Introducere
Până de curând, teoriile geopolitice ale juristului și filosofului german de secol XX Carl Schmitt au fost neglijate. Doctrina sa de început a jurisprudenței decizionismului, prin care suveranul este definit ca ”cel care decide asupra excepției”, a atras atenția în mod deosebit. La fel a fost definiția sa a ”politicului”, ca distincție potențial letală dintre amic și inamic. Recent, cu toate acestea, lucrările sale de geopolitică au fost recunoscute ca la fel de demne de atenție.
Concepția lui Schmitt despre pământ ca sursă a oricărei adevărate legi este similară cu ideile exprimate în conversația dintre sultanul otoman și prințul valah în Scrisoarea a III-a a lui Eminescu. La fel ca Eminescu, Schmitt adesea vedea apele în termeni siniștri, demonici. O influență comună asupra ideilor lor despre război putea fi cea a lui Clausewitz, pe care Schmitt îl menționează ca sursă de inspirație în alte texte ale sale. (Să ne amintim că Eminescu a studiat în Prusia lui Bismarck).
Ideile lui Schmitt despre pământ și popoare sunt de asemenea într-un anume fel similare celor pe care le are Corneliu Zelea Codreanu în Pentru legionari, iar ideile gânditorului german despre aproprierea pământului au influențat familiaritatea și admirația lui pentru Mircea Eliade.
Lucrul acesta este clar în lucrarea lui Schmitt The Nomos of the Earth (1950). Cu toate acestea, ideile lui Schmitt despre națiunile pământului și cele maritime dezvoltate înainte de 1950 pot fi detectate deja în cartea sa din 1938 The Leviathan in the State Theory of Thomas Hobbes. În The Nomos of the Earth Schmitt explică ideile sale asupra acestor subiecte:
”În limbaj mitologic, pământul a devenit cunoscut ca mamă a legii. Lucrul acesta semnifică o întreită rădăcină a legii și dreptății… pământul este legat de lege în trei feluri. El conține legea în el însuși, ca răsplată a muncii; el face vizibilă legea la suprafața sa, prin granițele fixe, și el susține legea deasupra lui însuși, ca un semn public al ordinii. Legea este legată de pământ și apropiată de pământ… Marea nu cunoaște o așa de evidentă unitate a spațiului și legii, a ordinii și orientării… Vasele care alunecă pe mare nu lasă urme… Marea nu are caracter, în sensul originar al termenului, care vine din grecescul charassein, care înseamnă a grava, a imprima, a marca. Marea este liberă… La origine, înainte de nașterea marilor puteri ale mării, axioma ”libertatea mărilor” însemna ceva foarte simplu, anume că marea era o zonă liberă pentru prăduit. Aici, piratul putea să-și desfășoare comerțul său murdar cu conștiința împăcată”.
În studiul său controversat din prima parte a celui de-al Doilea Război mondial Ordinea Grossraum (1939-1941), Schmitt menționează România de mai multe ori și pare că apără infamele rearanjamente teritoriale din 1940, dar remarca sa preliminară laudativă și criptică din iulie 1941 este ambiguă și poate sugera implicit critica acestor aranjamente teritoriale. În remarca preliminară, Schmitt sugerează subtil că Operațiunea Barbarossa i-a dat dreptate întrutotul (el nu explică exact cum anume). În orice caz, aceasta este singura remarcă contemporană pe care a făcut-o despre războiul de pe frontul de răsărit, un subiect care de altfel îi displăcea. Ca și Ștefan cel Mare, Schmitt credea că orice țară încercuită care dorea să fie o putere respectată trebuia să evite instinctiv un război pe mai multe fronturi, mai ales în direcții opuse.
Ordinea Grossraum demonstrează că Schmitt a conceput multe dintre ideile sale despre geopolitică și legea internațională cu cel puțin o decadă ca ele să se extindă apoi și să fie aplicate lumii post-belice în The Nomos of the Earth. Conceptul său despre un Grossraum (spațiu mare) protejat de o națiune puternică, pe care el îl numește un Reich, a fost parțial influențat de doctrina americană a lui Monroe din secolul al XIX-lea. Cu toate acestea, Schmitt a criticat Statele Unite pentru abandonarea doctrinei Monroe originare în favoarea unui imperiu global în secolul al XX-lea.
