După ce l-a trimis pe Fiul Său printre oameni, pentru a-i mântui de păcate, iar aceştia l-au răstignit, Dumnezeu, în mare mila sa, a încercat totuşi, prin aleşii săi, să ne facă vestită învăţătura Mântuitorului, care este « calea, adevărul şi viaţa ». Pentru aceasta, în ziua Cincizecimii, a pogorât deasupra acestora puterea Duhului Sfânt sub forma unor limbi de foc, astfel încât fiecare apostol să poată fi înţeles de către oricine, în orice limbă, adică « fiecare pre limba lui » înţelege la fel de bine cuvintele lui Dumnezeu şi ale Mântuitorului. Ceea ce poate fi ilustrat cu numeroase exemple istorice.
Oricum, la început, cu mult înaintea Evangheliilor, Vechiul Testament a fost tradus din ebraică în limba greacă, şi se spune că Septuaginta n-a fost o simplă traducere, căci textul grecesc a fost stabilit în mod identic de cei 72 de reprezentanţi, câte şase pentru fiecare trib, care au tradus Vechiul Testament, ceea ce nu se putea face fără intervenţia Duhului Sfânt, care i-a ajutat pe traducători, şi care a înlesnit şi traducerea în limba latină (Vulgata). Au apărut însă şi alte traduceri, şi chiar textul ebraic a fost revizuit de către masoreţi şi a fost utilizat alături de versiunea aramaică, pe care o vorbea Iisus Hristos. Dar Evangheliile, cu excepţia celei a lui Matei, scrisă în aramaică, au fost scrise direct în limba greacă, după revelaţiile Evangheliştilor. Oricât de inspirate ar fi fost acestea, făcute unele după celelalte, şi apreciate în mod diferit, au reiterat întrebarea despre limba în care vorbeşte Dumnezeu. Mai ales după ce Sfânta Scriptură a început să fie tradusă în toate limbile globului.
Există însă şi o istorie a noastră, româneacă, în care s-a încercat şi se mai încearcă şi astăzi să fie îndreptată sau diortosită, cum se zice, Sfrânta Scriptură în limba română, după toate textele canonice existente, în funcţie de confesiuni, de doctrine şi de tradiţii. Şi nu este lipsit de importanţă faptul că primele traduceri româneşti s-au făcut din limba greacă tocmai în perioada de dominaţie a culturii greceşti în Ţările Româneşti în care funcţionau cele două Academii Greceşti, de la Bucureşti şi de la Iaşi, în care se vorbeau greaca şi latina, cele două limbi clasice ale creştinismului. Din aceeastă cauză, în afara unor expresii arhaice şi a sintaxei de influenţă greco-latină, primele traducei româneşti uimesc şi astăzi prin puterea lor sugestivă, revelatoare, ridicându-se adesea la înălţimea textelor originale, cum s-a văzut uneori, chiar mai aproape de semnificaţia contextului biblic.
Filosoful Constantin Noica, în celebra sa Rostire filosofică românească, porneşte de la primul verset din Prologul Evangheliei după Ioan (En arche en ho logos), redat adesea prin : « La început a fost cuvântul » şi, urmărind vechile cărţi româneşti, constată traducerea lui en prin « întru », în loc de « în », şi a lui logos prin « rostire », în loc de « cuvânt ». « Întru » se dovedeşte chiar mai potrivit decât grecescul en, cu semnificaţia de « în » şi « la », căci sugerează consubstanţialitatea Logosului cu Începutul şi nu numai simultaneitatea lor. Iar « rostirea » se dovedeşte singurul termen din toate limbile prin care poate fi redat logosul grec, care să însemne şi vorbire, şi rostire, adică punere în ordine. În română există şi un termen vechi, mai potrivit pentru arche decât « început », şi anume « obârşie », care înseamnă şi început şi sfârşit, adică redă cel mai bine contextul Evangheliei după Ioan (Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul), iar în loc de « a fost », imperfectul « era » menţine permanenţa divină. Am putea afirma că « Întru obârşie era rostirea » sună poate arhaic, dar corespunde întru totul contextului evanghelic.
Nu putem răspunde la întrebarea « În ce limbă vorbeşte Dumnezeu », dar suntem siguri că, cel puţin în primul verset din Evanghelia după Ioan, vorbeşte cel mai bine în limba română.
Aha deci ii trebuie traducator ca sa isi poata permite o masa la Bamboo si cand te gandesti „Dumnezeu” nici el nu se descurca singur:))))))))))) Geme tara de prosti:))))