„Studiul ideologic trebuie să se bazeze 99% pe operele Marelui Cârmaci Mao Zedong, pentru că acestea depăşesc în calitate opiniile lui Marx, Engels, Lenin şi Stalin.” (Lin Piao)
Originile taoiste ale teoriei contradicţiilor
Mao Zedong afirmă: „Legea contradicţiilor inerente lucrurilor, adică legea unităţii opuşilor, este legea fundamentală a naturii societăţii şi, prin extensie, a gândirii” (1).
Mao admite, cu Marx, că contradicţia este motorul universal al oricărei dezvoltări. Dar gândirea lui Mao diferă de gândirea marxistă în momentul în care, plasându-se sub tutela tradiţiei taoiste, ea descrie caracterul complementar al adversarilor: „Fără înalt nu există jos; fără jos nu există înalt” (2).
După învăţămintele taoiste, yin şi yang sunt „principii opuse şi, în acelaşi timp, complementare şi inseparabile, care posedă multiple valenţe: sunt eternul masculin şi eternul feminin, activul şi pasivul, Cerul (în sens larg) şi Pământul, luminosul şi întunecatul, creatorul şi receptorul şi aşa mai departe, la nesfârşit” (3). Yin şi yang sunt „două categorii simbolice ale etern opuselor, chiar dacă ele nu sunt opuse în sens strict ci sunt complementare unul cu celălalt, sunt necesare unul celuilalt, unul neputând exista fără celălalt (4).
Este principiul complementarităţii, prezent în cele două principii ale tradiţiei extrem orientale, cel pe care îl găsim în centrul teoriei maoiste a contradicţiei, care consideră adversarele în interdependenţa lor: „Este ceea ce se întâmplă cu toate opusele; în anumite condiţii, ele se opun unele altora, în altele, ele se leagă reciproc: se completează, sunt reciproc permeabile, sunt interdependente; este ceea ce numim identitate” (5). După taoism, „fiinţa şi nefiinţa se succed, se plasează înainte şi înapoi, se completează în sus şi în jos, posibil şi imposibil sunt diferenţieri complementare” (6) etc. În taoism, acţiunea permanentă a contrariilor dă naştere unor modificări care „uneori se completează, alteori se transferă una către cealaltă” (7).
Interpretarea contradicţiilor dialectice operată în maoism se leagă, după părerea noastră, de tradiţia extrem orientală şi propune o revendicare a învăţăturilor taoiste pe care le îmbracă într-o terminologie marxist-leninistă.
Aspectul solar al noii ordini maoiste
În „Pour approfondir la grande révolution culturelle prolétarienne” („Pentru aprofundarea marii revoluţii culturale proletare”), Mao Zedong scrie: „Dezvoltarea tuturor lucrurilor depinde de soare şi realizarea revoluţiei depinde de gândirea lui Mao”.
Înţelegem că în această frază se exprimă noţiunea tradiţională care îl identifică pe Şef cu Soarele. Astfel, Împăratul Chinei trebuia să facă turul „Templului Luminii” în sensul deplasării aparente a Soarelui pentru un observator care a privi către sud, oprindu-se de douăsprezece ori în cele douăsprezece staţii simbolice corespunzând celor douăsprezece luni; „Astfel, el se identifica cu cei doisprezece ‚sori’, care sunt cele douăsprezece ‚âditya’ ale tradiţiei hinduse şi, de asemenea, cele ‚douăsprezece fructe ale Arborelui Vieţii’ în simbolismul apocaliptic” (8). Mao a moştenit de la împăraţi această imagine analogică, imagine pusă mereu în evidenţă în cântecele revoluţiei chineze:
„Orientul este roşu, Soarele se ridică,
Pe pământul Chinei apare Mao Zedong.”
„Partidul Comunist este ca Soarele;
Acolo unde apare, totul se luminează.
Pentru ca fiinţele să crească, au nevoie de Soare;
Pentru a face revoluţia, avem nevoie de Mao.”
„Gândirea lui Mao Zedong este un Soare care ne indică Orientul.
Pentru a naviga pe mările adânci avem nevoie de Marele Cârmaci.