România nu a fost niciodată un Reich în sensul descris de Ordinea Grossraum – adică un subiect și nu doar un obiect al unui mare spațiu geopolitic. Au fost mulți mari conducători români, dar numai doi au aspirat ca România să devină un Reich și nu doar un stat național. Mihai Viteazul a fost primul dintre aceștia; Codreanu a fost cel de-al doilea. Ambii au fost uciși înainte de a atinge acest țel. Va mai fi oare un al treilea lider cu viziunea unei Românii ca Reich, și, dacă va fi așa, va trăi acest lider destul pentru a face din această viziune o realitate? Viitorul României depinde de acest lucru.
Nimic nu poate fi mai îndepărtat din punctul de vedere al acestei traduceri ca încurajarea persistenței afrontului pentru pierderile teritoriale din 1940. Sunt deja prea mulți experți despre plângerile românești împotriva Rusiei și Ungariei, și nu sunt destule idei pentru o bancă națională liberă, o industrie de apărare de temut și alte noi instituții care ar putea aduce națiunii române respect și auto-suficiență într-o lume nemiloasă. Aceste lucruri, alături de considerațiile spirituale, sunt necesitățile intime ale unei națiuni și ale unui stat. Scrierile lui Schmitt reprezintă o cheie pentru necesitățile exterioare.
Amory Stern
Remarci preliminare
Prezenta a patra ediție a „Ordinii Grossraum de Drept Internațional” conține, exceptând câteva mici adăugiri, o nouă secțiune de concluzii asupra „Conceptului Spațial în Jurisprudență.” Alături de această nouă concluzie, trebuie prezentată o completă și științifică contextualizare comprehensivă pentru a evita neînțelegeri sau interpretări greșite. În dreptul internațional, o nouă gândire cu consecințe politice globale se expune unui pericol dublu, pe de o parte de a se transforma într-un slogan fără fond și, pe de altă parte, de a fi distrusă prin multitudinea discursurilor extrem de critice. Nu există nicio altă măsură preventivă prin care s-ar evita acest lucru, exceptând faptul că această gândire trebuie continuată, fără a lăsa problemele care apar și se dezvoltă odată cu desfășurarea evenimentelor să devină superficiale.
Lucrarea trebuie să rămână ceea ce este. Anumite teze și puncte de vedere într-un anumit context au dat naștere acestei lucrări la începutul anului 1939. Odată cu desfășurarea evenimentelor, ea a cunoscut recunoașteri semnificative. Aceasta reprezintă valoarea sa ca document. Totuși, nu trebuie să se ia la întrecere cu evenimentele în sine. Nu pot atașa lucrării rezultatele cercetărilor suplimentare. Întrebări noi și importante, cum ar fi problema Emisferei Vestice și raportul dintre uscat și apă în dreptul internațional, necesită analize proprii. Ca punct de plecare în vederea acestui scop, pot indica cuvântările mele în fața profesorilor universitari de istorie, pe data de 8 februarie 1941, care, între timp, au apărut în volumul de lucrări colectate „Reich-ul și Europa”, publicată de editura Koehlher & Amelang (Leipzig, 1941). Cititorul va înțelege esența acestei lucrări prin motto-ul „ Suntem ca niște navigatori porniți pe o călătorie neîntreruptă și fiecare carte nu poate fi decât un jurnal de bord.”
Carl Schmitt
28 iulie 1941 – Berlin
Prefață
Dreptul internațional este, ca jus gentium, o lege a națiunilor, în primul rând o ordine personală concretă, cu alte cuvinte, o ordine determinată pe baza apartenenței la un stat sau la o națiune. Principiul ordinii atribuit conceptului de națiune în dreptul internațional este dreptul la autodeterminare națională. Acest lucru este astăzi recunoscut ca principiu.
