România – istorie şi societate

1.-În România, diacronia este ex-pusă de sincronie. Societatea, în sincronia ei, cel puţin după fanarioţi, când recapitulează diacronia – istoria, altminteri -, ne arată un chip deformat de dominaţie. Faptul că ţara a fost teren de ocupaţie, iar clasele conducătoare au fost, de regulă, alogene, a făcut ca cei ce au condus ţara să se comporte, cu rare excepţii, ca ocupanţi. Excepţiile sunt, cel puţin în vremurile noastre, mai ales dintre conducătorii condamnaţi la moarte şi ucişi. Pătura superpusă, de care vorbeşte Eminescu, nu este neapărat alogenă,ci are comportament de ocupant, de parte/element a unui imperiu de pradă. Din acest motiv, România este o ţară în care oamenii se adaptează mai repede decât schimbarea, fapt ce generează formele fără fond, de care vorbea Maiorescu. Această adaptare este, evident, formală. În ciuda excepţiilor amintite, avem de-a face cu o oligarhie aptă să ia orice chip politic, dacă se cere din afară, şi cu o populaţie versatilă, capabilă să se adapteze la orice putere care se impune.Din acest motiv, în România nu există proiect politic, ci numai dorinţă de supravieţuire. Singurele proiecte politice, în epoca modernă, al lui Brâncoveanu şi Ceauşescu, s-au sfârşit după cum ştim.

 

2.-Documentul elaborat de Tismăneanu, pentru condamnarea comunismului, este, de fapt, o a doua însuşire de către Comintern a unei probleme ridicată de români, cu privire la relaţiile între naţiuni şi dezvoltare, în istorie. Această problemă aştepta o rezolvare globală, aşa cum subdezvoltarea României din perioada interbelică era, de asemenea, o problemă globală, a cărei rezolvare implica, în primul rând, condamnarea Cominternului – fie el din Est sau Vest – ca organizaţie proteică. La aceste probleme, românii au dat atunci soluţii – ele au fost uneori greşite, pentru că vedeau rezolvarea doar ca o afirmare naţională, nu ca pe o restructurare globală a raporturilor între oameni şi naţiuni, cam cum a încercat Ceauşescu, până a atins periculos interesele aceloraşi preoţi laici ai lui Baal, trecuţi din Est în Vest. Comuniştii cominternişti, care au fost preoţii laici ai unei religii sui generis, au preluat critica societăţii burgheze, interbelice, făcută de către naţionalişti şi legionari, şi au pus-o într-un context internaţional – au universalizat-o, chipurile în vederea rezolvării – de fapt au luat-o sub control. Din aceste motive, românii au o atitudine ambiguă, în ce priveşte condamnarea comunismului, pe de-o parte, doresc această condamnare, pe de alta, îl regretă, pentru că a fost momentul de dezvoltare, nu numai economică, ci chiar politică a ţării – să nu uităm că o economie dezvoltată cere oameni pregătiţi! Dar dezvoltarea, modernizarea nu era în proiectul politic al ocupanţilor. Raportul acesta condamnă, cum s-a observat, numai ce numesc ei naţionalism, adică o conducere responsabilă a ţării. E ciudat că, Gheorghiu-Dej, sub care, este drept, s-au petrecut cele mai abominabile crime, de către ocupanţi, este prezentat mai vinovat decât cei care, la Yalta, au configurat situaţia internaţională, de compromis cu Cominternul – nu cu Rusia, ce a făcut posibilă invadarea ţării de acei preoţii laici ai lui Baal. Aceştia apar, în raport, ca şi cum s-ar fi aflat sub ordinele lui Gheorghiu-Dej, nu el sub ale lor – iarăşi, victima apare drept călău! Toţi cominterniştii sunt prezentaţi de Tismăneanu ca nişte idealişti, care, chipurile s-au înşelat în opţiunile lor, dacă nu chiar au fost înşelaţi, în timp ce cei care i-au urmat: Gheorghiu-Dej, Ceuşescu, sunt nişte bestii, nişte primitivi. Ana Pauker era o intelectuală, ştia limbi străine, ceea ce nu a împiedicat-o să facă toate ticăloşiile posibile. După cum a fost condamnat comunismul, România este, de fapt, din nou, condamnată la subdezvoltare. În acest moment, interesele Cominternului coincid cu cele ale celor care au jefuit ţara, după 1989. De unde se vede că, de fapt, cele două grupuri nu sunt decât unul singur, ca şi cel ce a funcţionat din 1944 până în 1964, la putere, iar după aceea, până în 1989, în opoziţie, ca „elită”. Dintr-o dată, Nina Cassian a devenit din „minoritate conştientă” elită, la fel şi mulţi alţii. O constantă gravă este aceea că, cu timpul, frica a ajuns să fie matricea discursurilor despre specificul naţional.

