De multe ori, modul în care înţeleptul îşi oblojeşte complexele existenţiale defineşte pedagogia echilibrului interior. Desigur, opera este, întâi de toate, expresia acestui echilibru dar, odată imaginată sau realizată, ea nu poate umple pustiul sufletesc al celui care creează, în realitatea imediată, lumi paralele. Cel puţin aşa reiese din ceea ce unii filosofi, ajunşi în aspră singurătate, ne dau de înţeles prin mărturisirile lor. Imaginea Înţeleptului castrat de vigoare, aspirând totuşi să se realizeze demiurgic prin omul de acţiune de la răspântiile istoriei, se schimbă de la epocă la epocă, se estompează mult uneori, însă nu se şterge cu totul.
Prima mare confirmare este Aristotel. Acesta pare a-l fi învăţat pe Alexandru Macedon nu atât contemplaţia, cât mai ales cum să iasă decis din ea. (Tiranul este asemănat de contemporanii noştri cu Stalin, pentru modul decis în care folosea otrava şi sabia în rezolvarea posibilelor comploturi, dar şi cu Hitler, când e vorba de nesăţioasa foame de spaţiu vital, dar astfel de extrapolări nu sunt productive într-o istoriografie care se respectă.) Tot de la Aristotel va fi aflat macedoneanul că, supunând lumile cunoscute şi necunoscute, el nu-i neapărat cuceritor, ci explorator, în sensul cel mai larg. Traversând Gangele, în inima Indiei, el depăşeşte şi-o graniţă spirituală cu totul alta decât graniţele spiritului grec. Iar de-atunci până în modernitate (punând între paranteze Evul în care înţelepciunea nu putea veni decât de la Dumnezeu, prin interpuşi eclesiastici), istoria înţeleptului care-şi caută Stăpânul nu aruncă geniul în deriziune, cum s-ar părea („măgarii şi filosofii la mijloc”!), ci îl pregăteşte adesea, cu dramatică determinare, ca instigator la acţiune. Cum mizantropia sa mefistofelică este adesea de-a dreptul insuportabilă, nu trebuie să ne mire prea tare postura filosofului de victimă a propriilor utopii.
Portretistica se schimbă vizibil după secolul al XVIII-lea. Cărturarul se manifestă, nu o dată, cu mult fariseism, când nu-i cu totul „prostit de idei” (Petre Pandrea), devenind şi mai vulnerabil. Desigur, Stăpânul poate terfeli orice idee, o poate întoarce din drum, dar acesta nu-i neapărat un motiv de divorţ pentru filosof. Menirea lui e să revină mereu, sisific, să-i dea Stăpânului încredinţarea că are o minte fecundă. Fascinaţia puterii se manifestă pervers, diferit, la cei doi.
Obişnuinţa filosofului de a-şi vedea ideile veşnic refractate e cu dus şi-ntors când Stăpânul devine excesiv preocupat să le împodobească cu tot mai multe detalii, adesea lăsându-le pradă contingentului. Stilistica puterii îşi confecţionează propria dialectică…
Filosofia clasică, mai ales cea germană, îşi relevă monumentalitatea, grandoarea, la umbra unor stăpâni de rang inferior, mai mult sau mai puţin luminaţi, ambiţiile lor fiind limitate de graniţele restrânse ale prea multor ducate şi comitate, lipsindu-i pe Kant, Fichte, Schelling şi Hegel (toţi din familii extrem de modeste, de şelari, negustori, crescători de gâşte…) de şansa punerii în slujba unui om apropiat măcar de anvergura lor intelectuală, determinându-l pe Schopenhauer să proiecteze o lume sieşi suficientă. Dar lumea cea reală nu stă pe loc, are metabolisme proprii…
Talleyrand aproape de eşafod
Probabil că locotenentul Bonaparte n-ar fi ajuns împăratul Napoleon dacă destinul n-ar fi decis să i-l scoată în cale pe Talleyrand, care atunci părea mai mult un ţârcovnic politic (cu înaltă ascendenţă eclesiastică) nutrit de colosale ambiţii. De aceea, eminenţa cenuşie ajunge în marginile trădării în relaţia sa cu Napoleon, crimă de neiertat, pentru care împăratul nu-l cheamă la eşafod sau la spânzurătoare, cum s-ar fi cuvenit, mulţumindu-se să-l strivească prin sarcasm: „Eşti un rahat într-un ciorap de mătase”. Adevărul e că ei nutreau aceleaşi ambiţii, o Europă unită, dar prin mijloace diferite: Talleyrand prin promovarea echilibrelor, Napoleon prin forţa armelor. E totuşi de remarcat că Napoleon Bonaparte, Satan pentru popoarele unificate cu tunul conceput inginereşte chiar de el, ar fi putut să se subordoneze, la rându-i, unui Stăpân pe care, bineînţeles, să-l uzurpe cu prima ocazie. Psihologia contorsionată a stăpânului l-a scăpat pe Talleyrand de ştreang, otravă sau ghilotină…
Aventura letonului de proastă extracţie