Respectaţi-l şi iubiţi-l pe Preşedintele Mao, marele educator, marele ghid.
Soare al inimii, Soare roşu al inimii poporului revoluţionar.
Trăiască Preşedintele Mao!
Din munţii de aur ai Pekinului, razele sale luminează planeta.
Acest Soare de aur este preşedintele Mao.”
Caracteristica solară atribuită cu insistenţă rolului lui Mao Zedong ne face să gândim că maoismul este avatarul contemporan al tradiţiei imperiale chineze.
Voluntarism
Maoismul oferă o reinterpretare a forţelor care acţionează în istorie. Mao reafirmă importanţa ideilor în dezvoltarea istorică: „Ideile corecte sunt proprii avangardei poporului, prin care ele pătrund în mase, ele sunt o forţă materială capabilă să transforme societatea şi lumea” (9).
În timp ce în analiza marxistă rolul atribuit forţelor materiale este preponderent, gândirea lui Mao restabileşte omul ca factor decisiv: „este suficient să existe oameni, pentru a îndeplini un scop oarecare … Revoluţia poate să schimbe totul” (10). De unde formularea a patru priorităţi: a omului asupra faptului material, a activităţii politice asupra altor activităţi, a doctrinei asupra activităţii politice, a ideilor vii asupra ideilor literare. Ne aflăm în faţa imaginii unui idealism voluntarist, din care este exclus orice determinism cu caracter laic sau marxist. Maoismul pune omul la locul său cuvenit: subiect al istoriei, nu obiect al unei Istorii superstiţios finalistă.
Acest idealism voluntarist stă la baza revoluţiei culturale: „Revoluţia culturală are drept scop revoluţionarea gândirii omului” (11). Omul este factorul decisiv, nu economia: nu este suficient să insistăm asupra acesteia, trebuie să acţionăm asupra primului. În acelaşi fel, Corneliu Codreanu propunea „reforma omului”: „Această ţară merge spre ruină prin lipsa oamenilor, nu prin lipsa programelor. Este convingerea noastră. Noi nu trebuie să creăm alte programe, ci alţi oameni, oameni noi” (12). Dar analogia între doctrinele lui Codreanu şi Mao va fi mai evidentă când vom observa importanţa pe care o capătă ţăranul în noua ordine maoistă.
Ţărănimea
Importanţa ţărănimii şi antiteza dintre sat şi oraş sunt elemente centrale în concepţia maoistă a Statului, elemente care, în Europa, au constituit fundamentele teoriilor „rurale” ale lui Oswald Spengler, Walther Darré, Karl Dyrssen, Ferenc Szálasi etc., în care „ţărănimea” (Bauerntum), fidelă pământului, era văzută ca sursă a celei mai sănătoase forţe, a sângelui şi a „poporului” (Volk). Concepţia ţărănească a lui Mao şi Lin Piao cunoaşte, în termeni analogi, opoziţia între burghez, „noul nomad”, „omul infertil” – protagonist al „civilizaţiei” (Zivilisation), fază terminală, crepusculară a oricărui ciclu – şi figura antidemocratică a ţăranului, „principiu şi sursă inepuizabilă a sângelui care creează istoria mondială” (13).
În noua ordine maoistă se observă, din nou, profeţiile eretice care au văzut în bolşevism regimul ales al soldaţilor ţărani, cu care Germania, revenită la tradiţiile sale socialiste şi ţărăneşti, ar fi putut face front comun contra „Occidentului” mercantilist (14).
Lin Piao scrie: „Războiul de rezistenţă împotriva Japoniei a fost, în mod esenţial, un război revoluţionar al ţăranilor conduşi de Partidul nostru … A lua poziţie printre ţărani, a crea bazele rurale şi a se servi de sate pentru a ataca ulterior oraşele, acesta a fost modul care a condus revoluţia chineză la victorie” (15).
