Nu-i prima oară când, în mintea celor care administrează premiul născut din frustrarea lui Alfred Nobel, inventatorul dinamitei, conceptul de literatură e aleatoriu iar motivaţia acordării lui alăturea cu drumul. După primul război mondial, de pildă, o modestă învăţătoare din America de Sud, Gabriela Mistral, cunoştea celebritatea pentru texte care n-au supravieţuit decât vreun an-doi, graţie muzicii care le potenţa emoţia. După al doilea război, în 1953, Winston Churchill, în tinereţe gazetar care bracona pe la periferiile literaturii, este încoronat cu Nobelul literar pentru o carte de memorii. Scria frumos… În ceea ce ne priveşte pe noi, am tot oftat, la fiecare refuz, deşi Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Mircea Eliade (vezi: Grigore Traian Pop, Mircea Eliade şi Nobelul interzis), Zaharia Stancu, poate chiar şi contemporanul nostru Mircea Cărtărescu l-ar fi meritat din plin. Dar, iată, de curând aflăm cu stupoare că cel ales de moşneguţii de la Stockholm să ducă mai departe steagul gloriei literare universale este cântăreţul american Bob Dylan „pentru crearea unor noi moduri de expresie poetică în cadrul marii tradiţii a muzicii americane”. Bob Dylan este un cântăreţ celebru, mult preţuit, în textele sale încercând să fie nu mai mult decât un emul al lui Arthur Rimbaud, cu care se identifică în cântecul Series of Dreams. Şi iar simţim, pe bună dreptate, frustrarea: oare Gică Petrescu n-ar fi fost la înălţimea expresiei poetice invocate de juriul suedez? Motivaţia s-ar fi dovedit cât se poate de simplă: „Pentru lirica sa, mustind de bucuria vieţii pe care o transmit textele izvorâte din profunditatea trăirilor oamenilor simpli, vrăjiţi de îndemnul Dă-i cu şpriţul pân’ la ziuă”. Şi, pentru a-i creşte reprezentativitatea, probabil că juriul ar fi putut adăuga şi-o propoziţie despre exotismul său balcanic, suedezii confundând adesea Carpaţii cu Balcanii, cum şi noi credem uneori că fiordurile norvegiene ar fi în Suedia.
S-a vorbit, din când în când, în secolul trecut, şi încă se vorbeşte, de moartea literaturii, cam cum se vorbea de moartea lui Dumnezeu. Dar literatura n-a murit, ci s-a „reformat”, ca să întrebuinţez un cuvânt cu rezonanţe politice. S-a reformat, în pas cu difuziunea culturii, la nivelul genurilor şi speciilor, a modalităţilor generale de expresie, s-a adaptat cerinţelor de marketing, în care un rol benefic îl au agenţii literari. (La noi, inexistenţi.) Bob Dylan a iscat, în ultimele zile, dezbateri colaterale interesante. Se merge până la origini: poeţii şi prozatorii ar trebui, vezi-doamne, să preia rolul aezilor analfabeţi ai vechii Grecii, iar cântăreţii de lieduri să fie consideraţi automat membri ai asociaţiilor profesionale de scriitori. După cum se vede, literatura n-a murit şi, avem încredinţarea că nu va muri nici măcar după dispariţia cărţii ca obiect. Însă conceptul de literatură modernă se dilată şi se contractă, se intersectează cu tot felul de alte concepte aduse de viituri, se clatină din temelii, dând oastei exegeţilor şi filosofilor de la periferia filosofiilor exact ce le lipsea: prilej de gâlceavă. Pe muzica deceniilor trecute a lui Bob Dylan, bineînţeles, şi-a acordurilor duioase din Somnoroase păsărele…
