Această problemă complexă şi dificilă trebuie pusă cu grijă şi total dezinteresat. Cel mai important lucru este că o formă de suveranitate nu este „un concept abstract” şi nici „o schemă politică” indiferentă vieţii poporului ci o ordine a vieţii şi a traiului organizat al acestuia. Este imperativ ca poporul să-şi înţeleagă sistemul de viaţă astfel încât să fie capabil să se organizeze „în felul acesta” anume şi astfel să respecte legile acestui sistem şi să-şi investească voinţa în această organizare. Cu alte cuvinte, exact acel sentiment viu al dreptăţii pe care îl are un popor îi conferă unei forme de suveranitate propria afirmare, viaţă şi forţă; şi deci, o formă de suveranitate depinde în primul rând de nivelul popular al sentimentului viu al dreptăţii; de experienţa politică acumulată în istorie; de puterea voinţei populare şi de caracterul naţional.
Este absurd să aşezi un om în faţa tablei de şah dacă nu înţelege jocul şi regulile acestuia, este incapabil să gândească un plan de joc şi nu doreşte să-şi investească gândurile şi voinţa în joc. O echipă care nu a jucat fotbal niciodată va eşua în competiţie.
Suvorov a pregătit fiecare luptă explicându-le soldaţilor cursul şi însemnătatea fiecărei operaţiuni viitoare; şi din acest motiv a câştigat luptă după luptă. La fel şi în viaţa politică: ea este făcută de oameni vii, de patriotismul lor, de înţelegerea pe care ei o au asupra suveranităţii, de simţul datoriei, de abilităţile organizatorice şi respectul lor pentru lege. Toate acestea trebuie cultivate. Este absurd să introduci o formă de suveranitate într-o ţară fără să iei în calcul nivelul şi obiceiurile conştiinţei populare privind dreptatea. Ba mai mult, acea formă de suveranitate trebuie să se plieze pe factori precum mărimea teritoriului acelei ţări şi puterea numerică a populaţiei. În Republica San Marino, puterea executivă până la momentul prezent aparţine celor doi căpitani aleşi de către Marele Consiliu (parlament) pentru şase luni. Până azi câteva mici cantoane elveţiene se întrunesc odată pe an pentru aşa-zisa „cameră de o zi” într-un scuar, sau dacă plouă, sub umbrele. În majoritatea celorlalte cantoane elveţiene, acest tip de întrunire este deja imposibilă.
În continuare, o formă de suveranitate trebuie să ia în calcul climatul şi natura ţinutului. Un climat dur îngreunează întreaga organizare a populaţiei, toate relaţiile şi orice guvernare. Natura influenţează caracterul oamenilor, produsele ţării şi industria acesteia; ea determină graniţele geografice şi strategice, apărarea, precum şi caracterul şi frecvenţa războaielor. Toate acestea trebuie luate în considerare atunci când vorbim de forma suveranităţii.
Compoziţia multinaţională a unei populaţii determină propriile necesităţi pentru o formă sau alta de suveranitate. Ea poate deveni un factor de dezintegrare şi poate duce către războaie civile devastatoare. Însă acest pericol poate fi depăşit: prin natura ţării şi dragostea montaniarzilor pentru libertatea oamenilor în solidaritate unul cu celălalt (Elveţia); sau prin selecţia liberă şi de durată a imigranţilor, prin poziţia de peste mări a ţării şi caracterul comercial-industrial al statului (SUA); sau, în sfârşit, prin predominanţa cultural-religioasă şi leadershipul politic de succes al celui mai puternic trib (d.p.d.v numeric), dacă se distinge prin acomodare reală şi bunătate (Rusia).
Concluzia noastră: fiecare popor şi fiecare ţară este o individualitate vie cu propriile caracteristici speciale, propria istorie irepetabilă, suflet şi natură. Fiecărui popor îi este potrivită deci o anumită formă specială şi individuală de suveranitate şi o constituţie care corespunde doar acelui popor. Nu există popoare identice şi n-ar trebui să existe forme identice de suveranitate şi nici constituţii identice. Importarea şi imitarea oarbă a acestora este absurdă, periculoasă şi poate deveni dezastruoasă.