Acestei teorii a creaţiei bazelor revoluţionare în zonele rurale şi a apropierii lor progresive de oraşe, Lin Piao îi atribuie o valoare universală: „Noi vom cuceri întreaga lume în acest fel. Dacă America de Nord şi Europa Occidentală pot fi considerate ca ‚oraşul’, Asia, Africa şi America Latină reprezintă ‚zonele rurale’. După al Doilea Război Mondial, mişcarea revoluţionară a proletariatului în ţările capitaliste din America de Nord şi Europa, pentru diverse motive, şi-a pierdut busola, în timp ce mişcările revoluţionare ale popoarelor din Asia, Africa şi America Latină au cunoscut o dezvoltare viguroasă. Într-un anume sens, revoluţia lumii contemporane este o încercuire a oraşelor de către sate” (16).
Ferenc Szalasi, şeful Crucilor cu Săgeţi ungare, invoca o insurecţie antiplutocratică a naţiunilor cu economie agrară contra puterii industriale a Europei şi a Americii de Nord.
În această „distanţă aristocratică şi luptă existenţială contra burgheziei citadine” (17) rezidă opoziţia între societatea bazată pe fidelitatea faţă de pământul strămoşilor şi civilizaţia cosmopolită, între sensul filiaţiei şi al degradării democratice. Intelectualii burghezi consideră cu oroare această realitate: „Este posibil ca această adorare delirantă pentru şef să fie o nouă dezvoltare a rasismului, care, până acum, nu s-a manifestat la alte popoare asiatice” (18). „Un nou zid se construieşte în China, mai înalt şi mai inexpugnabil decât precedentul, care consistă în a-i separa pe chinezi de toţi străinii prezenţi pe teritoriul lor, în a-i izola. Nimeni, fie european, african sau asiatic, nu poate lega prietenie cu chinezii” (19).
Războiul
„Războiul întăreşte poporul şi îi permite să accelereze mersul istoriei” (20). Această frază a lui Lin Piao, care poate rezuma etica spartană instaurată în China maoistă, a scandalizat toate conştiinţele pacifiste, care au văzut în această afirmaţie un ecou al exaltării războiului care a fost exprimată în afirmaţia provocatoare a lui Marinetti: „igiena lumii”.
Jurnaliştii burgheziei şi-au manifestat spaima în faţa viziunii maoiste a războiului: „Între simbolurile Gărzii Roşii revoluţionare, cu secera şi ciocanul, s-a adăugat un element nou şi blasfemiator pentru marxism: puşca. Puştile spun mai mult despre Mao decât oricare altul dintre exegeţii săi. Karl Marx dorea pacea, Mao Zedong vrea războiul; Karl Marx predica pacea ca sfârşit al luptei de clasă, Mao Zedong proclamă eternitatea războiului popular …” (21).
Eroismul revoluţionar ocupă un capitol special din „Cartea Roşie”: în el sunt exaltate virtuţile războinice, curajul, sacrificiul şi spiritul de luptă: „O armată merge astfel mereu înainte, decisă să învingă şi să nu se supună inamicului. Chiar în cele mai dificile condiţii, ea va continua să combată până la ultimul om” (22). „Noi vom dezvolta în continuare stilul nostru de luptă – curaj în bătălie, nicio spaimă în faţa inamicului, nicio spaimă în faţa oboselii şi o luptă continuă, o îndârjire în a ne lupta mereu, într-un interval de timp scurt şi fără pauză” (23).
„Mii şi mii de martiri şi-au sacrificat vieţile eroic în interesul poporului. Să ne ridicăm, să înaintăm pe această estradă înroşită de sângele lor!” (24). Maoismul mărturiseşte o recunoştinţă specială pentru valorile eroice şi opune pacifismului o concepţie războinică a vieţii, cu spiritualitatea, valorile şi etica caracteristice unui astfel de concept. Această concepţie nu lasă loc individualismului, ci predică un impersonalism activ care, într-un climat liber de sugestii subiective, dă naştere sacrificiului eroic, prin definiţie dezindividualizat, anonim.
În faţa societăţii de piaţă, care exaltă doar „virtuţile civice”, care „identifică valorile materiale cu valoarea în sine şi al cărei ideal de viaţă este viaţa sigură şi confortabilă a muncii, producţia, sportul, cinema-ul şi senzualitatea” (25), maoismul propune ca alternativă un tip de societate al cărei prim loc este ocupat de războinic şi de erou.
