameni deloc ignoranți, pot crede totuși cu ușurință în spirite, în interferența activă dintre lumi. Comunicarea cu acestea li se pare atât de firească, încât pregătesc, fără nici un fel de inhibiții, spectacolul grotesc al unei ședințe de spiritism prin care să afle care-i cauza faptului că, după aproape două secole de la moartea fizică, unele încă bântuie prin Gradiștea cerșind să fie dezlegate de misterioase păcate. Acesta este pentru autor momentul care-i dă posibilitatea să stea în umbra rarefiată a legendei sacrificiului pentru ctitorirea lăcașurilor Domnului. Crima care se întâmplă la construirea bisericii Sfântul Nicolae ne duce cu gândul la sacrificiul Meșterului Manole… Acesta e încă viu în mentalul grădiștenilor: „O legendă spune că, nu departe de acest loc, a căzut de pe schelă unul dintre meșteri, pentru că sătenii i-ar fi zidit, pe ascuns, umbra la temelia construcției. E o mitologemă pentru toate bisericile importante din perioada Renașterii bulgare, însă originea, esența ei sunt păgâne”. Păgâne, dar cu trimiteri spre bogomilism, întrucât zidirea unui trup ar fi însemnat o ofrandă adusă lui Sataniel. Oamenii din popor nu sunt însă prea alarmați; pentru ei, o ceapă albă atârnată la ușă are puterea să alunge spiritele… De fapt, comunitatea ad hoc a Gradiștei gândește și acționează în cheie eretică, mereu parcă îndemnată de Sataniel: „În definitiv – cugetă profesorul Stefan Metodiev – toți suntem doar un ghemotoc de glande și nervi.” Markov e ferm în necredința sa, pe fondul unui cinism devastator: „De fapt, eu nu năzuiesc spre Dumnezeu, ci spre propria iubire de sine! Caut gloria, deși știu că pot ajunge la ea când mă voi lăsa purtat de curentul rece al blestematului Râu de sticlă”. Râu de sticlă în care, ne avertizează chiar dintru-nceput autorul, citând din Apocriful lui Enoh, „nu erau nici pești, nici apă, ci numai patimi și vise rătăcite”.
În afară de evocarea dualismului bogomilic, poate chiar înaintea acestuia, autorul deschide, prin ceea ce se întâmplă la Gradiștea, perspectiva nașterii, chiar sub ochii noștri, unui homo religiosus care, supus bombardamentului informațional /comunicațional, acceptă, năuc, cu egală motivație și dezinvoltură, lumea de interferență dintre credință și necredință, dintre dogma religioasă și cea pozitivistă, pe fondul nețărmuritei libertăți de a se implica în dihotomii de tot felul, dar mai ales în cele care trec cu repeziciune dintr-una într-alta fără să lase răgaz de adâncă reflecție. Este, poate, pasul pe care, mai ales societățile postcomuniste, îl fac spre credințele desacralizate…
Mă văd silită totuși de împrejurări, de personajele și întâmplările din romanul Râul de sticlă, dar mai ales de atmosferă și de elementele de antropologie religioasă să evoc, și în ceea ce-l privește pe Emil Andreev, modelul Umberto Eco, urmat, mai mult sau mai puțin vizibil și direct, de autori de obicei mai tineri, atât din Vest cât și din Est. Trebuie să menționez totuși că autorul bulgar face eforturi să nu urmeze întocmai modelul, reușind să nu fie asociat decât întâmplător capodoperei Numele trandafirului. Dar, în unele împrejurări, fascinația pentru italian e evidentă ceea ce, iarăși trebuie să recunoaștem, nu-i afectează originalitatea.