Însă, fiecare ordine a națiunilor învecinate și în coabitare, care se respectă mutual, nu este doar personal determinată, ci este și o ordine spațială concretă din punct de vedere teritorial. Elementele indispensabile ale unei ordini spațialu au fost, până acum, găsite în principal în conceptul de stat, care, mai mult decât o zonă administrativă personal determinată, înseamnă, în primul rând, o unitate teritorial limitată și teritorial închisă. Conceptul de stat, transmis din secolul al XVIII-lea și al XIX-lea, nu a fost stabilit din cauza aspectului personal al conceptului de națiune. Acest lucru va fi comentat în continuare în text (capitolul IV și V). În orice caz, este necesar nu numai să se revizuiască existenta teorie juridică internațională prin conceptul de națiune, ci și să fie privită din punctul de vedere al unei ordini spațiale. Conform acestui fapt, mi se pare necesară trecerea de la noțiunea teritorială abstractă, situată în cadrul conceptului universal de „stat” și introducerea în jurisprudența internațională a conceptului concret Grossraum și a conceptul afiliat acestuia, ordinea Grossraum.
Recalcularea dimensiunii pământului și schimbarea modului în care spațiul globului a fost conceput – o schimbare care domină evoluțiile politico-globale actuale – este articulată în cuvântul „Grossraum”. În timp ce cuvântul „spațiu” conține, pe lângă multitudinea de diferite definiții specifice, un sens universal, neutru, matematico-fizic, Grossraum este, pentru noi, un concept concret, istorico-politic aparținând prezentului. Originea și momentul original al apariției cuvântului Grossraum, atât cât am fost capabil să atest, constă nu în domeniul statului, ci mai degrabă în domeniul tehnicii, industriei, economiei și a administrării. Mii de combinații de cuvinte sunt, în principiu, posibile cu ajutorul prefixul Gross-, și au fost folosite de ceva timp: mare putere (Grossmacht), mare organizație (Grossverband), mare afacere (Grosshandel), etc. Celebra carte a lui Friedrich Naumann[1], Mitteleuropa (1915), conține un număr de astfel de combinații de cuvinte: mare stat (Grossstaat), mare firmă (Grossbetrieb), mare organism (Grosskörper) (p. 177) etc. Naumann observa atunci că toate acestea privesc un proces industrial-organizatoric, prin care se depășește stadiul individualist de organizare capitalistă; că acest lucru este, după cum el însuși îl definește, un „proces statal, un proces economic de extindere” (pag. 173). Cu toate acestea, cuvântul „Grossraum” și-a primit sensul concret (și, prin urmare, convingător, în ceea ce privește formarea sa conceptuală), inițial, după războiul mondial, într-adevăr, în construcția „economiei Grossraum”. Astfel a început istoria iubitului jargon, dar și a conceptului concret al prezentului de care avem nevoie[2]. Mai mult decât orice, formele specifice, planurile tipice și administrarea economiei energetice care au apărut datorită progresului electrificării și a furnizării de gaze naturale pe distanțe lungi prin prelucrarea metalurgică a cărbunelui, rezultând combustibil gazos, au fost factorii care au stabilit acest termen. Primii pași înspre această evoluție datează de la începutul secolului, când au fost construite mari centrale electrice și centre de distribuție a energiei în jurul anului 1900, când, deja în jurul anului 1913, lucrările electrice ale orașelor mici și a comunităților erau învechite. Cu puțin timp înainte de izbucnirea războiul mondial a început și electrificarea inexorabilă a regiunilor agricole și a celor slab populate. La fel ca și în alte domenii, războiul mondial din 1914-1918 nu a făcut decât să mărească forța și ritmul acestei dezvoltări. Dar „economia Grossraum” a devenit pentru prima dată clară ca și concept aplicabil ca urmare a realizărilor uimitoare ale industriei la scară largă din Germania de după războiul mondial, după revenirea din urma distrugerilor din 1918-1919, după revoluția comunistă, după inflație și după invazia franceză, după așa-numita mișcare de tineret și raționalizarea din 1924-1925, toate ca urmare a cooperării dintre rețelele îndepărtate de energie electrică și a celor de linii de gaz, întinse pe suprafețe mari, și datorită „economiei asociative”, cu alte cuvinte, a exploatării raționale a diversității electrocentralelor, a împărțirii raționale a energiei, o revenire la rezervele care se asistă reciproc și un echilibru între ieșirile garantate și negarantate și a vârfurilor de sarcină electrică. Alături de acestea se naște o ordine tehnico- economico- industrială în care izolarea spațială mică și separarea economiei energetice anterioare a ieșit din uz. Stabilirea economică a unui Grossraum poate izvorî de la bază, atunci când zonele mici din punct de vedere spațial se transformă mai mult sau mai puțin „organizatoric” în complexe mai mari; cu toate acestea, poate avea loc, așa cum a fost în special cazul aprovizionării cu gaz pe mare distanță datorită metalurgiei și a gazelor prelucrate, de sus în jos, prin intermediul rețelelor planificate Grossraum, acoperind distanțe mari, la care rețelele mici se puteau conecta.