Dar nu trebuie să gândim că marxismul, propunând o morală militară de rang superior moralei burgheze, nu îşi ia şi precauţii împotriva militarismului: „Partidul trebuie să ghideze puşca, puşca nu trebuie să ghideze niciodată partidul” (26). Elementul militar şi, în general, războinic, se află în sfera mijloacelor, nu a scopurilor: în ordinea maoistă, el trebuie să fie subordonat principiului politic, aşa cum, în statul platonic, elementul volitiv şi casta războinică sunt subordonate elementului intelectual şi elitei înţelepţilor iniţiaţi.
Arta
„Literatura şi arta noastră sunt în serviciul marii mase a poporului de muncitori, de ţărani şi de soldaţi; ea este creată de muncitori, de ţărani şi de soldaţi şi este în serviciul muncitorilor, ţăranilor şi soldaţilor” (27).
Patru ani mai târziu, stalinismul formulează în termeni analogi teoria sa asupra artei: „Se cuvine ca literatura să ajute adecvat statul să crească tineretul, să răspundă problemelor sale, să înveţe noile generaţii să fie curajoase, că creadă în cauza lor, să se arate întrepridă în depăşirea obstacolelor şi barierelor …” (28).
Acest adevăr relativ al artei este similar în concepţia politică a lui Platon: „Totalitarismul platonic (…) se naşte din conştiinţa că vechea clasă conducătoare este moartă şi că cea nouă încă nu s-a născut. Văzut din această perspectivă, totalitarismul platonic prezintă coincidenţe istorice semnificative cu totalitarismul modern, care vrea să înlocuiască vechile elite politice dislocate de revoluţiile liberale” (29).
Contra teoriilor burgheze mistificatoare asupra artei, Mao afirmă că „nu există, în realitate, artă pentru artă, o artă în afara claselor, o artă care se dezvoltă în afara politicului sau independent de el” (30); în China, arta trebuie să fie o artă populară. În maniera lui Platon, Mao defineşte ceea ce el numeşte o artă „eliberată”, care scapă, în acelaşi timp, modelelor poeziei tradiţionale. Mao Zedong, poet el însuşi, ca vechii împăraţi Han, Leang, Tang şi Wei, cunoştea exerciţiul formelor tradiţionale ale poeziei cărora li se conformează, dotându-le cu eleganţă, forţă şi aristocraţie (31).
Medicina
În domeniul medicinei, maoismul prezintă o alternativă tradiţională la pseudo-ştiinţa care a devenit predominantă în lumea modernă. Acupunctura a fost practicată în China din timpurile cele mai îndepărtate şi Occidentul capitalist este obligat să admită că ea contrazice ideea de „progres”: „După războiul opium-ului din 1840, în decadenţa generală a ţării şi aservirea mereu mai accentuată a împăraţilor Ching de către agresorii imperialişti, acupunctura ocupa un loc secundar, iar situaţia s-a agravat şi mai mult sub guvernul reacţionar al Kuomintang, care exercita o veritabilă discriminare împotriva acestei terapii tradiţionale” (32).
Noua ordine a lui Mao Zedong a însemnat, în domeniul ştiinţific, o redescoperire a medicinei tradiţionale. „După fondarea noii Chine, Partidul şi Statul au luat mai multe măsuri pentru a dezvolta terapiile tradiţionale, încât au fost fondate mai multe centre de cercetare la Pekin şi în marile oraşe şi serviciile de acupunctură s-au instituţionalizat practic în toate spitalele” (33). Principiul de bază al acupuncturii, precum cel al întregii medicine tradiţionale chineze, este doctrina tradiţională după care boala provine din ruptura echilibrului care menţine o tensiune ideală între yang (masculin, activ) şi yin (feminin, pasiv). Medicina chineză vrea să ajungă până la nivelul cauzelor, spre deosebire de medicina profană, care se aplică la nivelul efectelor şi care poate fi descrisă, cel mult, ca simptomatică.
