CĂRŢILE ESTULUI Viața între amnezie și „iugo-nostalgie”

Pe la începutul anului 1991, când războiul se furișa ca un șarpe în fosta Iugoslavie, revista Globus din Zagreb publica, sub titlul „Cele cinci vrăjitoare care au violat Croația”, un articol în care cinci femei cu nume de prestigiu în lumea literară și academică erau incriminate ca „trădătoare”, pentru că „au contribuit la mușamalizarea adevărului privind agresiunea sexuală ca instrument de represiune a politicii rasiste și imperialiste sârbești”. Scandalul provocat de acest articol a durat câteva luni și a depășit prin amploare granițele țării. Cele cinci femei care au îndrăznit să-și afirme deschis atitudinea antinaționalistă, țintindu-l direct pe președintele Franjo Tudjman, au devenit persónae non grátae, și-au pierdut slujbele, au dat în judecată revista și au câștigat procesul, apoi au părăsit patria natală care, între timp, își declarase independența și fusese recunoscută de ONU, în ianuarie 1992, sub numele de Croația. Prima pe lista vrăjitoarelor, scriitoarea Dubravka Ugrešić, a emigrat la Berlin, apoi în SUA, stabilindu-se în cele din urmă în Olanda, la Amsterdam. Continuă să scrie în limba croată, dar și în engleză, predă cursuri de literatură comparată la diverse universități din SUA și din Europa, a fost distinsă cu câteva premii literare importante, cărțile ei au fost traduse în peste douăzeci de limbi.

Încă de la debut, Dubravka Ugrešić a fost considerată una din cele mai originale voci ale literaturii contemporane din Europa Centrală și de Est. Unii comentatori au fost încântați de dimensiunea ludică, de sorginte postmodernistă, a scriiturii; alții au remarcat luciditatea cu care se apropie de teme majore ale lumii din jurul nostru, înnobilând, cu simplitatea și limpezimea stilului, calitatea de autor „angajat”. Aparent contradictorii, cele două tipuri de apreciere se completează reciproc în încercarea de a schița profilul literar al scriitoarei croate. Dacă în povestirile din volumul Poză pentru proză (1978), apoi în romanele Štefica Cvek în vâltoarea vieții (1981) și Muzeul capitulării necondiționate cititorul sesizează detașarea ironică și detectează tehnici narative din arsenalul postmodernismului – colajul, fragmentarea, pastișa intertextuală –, în romanul care i-a asigurat notorietatea internațională, Ministerul durerii, tonul este diferit: ironia capătă accente de amărăciune, melancolia temperează incisivitatea observațiilor, imprecația se topește în meditație. Ar fi prea simplu să decidem că experiența exilului este cea care și-a pus amprenta pe creația autoarei, determinând-o să introducă în cărțile scrise după 1990 o notă gravă, chiar pesimistă. Dacă ținem cont că Dubravka Ugrešić este specialistă în literatură comparată și susținătoare a preeminenței esteticului în orice demers artistic, devine clară preocuparea ei de a găsi tonul potrivit pentru ceea ce are de spus și de a se folosi de sensibilitatea ei interculturală pentru a deschide o fereastră dinspre Est spre Vest. Czeslaw Milosz, Milan Kundera, Danilo Kiš, Andrei Makine – pentru a-i aminti pe cei mai cunoscuți – au încercat la rândul lor să spargă geamul opac al lipsei de înțelegere, camuflată de aparența înșelătoare a unei toleranțe bine intenționate, prin care vesticii îi văd pe estici și problemele lor.

Czeslaw Milosz observa că una din deosebirile fundamentale dintre cele două jumătăți ale Europei o reprezintă diferența între memorie și absența memoriei, deceniile de durere și umilință fiind cele care deosebesc țările estice de omoloagele lor vestice. Inevitabil, literatura este marcată de această traumă. „Imaginația istorică” – termen greu de definit – este antrenată, probabil, de o memorie a suferinței comune: poezia și proza ultimelor decenii ale secolului trecut – obsesive, constrânse, monotematice – au căzut victime preocupărilor aproape exclusive ce priveau eliberarea de un sistem politic falimentar. Între timp blocul comunist s-a prăbușit, multe s-au schimbat, dar nu toate schimbările s-au dovedit benefice. Europa nu-și mai controlează frontierele, dar frontierele există, iar pentru literatură frontierele lingvistice se dovedesc insurmontabile. În același timp însă, crește numărul autorilor interculturali, care scriu și în altă limbă decât cea maternă, de obicei în engleză, dar și în franceză sau germană. Mai mult chiar, acești autori își înzestrează personajele cu trăiri care se dezvoltă tocmai datorită diferențelor, consemnându-le evoluția dincolo de frontierele memoriei istorice și culturale ale limbii materne. Un asemenea personaj este Tanja Lucić, protagonista romanului Ministerul durerii, un roman pe care majoritatea comentatorilor îl consideră autobiografic, deși autoarea ține să-și asigure cititorii că totul este pură ficțiune…