România nu este o ţară cu o dezvoltarea organică. Am în vedere faptul că, în perioada interbelică, atunci când, cu timpul, se reuşise constituirea unei elite productive, în toate domeniile – nu însă în politică – ţara nu avea o infrastructură economică potrivită – era, adică, înapoiată, subdezvoltată – şi nici o diseminare a cunoaşterii în marea masă a populaţiei: erau 80% analfabeţi. Slaba diseminare a cunoaşterii în marea masă a populaţiei era deci corelată cu o subdezvoltare economică gravă. După război, decalajul a apărut sub alt chip! Elita formată, cu trudă, în timp, a fost distrusă în mare parte sau a luat calea pribegiei, fiind înlocuită de „minoritatea conştientă”, în timp ce dezvoltarea industrială, corelată cu alfabetizarea şi diseminarea unor cunoştinţe parţiale – care, adică, diminuau accesul românilor la decizii majore, în politică şi nu numai -, a fost posibilă sau îngăduită, am putem spune. Elitele, în comunism – deşi au fost formate şi existau, mai ales în mediul tehnic, industrial – erau deformate din punct de vedere moral, putem spune, adică, mai precis, politic, pentru că le lipsea curajul deciziei responsable. Marxismul ar fi  trebuit să organizeze libertatea, dar, într-o primă fază, nu prea avea de-a face cu Marx, ci cu interesele ocupanţilor. Marx a fost folosit de conducerea de după ’64-’65, în polemica cu Cominternul – care încă funcţiona, deşi formal se desfiinţase – pentru a contracara planul Valev, nimic altceva decât o prefigurare a regionalismului pe care-l pregăteşte U.E. Era firească translarea spre naţionalism, aşa cum firească este poziţia de apărare a unui individ care este atacat, ziua sau noaptea, de către tâlhari. Pentru că există şi tâlhari ai istoriei, anume cei care confiscă privilegiul ontologic al omului, de a gândi fiinţa, adică de-a o interoga şi înfiinţa, pe măsura răspunsului pe care aceasta îl dă. Această confiscare face posibilă transformarea acestui privilegiu, prin forţă, într-un privilegiu istoric şi social. Voinţa de putere eşuează, mereu, în istorie: ea cade din ceea ce urmăreşte, poate cu bună intenţie – adică  conştientizarea acestui privilegiu ontologic al omului –, cum am văzut, într-un privilegiu istoric şi social, în care se vede numai faţa dominatoare a fiinţei, nu şi blândeţea ei: iubirea care înfiinţează şi sus-ţine. Unul din mijloacele prin care voinţa de putere îşi asigură dominaţia este tocmai această defazare, cultivată, între cunoaştere şi acţiune. Schimbarea la faţă a României, a lui Cioran, apare din această suferinţă îndurată, şi arată celor ce exercită voinţa de putere că uită mereu ceva, anume ne- voinţa – ca diminuare a propriei subiectivităţi şi ca trudă a împlinirii. În acestea două se configurează sensul cunoaşterii şi al acţiunii. Despre păcatele românilor, cel mai bine a vorbit Eminescu!

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată.

hehey