Plantele necesită îngrijire individuală. Animalele din grădinile zoologice au – prin natura lor specifică – programe individuale. Chiar şi oamenilor li se ţes haine după propriile măsuri… De unde vine atunci această idee ridicolă că un sistem de suveranitate poate fi transferat prin adopţie mecanică de la o ţară la alta? De unde vine acest concept naiv că forma foarte aparte de suveranitate englezească, care a fost creată de-a lungul secolelor într-o ţară unică (Amestecul sângelui! O insulă! Marea! Climatul! Istoria!) cu un popor unic (Caracter! Temperament! Simţ al dreptăţii! Cultură!), poate fi reprodusă de către orice popor cu orice sentiment al legii şi orice caracter şi în orice ţară de orice mărime şi cu orice climat?! Putem să credem realmente că politicienii educaţi n-au citit niciodată din Aristotel, Machiavelli, Montesquieu sau Buckle?
Ce miopie politică este necesară pentru a impune asupra tuturor popoarelor o formă de monarhie, chiar şi asupra celor care n-au nici măcar o umbră de mentalitate monarhică? (Spre exemplu: SUA, Elveţia sau Mexicul rebel, unde Împăratul Maximillian a fost ucis de republicanii răzvrătiţi trei ani după încoronarea acestuia.) Totuşi, nu este în egală măsură iresponsabil să forţezi o formă republicană de guvernământ asupra vieţii unor popoare care au dezvoltat de-a lungul secolelor un sens monarhic al statului? (Spre exemplu: Anglia, Germania, Spania, Serbia, Rusia…) Ce fel de fanatism doctrinar a fost necesar în 1917 pentru a monta o super-democratică, super-republicană, super-federativă constituţie în Rusia şi să arunci ţara, cu propria istorie unică, suflet şi natură, în haosul dezintegrării fără sens şi fără direcţie care se putea sfârşi doar în tirania internaţionaliştilor inconştienţi! Cât de corect a fost unul din făuritorii legii electorale pentru congresul fondator, care trei ani mai târziu (1920), cu durere şi oroare a spus:
La ce ne-a fost mintea?! Ce am făcut? Aceasta este pur şi simplu psihoză! Am aspirat la depăşirea tuturor constituţiilor faimoase în materie de democraţie şi am distrus totul!
Din păcate, ideile acestui patriot inteligent, onest şi curajos, care a murit la scurt timp într-o închisoare sovietică, nu sunt preluate de către politicienii emigraţi… Astăzi majoritatea partidelor emigrante, aderând ca şi în trecut la doctrina politicilor fanatice şi la şoaptele „sponsorilor” internaţionali, cer din nou o republică democratică, federală pentru Rusia. Ei ştiu ce a rezultat din congresul fondator „de-o zi” din 1917; ştiu că ruşii au fost, începând cu acel moment, supuşi sărăciei de către cei care au încercat să-i transforme în sclavi; ei ştiu că de-a lungul a 30 de ani poporul rus au fost lipsit de informaţii precise privind politicile interne şi externe şi a fost orbit politic; ştiu că ruşii au fost privaţi de orice cunoaştere independentă, judecată şi înţelegere, de muncă independentă şi responsabilitate individuală; că au fost denigraţi timp de 30 de ani, credinţa şi toate fundamentele spirituale şi morale ale lor au fost distruse, obişnuiţi fiind cu corupţia adâncă şi denunţul reciproc josnic… Ei ştiu toate acestea şi le consideră condiţii propice pentru introducerea imediată a unei republici democratice…
La ce ne putem aştepta de la implementarea unor astfel de programe, în afară de dezastrul naţional?
Vor trece ani de amintire naţională, acomodare, consolare, înţelepciune, informare. Va urma o restaurare a unui elementar sentiment de dreptate; o întoarcere la principiile onoarei şi onestităţii, responsabilitate individuală şi loialitate, sentiment de demnitate proprie; gândire independentă şi incoruptibilă – înainte ca poporul rus să poată fi în condiţia de a avea alegeri politice corecte şi nu dezastruoase. Şi până când acel moment va veni, acesta poate fi condus doar de către o dictatură naţionalistă, patriotică, nu neapărat totalitară însă autoritară, o dictatură cultivatoare şi revitalizatoare.
Traducere: Ovidiu Preda
Sursa: http://souloftheeast.org/2015/04/24/ivan-ilyin-on-forms-of-sovereignty/
