Mătănii în balcon

Una dintre cele mai interesante interpretări ale sintagmei „deus otiosus” o găsesc într-o carte a poetului filosof George Popa. Rezumând, pentru necesităţi de spaţiu şi de demonstraţie, dânsul spune ca Dumnezeu a dat omului cuvântul – după care s-a retras din lume. „Bobârnacul iniţial” a dus la scrierea istoriei care încă se desfăşoară în cosmos. Asta permite o discuţie despre relaţia dintre cuvânt şi idee, mereu fertilă. Mă gândesc, de pildă, la ideile latente din cuvânt, la ce se ascunde vederii noastre, deşi este deplin luminat, la sensuri pierdute în aparenţă dar existente – şi încă foarte vii. A căuta miezul cuvintelor, a le pătrunde dincolo de înveliş – este preponderent treaba filologului, a celui care iubeşte cuvântul, care se simte rudă cu cuvântul, „afiliat” cuvântului. Iar filologul trebuie să fie un izvor inepuizabil de exemple, să stea între cuvinte, dacă se poate între toate cuvintele. Filosoful va descoperi idei, va face teorii, va edifica sisteme de gândire. Paralel – şi, poate, fără să se cunoască – filologul va găsi aceleaşi idei la lucru, în cuvinte. De pildă, filosoful, a descoperit o ştiinţă nouă, a făcut un institut pentru ea, o pune la lucru, scrie cărţi, face cercetări. El numeşte această ştiinţă „metanoietică” şi o explică: metanoia înseamnă schimbarea minţii, adică a mentalităţilor (de la meta şi noieo). Ar fi vorba de un fel de „mancurtizare”, dar cu sens pozitiv, adică ştergerea, spălarea creierelor pentru a fi înregistrată noua mentalitate în această „tabula rasa”. Este o ştiinţă foarte actuală, cu metode sofisticate ţinând de propagandă, imagologie, axiologie – în general este ştiinţa de a convinge individul să accepte schimbarea. Se adresează atât individului separat, cât şi grupurilor.

Interesant, foarte interesant… un fel de misionarism bun pentru mileniul trei. Are, însă, un nume cu totul şi cu totul ciudat această ştiinţă. Pe scurt, vom spune că termenul grecesc metanoia s-a păstrat în limba română aproape neschimbat şi cu sensuri pe care noua ştiinţă le implică: este chiar cuvântul „mătanie”, „metanie” (care se regăseşte în atâtea limbi: în engleză, de pildă, este metany). Ce înseamnă, în fond a face mătănii?! Este un exerciţiu fizic şi spiritual de plecăciune şi concentrare asupra credinţei. Este combinat semnul crucii cu îngenuncherea, atingerea pământului cu mâna ori cu fruntea şi sărutarea icoanei, iar în gând se repetă rugăciunea cristică. Mătănia este, în fond, canonul cel mai obişnuit pe care ţi-l dă preotul la spovedanie: după greşelile mărturisite faci numărul corespunzător de mătănii. Cine intră într-o biserică înainte de slujbă are ocazia să vadă mai ales femeile bătrâne executând ritual această mişcare combinată în faţa altarului, un exerciţiu fizic complex şi complicat, cu mişcări repetate, aproape identice, minute în şir, ca o mecanică mlădiată a viului. În mătănii oamenii par cu adevărat „trestii gânditoare”. Este, în fond, cea mai sigură cale a convertirii: prin plecăciuni repetate şi rugă intensă se şterge din mental amintirea altor zei, amintirea greşelii chiar, şi sufletul curat invadează întreaga fiinţă cu noua religie. Metanoietica este o ştiinţă ce se regăseşte în practica religioasă, mai ales în practica primilor creştini ori a convertirilor la creştinism, şi aduce în atenţie relaţia dintre minte şi suflet. Problema ar fi dacă acţionează în context exclusiv mental, dacă se poate credinţă în raţiune, ca să zic aşa, adică dacă energia sufletească dedicată zeului suprem poate fi reţinută în abstracţiunea minţii, de pildă. Facem, adică, mătănii în faţa calculatorului, în faţa realităţii virtuale?! Asta este, însă, o problemă de viitor. Interesant devine faptul că metanoietica este un cuvânt ce reîntâlneşte realitatea din zorii creştinismului, că defineşte astfel ceva care a existat ca atare şi a fost definit o dată. Ceva care are nume, care este cuvânt. Lăsându-ne cuvântul şi plecând, zeul ne lasă ca într-o sferă infinită (Pascal) în interiorul căreia amestecăm la nesfârşit cuvinte, adică fragmente din Babilon.

