Dimitrie Gusti, „element dușmănos” între anii 1939-1955

În ciuda unei activității științifice bogate și a sprijinirii diplomației culturale românești prin coordonarea pavilionului României din cadrul expozițiilor universale de la Paris și New York, Dimitrie Gusti a fost considerat drept „element dușmănos” de-a lungul celor trei regimuri care s-au succedat după anul 1939.

O duminică înnorată în cartierul Primăverii, Strada Armindenului, nr. 4. Printre atâtea vile ce au deservit o bună perioadă nomenclaturii comuniste, casa din imagine ar putea trece drept una obișnuită. Deși nu există nicio plăcuță informativă, casa este, de fapt, inclusă în lista monumentelor istorice pentru că aici a locuit Dimitrie Gusti până în anul 1950, când a fost evacuat din locuință în mod brutal, neavând dreptul să-și ia manuscrisele, cărțile, tablourile sau alte obiecte personale.

Profund influențat de Goethe încă din vremea studenției, Gusti și-a construit locuința ținând seama de planului casei din Weimar a maestrului său. „Am învățat de Goethe ce însemnătate are valoarea unei case pentru un om studios și muncitor. Abia în anul 1937 am reușit să-mi clădesc o casă (…)”, scria sociologul în memoriile sale[1], evocând prima sa vizita sa la Weimar.

Din „autobiografia” sa sociologică lipsesc însă pagini despre neplăcerile suferite de acesta începând cu 1939. Așa cum reiese din dosarele de arhivă, Gusti s-a aflat în atenția organelor de urmărire informativă ale statului român până la moartea sa în 1955, și, într-un mod absurd, chiar și după decesul acestuia. Astfel, în timpul domniei lui Carol al II-lea, notele informative ale Poliției de Siguranță arată că Dimitrie Gusti a inaugurat o serie de așezăminte culturale la Cetatea Albă și în comuna Olănești de pe malul Nistrului. Începând cu anul 1937 este organizată o campanie de discreditare a acestuia de către legionari, iar în timpul regimului antonescian, sociologul nu obține permisiunea de a merge să susțină o serie de cursuri în Statele Unite ale Americii. Cu toate acestea, Gusti continuă să lucreze la proiectul Enciclopediei României și inițiază o serie de cercetări despre populația română din Transnistria și de dincolo de Bug[2].

După 1944, Gusti se bucură de o serie de privilegii, pe care avea să le regrete ulterior. Numit președinte al Academiei Române, acesta se numără și printre fondatorii Asociației Române pentru Strângerea legăturilor Uniunea Sovietică, urmând ca în 1945 să participe la aniversarea a 220 de ani a Academiei de Științe de la Moscova. În 1946, Gusti călătorea în Statele Unite ale Americii pentru a susține o serie de prelegeri la Yale, Winsconsin și Harvard[3].

Odată cu venirea comuniștilor la putere, Gusti devine ținta noului regim, astfel că în 1947, într-o notă informativă se regăsesc o serie de motive care vor contribui la catalogarea acestuia drept „element dușmănos”: „studiile universitare din Germania”, faptul că a fost invitat în SUA pentru „a susține conferințe plătite așa de bine de americani încât, odată întors în țară, devine unul dintre cei mai aprigi propagandiști ai democrației americane” etc[4]. În același an, neînțelegând realitatea de la acea vreme, savantul lucrează la un plan de cercetare pe mai mulți ani, năzuind la reînființarea Institutul Social Român. În acest sens, i se adresează unuia dintre foștii săi studenți, Miron Constantinescu – apreciat foarte mult și de către Golopenția – membru al Comitetului Central al Partidului Comunist Român. Constantinescu nu rezonează cu propunerea lui Gusti, fiind de părere că vremurile s-au schimbat pentru sociologia românească, ea trebuind să devină „o sociologie urbană a centrelor industriale și a populației muncitorești”, cercetările sociologice fiind nevoite adopte astfel „dialectica materialistă a marxist-leninismului”, afirmații cu care Gusti nu era de acord[5].

Securitatea îi va deschide dosar de urmărire informativă din 1948. Într-o declarație dată de Anton Golopenția se arată că: „Prof. Gusti e un nemulțumit. Pensiunea lui și a soției nu îi ajung spre a face față cheltuielilor lunare. Este nevoit să vândă cărți, mobilier, îmbrăcăminte. Scos din Academie, și după desființarea Institutului Social, nu are unde se manifesta și-și pare condamnat în arest la domiciliu. Se mai găsește în casa lui din Parcul Jianu, numai datorită faptului că a apelat la d. Președinte Miron Constantinescu (…) și se teme că într-o bună zi va fi invitat să o părăsească. Regretă că n-a rămas în Statele Unite, în situația modestă de profesor-oaspe, care i se oferise, și că a cedat dorului de casă, de țară”[6].

După ce este exclus din Academie, în 1950 este obligat să părăsească locuința și rămâne, totodată, și fără mijloace de întreținere. Între 1951-1955, Dimitrie Gusti și-a scris ultima lucrare, de data aceasta autobiografică, „Autosociologia unei vieți, 1880-1955”, publicată de-abia în 1971. În paginile sale de început, Gusti avea să sublinieze: „Nu vreau nici bani, nici onoruri, vreau să creez”.

Curios este faptul că, la șase ani după moartea acestuia, deși dosarul de urmărire fusese clasat, printr-o notă a serviciului „C” din M.A.I. se propune menținerea individului „în evidența elementelor dușmănoase deoarece a decedat”[7].

[1]Fragmente autobiografice. Autosociologia unei vieţi 1880-1955, În D. Gusti. Opere, V. Bucureşti: Editura Academiei, 1971.

[2]Ioan C. Popa, Chestiunea se urmărește. Dimitrie Gusti sub trei dictaturi în Magazin Istoric, februarie 2018, pp. 21-24

[3] Ioan C. Popa, Chestiunea se urmărește. Dimitrie Gusti sub trei dictaturi în Magazin Istoric, martie 2018, pp. 74-77

[4]Ibidem

[5]Ștefan Bosomitu, Miron Constantinescu. O biografie, Ed. Humanitas, București, 2014 pp. 196-197

[6]Sanda Golopenția, Viața noastră cea de toate zilele, Ed. Curtea Veche, București, 2009, pp. 167-167

[7]Ioan C. Popa, „Chestiunea se urmărește…”,  martie 2018.

 

1 comentariu

  1. Pingback: Viorica Joita – Dimitrie Gusti, „element dusmanos” intre anii 1939-1955. – Veghe Patriei

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată.

hehey