„Dar există un alt punct de vedere pe care trebuie să îl luăm în considerare: medicina chineză, ca toate ştiinţele tradiţionale, are în ea elementele simbolice care îi permit să se exercite, în cadrul filosofiei taoiste, cu adevărat cognitivă, să servească ca bază adecvată realizării personale. Aşa cum, în faţa bolii, medicul chinez va încerca să reconstituie echilibrul relativ pentru sănătate, astfel el va servi pacientului o cheie simbolică pentru realizarea sa ca Tchenn-jen, ca Om adevărat, care este punctul de unde pleacă întregul proces de cunoaştere care duce spre stările superioare ale fiinţei şi care culminează în identitatea cu Tao, adică în condiţia de Cheun-jen, sau Omul transcendent (34).
În timpul construirii unei alternative la pseudo-ştiinţa lumii moderne, răspunsul ştiinţei tradiţionale patronată de maoism pune condiţiile favorabile pentru realizarea aspectului iniţiatic înscris în arte şi în profesiuni. În cazul medicinei, acupunctura revendicată de revoluţia maoistă pune la locul său bazele dictonului tradiţional: „Îngrijeşte-te tu însuţi”.
NOTE
1) Mao Tse Tong, « Sur la contradiction».
2) Idem.
3) Julius Evola, « Introduction au Tao Te King ».
4) René Guénon, « La Grande Triade ».
5) Mao Tse Tong, op. cit.
6) Lao Tseu, « Tao Te King ».
7) Julius Evola, op. cit.
8) René Guénon, op. cit.
9) Mao Tse Tong, « Où sont les idées justes ? ».
10) Mao Tse Tong, « Discours du 16 septembre 1949 ».
11) Décisions du C.C. al P.C.CH., august 1966.
12) Corneliu Z. Codreanu, « La Garde de Fer ».
13) Oswald Spengler, « Le Déclin de l’Occident ».
14) Este teza susţinută de Karl Dyrssen, care în cartea sa « Die Botschaft des Ostens », scrisă în 1933, aproba revolta ţăranilor în numele „socialismului prusac”, care trebuia să elibereze complet Germania de capitalismul burghez. În termeni generali, este teza tuturor naţional-bolşevicilor, nu numai în Germania, dar şi în multe alte ţări europene.
15) Lin Piao, « Vie et victoire de la guerre populaire ».
16) Op. cit.
17) Giorgio Freda, « Deux lettres à contre-courant ». Apropos de rolul ţărănimii în noua ordine chineză, autorul scrie: « Am putea nega că formula – sau, mai bine spus, cuvântul de ordine – lui Lin Piao, articulată în lupta „satului împotriva oraşului” sugerează exigenţa asemănătoare indicată de Spengler şi că anumite trăsături ale „peisajului” actual chinezesc indică (prin regimul său de condiţionalitate istorică şi alte raţiuni diverse) linii analoage celor pe care a ştiut să le exprime în Europa, de exemplu, prusianismul?».
18) Salvatore Pellegrino, « Epoca », Nº 834.
19) Lamberti Sorrentino, « Tempo Ilustrato », Nº 45.
20) Lin Piao, op. cit.
21) Lamberti Sorrentino, op. cit.
22) Mao Tse Tong, « Sur le gouvernement de coalition ».
23) Mao Tse Tong, « La situation actuelle et nos ennemis ».
24) Mao Tse Tong, « Sur le gouvernement de coalition ».
25) Julius Evola, « Les hommes au milieu des ruines ».
26) Mao Tse Tong, « Les problèmes de la guerre et de la stratégie ».
27) Mao Tse Tong, « Intervention à la conférence de Yenan sur les problèmes de la littérature et de l’art ».
28) La Pravda, 2 août 1946.
29) Adriano Romualdi, « Platon ».
30) Mao Tse Tong, op. cit.
31) Multe din poeziile scrise de Mao s-au născut în experienţa luptei şi în ele apare o viziune a lumii non-profană, ci, dacă putem spune astfel, tradiţională, cum ar fi în poezia „Nemuritorii”, unde a propos de doi eroi revoluţionari se spune că nu sunt morţi, ci au cucerit nemurirea şi se găsesc în Cer, printre zei.
32) Commentaire dans un livre sur l’acuponcture de l’Université de Pékin, 1972.
33) Idem.
34) Tullio Masera.
Traducere: Cristi Pantelimon
Sursa: http://www.voxnr.com/cc/ds_tradition/EEpAyZpAVFooZlTayO.shtml
