Cum devine de se leagă

  1. Mălăieș în călcâieș

… Vă mai aduceți aminte de cântecul Caprei la Creangă? Iată-l după manuscrisul autorului:

Trei iezi, cucuieți,

Mamei ușa descuieți

 Că v-aduce mama vouă

Brânză-n buze,

 Lapte-n țâțe;

Drob de sare,

 Pe spinare

Mălăieș

În călcăieș,

 Smoc de flori

Pe subțiori

Nu diferențele de text mă interesează (în spinare, la subțiori, etc.), nici cele de punctuație. Vreau să-mi explic și eu, ca și unii dintre dumneavoastră poate, cum aduce Capra la iezii ei, desculță fiind ca orice capră, mălai (fie de porumb, fie de grâu sau orz) – în călcâi?! La noi, în Muntenia, e o vorbă, cică: îți cântă greierii în călcâie, adică ai călcâiele crăpate de alergătură (și de munca de peste an; se întâmplă mai ales toamna, la claca de porumbi, când ne cățărăm toți pe grămada imensă de știuleți puși undeva, a acioală, unii mai sus, alții mai jos, cum ne găsim loc și culcuș, astfel că ni se văd picioarele goale – că doar nu ne-om urca încălcați pe roade)…Așa să fie, adică mama capra și-a îndesat mălăieșul în crăpături?! Sau, mă rog, între copitele ei – mici, dar patru la număr, s-ar aduna ceva-ceva pentru iezișorii ei. Așa ceva nu se poate, dom’le!

Ei bine, chestia e că eu am reușit să leg lucrurile cumva, dar mi-e cam greu să vă explic. O iau pe îndelete, cu binișorul, să nu se supere unii și alții. Așadar, făceam curățenie prin bibliotecă, tot adunând pentru a nu știu câta oară cărțile care nu-mi trebuie pentru a le pune în saci (iar sacii…să-i trimit la moara timpului, adică să-i mai desfac la Sfântul Așteaptă). Având câteva ediții Creangă, m-am decis să opresc doar două, pe Iorgu Iordan și pe G. T. Kirileanu – și am dat deoparte, între altele, hârțoagele vechi din BPT, de la începutul secolului al XX-lea, acelea pline de greșeli de literă, de cuvinte… Știți cum era: BPT-ul a fost la început o colecție respectabilă și respectată pe drept cuvânt, foarte corectă cu textul – dar a avut principiul prelungirii continue de tiraj, pe măsura vânzărilor, fără a nota că este o ediție nouă, a câta ediție este, ci păstrând doar numărul de ordine al cărții din colecție. Așa se face că poți avea un BPT Creangă, crezând că este ediția princeps (aceea din 1892) – dar să fie, de fapt, o carte cine știe când retipărită, recorectată după reforma ortografică din 1904, de pildă, reculeasă, , etc. Dacă nu stabilești că o ediție veche, ai o copie oarecare. Îmi propusesem, dar n-am studiat-o, o țineam mai mult de decor, ca prima carte a operelor lui Creangă. Așadar, jos cu ea, cine știe când voi mai avea eu timp de lucruri atât de grațios gratuite.

Totuși, i-am mângâiat pentru ultima oară coperta – și am deschis întâmplător una dintre cele cinci broșuri. Nimeresc tocmai la Capra cu trei iezi, chiar la cântec – și citesc:

Mălăieși

În călcâieș

Îmi atrage strident atenția pluralul: se formase reflexul mălăeș în călcâieș. Cine știe, mi-am zis, greșelile lor. Iau ediția Iordan: mălăieș. Ediția Kirileanu: mălăieș. Convorbirile literare din 1875 (sunt pe Internet) cu prima t6ipăritură: la fel. Glosarele, la ambele ediții, nu au termenul, desigur pentru îl consideră cuvânt curent, cu sensul obișnuit. Trec, leg sacul, îl las în plata Domnului (nu-i mai dau de urmă, o fi fiind pe la țară, pe undeva) – dar îmi rămâne în minte acest plural, care-mi leagă bine, dar bine de tot, lucrurile. Am gândit, adică, așa: dar dacă tipograful n-a greșit, ci a simțit termenul? Poate că e vorba de ceva cum ar fi mălăieș,  mălăieși, mălăieșuri. Ar fi o iarbă, cum e măcrișul, untișorul, ceva cu gust, un „condiment” de pus la mâncare. Păi, sigur că da: capra, ca orice capră, are copite – dar ceva mai sus de ele mai are cei doi pinteni, puși la capătul unei alte articulații, pe care sprijină piciorul când merge, mai ales când urcă: acesta este „călcâieșul” ei, ea n-are decât să agațe în acești pinteni o iarbă cu gust pentru iezișori. Mai jos, vedeți cum spune: „Smoc de flori / pe subțiori”. Pentru vaca mea, din copilăria, ziceam că acest sprijin de rezervă că se cheamă chișiță (și am argumente să cred că de aici vine și numele Chișinăului…dar cu altă ocazie). Memoria îmi aduce în față caprele ieșind de prin stufărișuri, de pe deal: poartă pe drum fire de iarbă încurcate în acest „călcâieș” până acasă. Iată, Capra lui Creangă a știut unde să calce ca să le aducă iezilor ceva bun, o iarbă acrișoară.

Da, dar caută acum prin dicționare  o plantă numită mălăieș cu pluralul mălăieși/mălăieșuri. Nu există, eu am căutat cuvântul în toate dicționarele pe care le-am găsit. Există, totuși, ceva: o localitate prin Vâlcea, cu numele Mălaia. Nu, nu vine de la mălai, ci de la o … plantă care se cheamă mălaie, este galbenă ca untișorul (ca mălaiul de porumb) și crește pe pantele însorite ale dealurilor dimprejur. E aromată, zice-se. Este un augmentativ: mălai – mălaie (un fel de mălai mare). Dar diminutivul, n-o fi existând? Am întrebat pe cineva din zona Râmnicu Sărat-Brăila, și mi-a confirmat că mălăieșul e o plantă aromatică de pe la ei, un fel de măcriș. N-am confirmarea din teren, însă, și există posibilitatea ca  doamna să fi vrut doar să-mi dea dreptate, pentru că i-am explicat mai înainte ce caut de fapt.

Despre mălăieș în călcâieș a scris, într-o revistă celebră un filolog celebru. Este vorba de Emil Vrabie, mare slavist, specialist în etimologii, și textul său „Mălăieș în călcâieș” s-a publicat în revista Limba română, a Academiei Române, în 1970, fiind apreciat de Iorgu Iordan și alți mari filologi ai momentului. Face parte din lecturile mele de studenție, și rețin bine ideea. Autorul este la fel de nedumerit ca mulți dintre noi: cum poate Capra să poarte mălai în călcâi? Pe scurt, el emendează textul, considerând că Ion Creangă n-a înțeles vorba populară: era „mălăieș un călcâieș” – și explică: în limba veche „călcâieș” înseamnă și „căuș”, „coltuc”, o bucată mică din ceva: asta aduce capra, nu în, ci un călcâieș de mălai. Demonstrația este superbă (și spumoasă: autorul analizează traducerile din Creangă în franceză, germană, rusă, maghiară –  arătând absurdul sensurilor)…Dar se referă la al doilea termen din expresie, eu ce să-i fac dacă tipograful BPT-ului l-a greșit pe primul? Menționez probitatea științifică a lui Emil Vrabie: nu cere schimbarea textului, ci doar o notă marginală – pentru el, ca filolog – așa cum ar trebui să fie pentru toți filologii – textul fiind  de neschimbat.

Nici prin gând nu-mi trece, nici mie, să-l schimb pe Creangă – dar de explicații este nevoie. Totuși, dacă priviți facsimilul din ediția G. T. Kirileanu, povestitorul pare a fi scris mălăieși, se vede un adaos la finalul cuvântului. Dacă e așa, rezultă că tipograful de la Convorbiri literare, din 1875, a înțeles diminutivul de la mălai, și textul tipărit a înghețat astfel peste tot. Dar faceți, rogu-vă, singuri constatarea, eu știu doar să leg lucrurile, nu și să le (mai) dezleg.

 

 

 

 

 

 

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată.

hehey