Mai ales secolul XX schimbă raporturile dintre înţelept şi Stăpânul mesianic. Cu siguranţă, un nou Talleyrand ar fi putrezit în puşcărie, după primul război mondial, înainte de a fi apucat să comploteze sau măcar să fie bănuit c-o face. Psihologia binomului puterii se fundează pe alte relaţii, tipologia promovată fiind cu totul alta. Junghiurile existenţiale şi ambiţiile celor care se cred îndrituiţi să schimbe ceva din temelii se oblojesc prin spectacolul culturii scoasă la mezat. Nu poţi da un alt curs istoriei fără studiul disciplinei în sine, al filosofiei istoriei, artelor, ştiinţelor şi literaturii, esoterismului. E ceea ce, de pildă, crede arhitectul Alfred Rosenberg. Toate acestea, luate separat dar şi împreună, pot crea un spectacol fascinant, care să-l mulţumească pe stăpân dar să şi excite masele. E un tip de haimanalâc intelectual adesea plin de farmec şi forţă. Dar cel care slăvea virtuţile rasei nordice, puternice, dominatoare, şi încerca, pornind de aici, să instituie o nouă religie a sângelui, era un om slab ca alcătuire psihologică şi, pe deasupra, cu sânge amestecat. Se născuse în Letonia, într-o familie de negustori, încă din copilărie având complexul proastei extracţii, ca să nu mai vorbim de numele cu melodicitate semitică. Probabil nu risc prea mult afirmând că aceste complexe vor fi înlesnit apropierea de Adolf Hitler, amândoi slăvind supraomul, dar adunând în fiinţă slăbiciuni jenante.
S-a spus că Rosenberg a jucat, un timp, pe lângă Fuhrer, rolul lui Talleyrand pe lângă Napoleon. E o apropiere forţată, întrucât în timp ce francezul era dispus să se livreze „oricărui regim”, oricărui stăpân pe care să-l îmbrobodească, letonul va fi trup şi suflet pentru nazism, idolatrizându-l pe Hitler. Are curajul să fie doar util înainte de a fi original, „rescriind”, pentru uzul Stăpânului, cartea lui Chamberlain Fundamentele veacului al XIX-lea şi oferindu-i-o sub titlul Mitul secolului XX. Schimbă totuşi stilistica, dar şi accentele pe unele idei. Se mişcă fără nici un fel de complexe în spaţiul Estic, importând din Rusia mistica antisemitismului de până la bolşevizarea imensului spaţiu. Hitler însuşi e uimit de câte poate să-i spună Rosenberg pe această temă, prefăcându-se speriat de protocoalele Sionului, de ura din Talmud, de omorul ritual pentru prepararea azimei cu sânge de creştin, dar mai ales de arma cea mai de temut a evreimii: finanţa mondială. Deşi nici unul dintre ei nu întruchipează forţa rasei nordice, sunt fascinaţi de ea, punându-şi comilitonii, atraşi irezistibil de noua ideologie, s-o răcnească mai întâi în berării. Declanşează cea mai agresivă campanie de presă din istorie, creându-le cititorilor plăcuta senzaţie că, iată, cineva le intuieşte gândurile şi are curajul să le exprime fără nici o inhibiţie.
N-a intrat în competiţia pentru omul cel mai apropiat al lui Hitler, alături de Heinrich Himmler şi Joseph Goebbels, despre care dă detalii în jurnalul recent scos la iveală în S. U. A. (sustras de un procuror al Tribunalului de la Nurenberg!), dar a sfârşit, în 1946, în ştreang, pentru crime împotriva umanităţii, deşi a încercat, extrem de inabil, să se disculpe: „Nu am spus niciodată că evreii sunt inferiori. Nici nu am susţinut că sunt o rasă. Am văzut numai că amestecul între culturi diferite nu mergea”. Păcat că neopăgânismul său, ca şi opoziţia furibundă faţă de arta modernă nu sunt considerate crime… (Va fi publicat vreodată integral jurnalul lui Rosenberg, fără omisiuni voite, fără cenzura corectitudinii politice?! Să sperăm că da, măcar pentru a afla ce-i cu amestecul culturilor pe care, iată, globalizarea se oferă să le managerieze fără „contaminări” considerate neavenite.)
Cine şi de ce l-a otrăvit pe Nae Ionescu?
Cineva, cam tembel şi cel puţin prost inspirat, în tentativa de a demonstra că dreapta românească interbelică este adânc şi fără posibilitate de apel culpabilă, l-a numit pe profesorul de filosofie Nae Ionescu, într-o publicaţie din afară, „un Rosenberg al românilor”. Că judecata e defectivă de premise, pentru a justifica o astfel de concluzie, rezidă şi în aceea că românul n-avea un Hitler căruia să i se dedice şi nici un portofoliu de idei măcar asemănător cu cel din Mitul secolului XX, cartea care-l consacră pe Rosenberg. Oricât am forţa lucrurile, regele Carol al II-lea, pe care profesorul îl îndeamnă şi-l ajută, printr-o calificată campanie de presă şi maşinaţiuni politice, să urce pe tron, după ce renunţase public la acesta, luând drumul exilului, n-are, nici pe departe, anvergura malefică a lui Hitler.