Războiul în care s-a vărsat sânge fratern și oamenii s-au judecat unul pe altul în chip crud și fără noimă, cu inima împietrită și cu mintea mărginită, a tulburat adânc viața Tanjei Lucić. A gonit-o din țară, i-a întors pe dos amintirile și i-a destrămat căsnicia ca pe o pânză veche. Soțul ei, un matematician de excepție care n-a putut să se împace cu gândul că a fost dat afară din facultate doar pentru că e sârb (un cetnic!), a părăsit Zagrebul cu intenția să plece cât mai departe cu putință și a ajuns într-adevăr în celălalt capăt al lumii, la Tokio, atras de o carieră academică promițătoare. Și drumul Tanjei părea să se limpezească. După toate câte a văzut, auzit, simțit și cunoscut, venise timpul să-și caute un loc. Un loc adăpostit, unde se strâng laolaltă firele vieții și ale morții, unde să se aplece asupra celor găsite și împlinite. Dar gânduri apăsătoare și nestăpânite îi stăruie în minte ca o boală latentă. Trebuie să scape de ele, să deslușească tâlcul liniștii și să o cheme la sine pe adevăratul ei nume, pentru ca liniștea să nu mai fie pentru ea nici rece nici mută, nici pustie nici cumplită. Primește propunerea să predea limba și literatură sârbo-croată la departamentul de slavistică al Universității din Amsterdam. Studenții ei –  sârbi, croați, bosniaci cu sau fără statut de refugiați – veniseră în Olanda „cu scopul de a schimba moneda nesigură a propriei vieți în valută forte”, iar cursul de sârbo-croată li se părea cea mai simplă cale de a obține o bursă și chiar o diplomă olandeză cu care să se miște mai ușor în lume. Numai că sârbo-croata nu mai exista. Se divizase, odată cu divizarea Iugoslaviei, în „trei alte limbi moderne”. Cum ar trebui să predea literatura, ca pe un ansamblu, sau ca pe trei entități separate? I-a întrebat pe studenți, iar ei au decis: „împreună”. Cuvântul țâșnise dintr-un reflex al memoriei și tocmai își pierdea sensul în vuietul vrajbei și al dezbinării: „Limba devenise o armă. Limba trăda, marca, diviza și unea. Croații au decis să-și mănănce pâinea, sârbii pita, iar bosniacii pâinica. Cuvântul moarte era însă același în toate cele trei limbi” (trad. Octavia Nedelcu).

Studenții Taniei nu vorbesc despre zgomotul și furia cu care foștii iugo – sârbi, croați, bosniaci, sloveni, macedoneni, kosovari/albanezi – își afirmau identitatea ca pe o tragică răsplată a sălbăticiei cu care s-au ucis unii pe alții. Aceste grozăvii se petreceau într-o țară de-acum îndepărtată, care „se târa în urma lor ca un șlep”, în timp ce ei, norocoșii adăpostiți în catifelatul Amsterdam, se îmbărbătau cu un citat din clasicul iugoslav Meša Selimović: „omul nu e un copac, iar legăturile cu țara sunt însăși nefericirea lui”. Hotărâți să se descurce cu orice preț în primitoarea lume nouă, tinerii își găsesc câte un job mai mult sau mai puțin onorabil. Majoritatea „jucau tenis”, în argoul lor studențesc asta însemnând că făceau curățenie în locuințe. Alții erau chelneri sau spălau vase în restaurante. Se putea câștiga un ban și cântând la acordeon, dar și ca informator plătit de poliție sau ca traficant de droguri. Slujba cea mai bine plătită la negru era la „Minister”: un atelier care aproviziona lanțul ramificat al industriei porno olandeze cu îmbrăcăminte din piele, latex și vinilin pentru masochiști și fetișiști. „Un club porno S/M (sadism/masochism, n.n.) din Haga purta numele de Ministry of Pain, Ministerul durerii. De aceea, studenții mei numeau slujba de la croitoria porno muncă la Minister” – precizează Tanja Lucić în ipostaza de personaj narator, lăsându-l pe cititor să se întrebe de ce Dubravka Ugrešić a ales acest titlu-metaforă pentru cartea sa. Nu cumva abilitatea de a supraviețui înfășurat în mantia tăcerii, cu capul acoperit de coiful uitării este și ea un fel de S/M? Cât de benefică (sau de malefică) poate fi această costumație aparent salvatoare? Și ce se poate întâmpla atunci când mantia se destramă și coiful se clatină pe cap? Jocul de grup inventat de Tanja pentru studenții ei ar putea să dea răspuns acestor întrebări.