Am vorbit despre închinare, închinăciune şi ceva ne reţine în zona termenului. Este vorba de un vers din Satira IV de Eminescu: Dintre flori copila râde şi se’nchină peste gratii. Aşa are Titu Maiorescu (dar cu apostrof larg: se ’nchină), aşa e în Convorbiri Literare, septembrie 1881. Perpessicius, însă, schimbă, după Ioan Scurtu, G. Bogdan – Duică şi G Ibrăileanu: „se ’nclină” (tot cu apostrof larg însă). De ce, oare? Resimte inadecvată aici închinarea cu conotaţiile ei religioase – şi-l corectează pe Eminescu? Încerc să înţeleg şi-mi întreb, ca de obicei în asemenea situaţii, studenţii. Nu marea majoritate, ci toţi înţeleg a se închina ca a-şi face cruce. S-a pierdut, aşadar, sensul primar, acela de aplecare interioară, de înclinare în faţa cuiva. Dar… a se închina vine de la noi din latinescul inclinare, cu trecerea lui cl la chi (vezi clavis = cheie etc.). Noi am preluat şi neologismul a se înclina din franceza secolului al XVIII-lea sau al XIX-lea şi avem astfel dubletul „a se închina –  a se înclina”.

Şi totuşi, găsesc undeva sensul primar, latinesc, pentru a se închina. Nu în Balada lui Toma Alimoş cu acel formidabil salut: Închinar-aş şi n-am cui (care înseamnă a închina un pahar de vin, desigur ) – dar într-un cântec de lume poate cam deocheat. Este vorba de acel Cântec al mortului care se încheie cu refrenul devenit apelativ în momente de stenahorie accentuată: „Deschide, grupare, mormântul…”. Ce nu-i convine, in fond, acestui mort ieşit din groapă în chip de suflet rătăcitor şi alergând seara acasă, la ai lui? Îşi vede nevasta cu altul – şi nu-i pasă; îi vede pe toţi petrecând în loc să-l plângă – şi nu-i pasă. Un singur lucru îl deranjează, însă, cumplit şi-l face să fugă înapoi în cimitir. Versurile sunt acestea: Închinau pahare rase / Şi de mine nu le pasă. Ei, da, păi … cum să nu se supere, când prietenii lui „închină pahare rase”. Adică: pahare pline – rase, pe care nu le înclină nici cât să pice măcar o picătură de vin în amintirea lui, a mortului. Asta îl întristează, de fapt: nu i se dă paos, nu i se varsă stropul tradiţional. „A închina pahare rase” este, însă, un paradox dacă echivalăm a închina cu a înclina: nu poţi să înclini o cupă cu vin fără ca să se verse ceva, rămânând rasă. În acest paradox, însă, persistă sensul primar al cuvântului, acea aplecare.

Bănuiesc că acest cântec de lume nu poate fi mult mai vechi decât anii lui Eminescu. În vremea poetului, aşadar, sensul se păstra, când spune că domniţa se închină peste gratii el are proprietatea termenilor, vorbeşte despre aplecarea ei peste balustrada balconului. Este absurd, de altfel, să înţelegem că ea îşi face cruce, se închină în sens creştin, când îi cântă cavalerul. Îndreptările editorilor lui Eminescu nu-şi au sens: dacă izgonim de peste tot, din scriere, un cuvânt nu înseamnă că îl ştergem şi din memorie. Putem pune invers, în cântecul mortului amintit, că mesenii „înclinau pahare rase” ?! Paradoxul ar fi manifest, nu s-ar m-ai înţelege că ei ciocnesc paharele respective, s-ar crede, de pildă, că sunt pline cu ceva dur aceste pahare încât se înclină şi rămân rase. Vreau să spun că limba, ca organism viu, creează expresii, sintagme, imposibil de schimbat – şi acestea devin, adică rămân, adevărate marcaje de ghidaj pentru elemente din alte expresii. Pot schimba o literă în „mătania” domniţei din Satira IV – dar n-o mai poţi schimba în clinchetul de pahare neînchinate. Aceste expresii de ghidaj te prind, de cele mai multe ori, cu mâţa-n sac, te trădează, îţi strigă, ca editor ce te afli, că ai gândit dincolo de text, că ai pus mintea în locul sufletului: se face metanoietică şi în ediţii.

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată.

hehey