Pe de altă parte, Nae Ionescu nu-i deloc rasist, iar antisemitismul care i se atribuie e unul nominal, ceea ce în stilistica vremii înseamnă abordarea economică, socială a chestiunii şi, parţial, religioasă. Doar de două generaţii în România, având origini aromâne, studiază ani buni în Germania, unde-l prinde şi războiul. Acceptat la catedra lui C. Rădulescu-Motru de la Universitatea din Bucureşti, nu urmează însă raţionalismul acestuia, de stirpe maioresciană, fiind, mai ales în cursurile de logică şi metafizică, neointuiţionist. Cunoaşterea iraţională, cu trimiteri explicite spre credinţă, e teoria pe care o şlefuieşte îndelung şi care stârneşte un interes enorm. Dar, prin Cuvântul şi prin alte publicaţii, devine pedagog în agora, nutrit probabil de ceea ce afirmase anterior: „Exemplele au fost lăsate de Dumnezeu pe pământ pentru ca ideile să fie sesizate senzorial şi de proşti”. Aceeaşi senzorialitate, dublată de o impresionantă erudiţie, o cultivă şi la catedră, dar studenţii săi (Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Emil Cioran, Petre Pandrea, Petre Ţuţea, Constantin Noica ş. a.) nu sunt deloc proşti…
Relaţia sa cu regele Carol al II-lea e discontinuă. Suveranul nu mai e interesat de filosof, în deceniul al patrulea, decât în măsura în care acesta i-ar putea aduce pe tineri (între care mulţi legionari) să-i aplaude dictatura. Ca atare, îl trimite la Corneliu Zelea Codreanu să-l convingă de viabilitatea grandiosului său proiect. După o noapte de discuţii cu cel care se intitulează Căpitanul Legiunii Arhanghelului Mihail, Nae Ionescu vine cu o veste care nu-l încântă deloc pe suveran, mai ales în felul care-i formulată: „Sire, ăştia nu sunt hahalere, să-i punem să ne aplaude, sunt chiar Naţiunea”. De-acum atitudinea anticarlistă a profesorului de metafizică e tot mai evidentă, dar el nu devine ideolog al legionarilor, cum s-a afirmat, ci doar simpatizant al acestei mişcări creştine, naţionale şi anticomuniste. Îndemnaţi de Nae Ionescu, posibilii aplaudaci devin opozanţi tot mai decişi ai regelui, deşi una dintre coordonatele ideologiei lor este monarhismul.
Relaţia dintre Nae Ionescu şi Stăpânul decis să devină rege autoritar (jucător!?) pare un roman scris cam fără talent. Dar trebuie să admitem, măcar autenticitatea dramei: filosoful şi-a găsit sfârşitul (otrăvit de Servicii!) pentru că a ignorat limitele libertăţii sale de manifestare într-o vreme în care aşa ceva nu se tolera.
Blestemul istoriei
Cel mai patetic filosof român, deopotrivă în negare şi-n afirmare, întruchiparea scepticismului, Emil Cioran, se grăbeşte să scrie un îndreptar de ieşire din istoria paralelă şi din destinul culturilor mici: Schimbarea la faţă a României (1936). S-a afirmat că ar fi fost în stare să-şi trădeze stăpânul la prima adiere a crivăţului istoriei. De fapt, a şi făcut-o. Un capitol din Schimbarea la faţă… este dedicat Legiunii Arhanghelului Mihail şi Căpitanului acesteia, Corneliu Zelea Codreanu. Peste ani, se va dezice, în modul cel mai explicit cu putinţă, de „atamanul slav”, de teroristul fără substanţă. De fapt, Cioran nu-şi căuta stăpânul ci, vai, poporul rătăcit în istorie, vieţuind „subt istorie, neavând nici un sens şi nici un rost deosebit, afară de acela de a vegeta în umbra marilor culturi; ceea ce mă face absolut pesimist cu privire la viitorul acestei ţări este că nici până astăzi nu şi-a determinat un stil original şi creator de viaţă, că n-a depăşit mediocritatea care, probabil, că-i este legea ei proprie”. Toată opera sa este o căutare febrilă, tragică, de sine, un protest faţă de blestemul istoriei pe care, mai lucid, şi cu referire la evenimente care le-a sechestrat generaţia, Mircea Eliade îl va numi „teroarea istoriei”.
P. S. Vodevilul metafizic al filosofilor grupaţi, succesiv, în jurul preşedinţilor Ion Iliescu, Emil Constantinescu şi Traian Băsescu, schematic, crepuscular, defulează, iată, în variante ale democraţiei fără popor…