„Proiectul”, propus cu oarecare precauție, viza „inventarierea cotidianului din fosta Iugoslavie”, iar primul obiect din inventar a fost sacoșa de rafie cu dungi roșii, albe și albastre, „cel mai ieftin bagaj de călătorie din lume, replică proletară la gențile Louis Vuitton”. Una din studente a scris o povestioară despre această sacoșă simbol, „bagajul oamenilor săraci, al găinarilor și bișnițarilor, al cumpărătorilor și intermediarilor, al vânzătorilor din talciocuri, bagajul emigranților, al refugiaților și al boschetarilor; în sacoșele acelea au călătorit din Trieste blugii, tricourile și cafeaua cu destinația Croația, Bosnia, Serbia, Bulgaria, România; sacoșa de rafie cu dungi roșii, albe și albastre are o viață de nomad, de refugiat, de vagabond, fiind un adevărat maestru al supraviețuirii; ea trece granițe fără pașaport și călătorește fără bilet cu cele mai ieftine mijloace de transport”. În această sacoșă imaginară se vor strânge, la propunerea Tanjei, „exponatele iugo-nostalgice”, adică tot ce-și vor aduce aminte studenții ei despre țara lor destrămată, pentru a păstra „măcar ceva, înainte de a uita totul” (trad. Octavia Nedelcu).

Un exercițiu de dinamizare a memoriei în care se află suferință, trădare, compromisuri, imaginea obsedantă a unei lumi distruse de război ar fi fost, fără îndoială, devastator. Pentru că știe asta, Tanja încearcă să concentreze amintirile pe singurul teren mai puțin dureros: trecutul comun. Și această țintă ar fi avut un coeficient de risc dacă experimentul s-ar fi petrecut, de pildă, în Croația, unde „iugo-nostalgia”, termen patentat de mass-media, devenise un alt nume pentru subversiunea politică, iar „iugo-nostalgicii” erau procomuniștii, protitoiștii, federaliștii. „Odată cu destrămarea țării și amintirile despre viața petrecută în această țară trebuiau să fie șterse. Noilor autorități nu le era suficientă doar puterea pe care o dețineau: în noile state formate trăiau niște zombi, oameni fără amintiri.” Parcă am citi o pagină din Orwell, sau o variantă prescurtată a legendei despre mankurți, acei sclavi perfecți a căror memorie – „miezul sfânt al omului” – era nimicită printr-o caznă înspăimântătoare… Dar, după cum spuneam la început, cartea-jurnal a Dubravkăi Ugrešić consemnează o altă realitate, personajele ei au alt fel de traume decât cele provocate de un regim totalitar și altă perspectivă  asupra vieții. Opresiunea care se exercită asupra acestor personaje este una lăuntrică, determinată de propriile opțiuni, de propriile așteptări, de propriile angoase; ele pun în funcțiune capriciosul mecanism menit să regleze relația între memorie și uitare. Când jocul de-a amintirile inițiat de Tanja nu-i va mai uni pe studenții ei prin evocarea trecutului comun, lecțiile de aducere aminte se vor transforma, pe parcursul discursului autobiografic, în lecții de uitare.

Cel care pune în priză mașina de uitare este Igor, tânărul care nu se complace în ipostaza de victimă nevinovată. Decis să împingă viața înainte, să se adapteze la pragmatismul occidental, s-a lăsat de facultate și s-a angajat într-o echipă de irlandezi care „demolează și ridică ziduri, scot din case gunoiul adunat, fac tot ce trebuie”. Muncește cu patimă, „de parcă și-ar ispăși păcatele”, și nu înțelege de ce Tanja se frământă atâta („Ce vă pasă? – o întreabă. Vă plătește cineva să vă puneți atâtea întrebări?”). Igor va fi antrenorul de uitare al Tanjei. Își vor limpezi împreună socotelile cu viața și relațiile cu lumea. Până la urmă, toate se șterg și se anulează. Uităm pentru a putea trăi apoi mai departe, în trupuri fără amintiri, cu suflete fără nume. Tanja și Igor își vor însufleți unul altuia singurătatea și speranța. Pentru că uitarea e moarte cu drept la speranță, iar forța vitală a unui om se măsoară, între altele, prin capacitatea lui de a uita. Bine înzestrat pentru supraviețuire, vorbind cursiv limba olandeză („limba maternă o resimțea ca pe o chingă”), Igor învață repede și conștiincios lecțiile de uitare; mai sensibilă, copleșită când de nostalgia trecutului, când de căință și rușine pentru crimele care au întinat imaginea acelui trecut, Tanja se rătăcește încă prin grădina de cuvinte: „De la o vreme mă bântuie din nou coșmarurile. Nu mai visez case, visez cuvinte. În vis vorbesc într-o limbă năvalnică și neîmblânzită, cu fund dublu, ale cărei cuvinte țâșnesc ca drăcușorul din cutie, sau sunt ca un buzunar fals… Cuvintele se revarsă, se încolăcesc în jurul meu ca niște liane, răsar ca ferigile, cresc ca iedera, se deschid ca nuferii, mă inundă ca orhideele sălbatice. Jungla luxuriantă de fraze îmi taie răsuflarea. Dimineața, secătuită de  coșmarurile nocturne, mă întreb dacă logoreea aceea din vis poate fi tălmăcită ca o pedeapsă sau ca o iertare.” Nu este singura rătăcită. Olanda era înțesată de foști cetățeni yugo. Se numeau unii pe alții „ai noștri” și se lipeau „ca magneții” de ruși, ucraineni, polonezi, bulgari pe care îi simțeau „de-ai casei”. Aveau nevoie de spațiul lor, de banca lor, de piața lor, de cafeneaua lor, de băutura lor obișnuită. „Ai noștri umblau de colo-colo cu amprenta unei palme nevăzute afișată pe față. Aveau acea privire specială, piezișă, de iepure, acea încordare tipică a corpului, acea lentoare de fiară care adulmecă aerul din jur ca să stabilească din ce parte vine pericolul. Pe ai noștri îi trăda o anumită melancolie nervoasă, o privire ușor întunecată, o umbră de absență și o încovoiere interioară abia vizibilă.” Umblau prin oraș „ca prin junglă”, iar la clubul refugiaților, în rotocoalele fumului de țigară, „toți păreau deja expirați, ca niște morți care se ridicaseră să-și bea sticla de bere și să joace o partidă de cărți, dar care, sculându-se din mormânt, nimeriseră într-un loc greșit”.

Nu drama exilului, cu cortegiul ei de umilințe și dezamăgiri, o preocupă pe Dubravka Ugrešić, ci drama desprinderii, momentul tulburător în care sinele este suspendat între două lumi care îl atrag și îl resping deopotrivă: una cunoscută și aparent liniștitoare, cealaltă necunoscută și virtual promițătoare. Prins ca într-un cârlig de macara, omul este întors cu fața când spre una, când spre alta; derutat și amețit, trebuie să hotărască repede cu care din ele se va împăca și se va identifica, altfel riscă să se prăbușească în gol. Despre acest efort irațional, aproape totuna cu autonimicirea, este vorba în cartea Ministerul durerii. Dar nu numai despre acest efort. Finalul romanului dezminte impresia că Dubravka Ugrešić îl ridică în slavă pe omul puternic, singurul capabil să răzbească în frumoasa lume nouă. Cu o volută grațiosă și subtilă, scriitoarea ne îndeamnă să nu întoarcem privirea de la ambiguitatea inevitabilă a noii epoci pe care o traversăm: globalizarea, cu migranții ei porniți la drum „ca somonii”, cu „totalitarismul ei consumerist”, cu kitsch-ul ei înșelător; ne îndeamnă să nu ne pierdem, în vârtejul  năucitor al schimbărilor, sentimentul viu al continuității și să ne regăsim înțelepciunea incertitudinii, capacitatea de a exprima cu ironie multiplele adevăruri care animă astăzi Europa și lumea întreagă.

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată.

hehey