Dar analizele suplimentare cu privire la particularitățile economice din punct de vedere tehnic și organizatoric nu sunt relevante pentru tema noastră. Motivul pentru care am menționat contextul dezvoltării Grossraum-ului, a economiei Grossraum și a furnizării inter-regionale de energie nu a avut în vedere limitarea cuvântului în domeniul economiei, industriei și tehnicii. Dimpotrivă, motivul pentru care am menționat aceste lucruri este pentru că în acest domeniu, în anii de neputință ai unui stat, un proces organizațional de importanță universală a fost efectuat, un proces al cărui principiu putem acum să îl deslușim pentru a-l face util în ceea ce privește o nouă ordine de drept internațional. Nu este, desigur, o coincidență că realizările teoretice și practice ale conceptului de Grossraum (care sunt importante pentru dreptul internațional) stau, în primul rând, în sfera economico-organizațională. Lucrările practice și publicațiile Liderului Biroului Reich și Delegatului Werner Daitz[3] și al Directorul Ministerial și Consilierului de Stat Helmuth Wohlthat[4] trebuie, prin urmare, să fie în special și în mod expres numite aici. Ampla lucrare geografică a Căpitanului Ritter von Niedermayer ar trebui să fie, de asemenea, menționată[5]. În ceea ce privește teoria noastră despre Grossraum, este clar că noțiunea goală de spațiu, una matematico-neutră, a fost înlocuită și că o dominare calitativ-dinamică i-a luat locul: Grossraum este o tendință modernă comprehensivă de dezvoltare a domeniilor emergente legate de planificare umană, organizare și activități. Grossraum-ul este pentru noi, mai presus de toate, un spațiu conectat de realizări.[6]
Exemple inautentice sau învechite de Principii Spațiale
Multe concepții spațiale și (prin urmare) concepții de Grossraum au fost eficiente, indiferent de eră, atât în ceea ce privește legislația statală cât și dreptul internațional. În epoca expansiunii coloniale și imperialiste s-a format o varietate de „sfere de interes”. La acestea se adaugă revendicările teritoriale și drepturile preferențiale ca acelea care au fost propuse pentru zonele rurale, pentru proximitatea și vecinătatea teritorială, și, în cele din urmă, pentru Arctica în așa-numitul „principiu de sector”[7]. Și totuși, o astfel de revendicare teritorială nu este încă un principiu de ordin spațial.
Analiza importantei chestiuni a principiilor de ordin spațial a fost complet neglijată în stabilirea sistematică și conceptuală a jurisprudenței internaționale pe parcursul secolului trecut. Acest lucru poate fi explicat prin autoritatea unui pozitivism juridic și contractual de formă, care nu a fost nimic altceva decât instrumentul juridic al legalității și legitimității status quo-ului, și într-adevăr, în primul rând, al status quo-ului de la Versailles. Delimitările Tratatelor de la Paris din 1919 au fost antitetice oricărui sens de ordin, drept urmare jurisprudența ar fi căzut într-un pozitivism contractual, fără idei, dacă s-ar fi limitat la simpla sistematizare a conținutului acestor tratate. Prin termenul de „granițe naturale” nu se înțelegeau concepțiile dimensiunilor interioare ca și garanție a păcii, ci mai degrabă doar cazul în care un râu, un munte, o cale ferată etc. constituiau întâmplător granița în delimitări pozitive de frontieră[8]. O așa-numită „teorie spațială” guverna în teoria juridică. În ciuda numelui său, aceasta conota opusul unei concepții concrete de spațiu și privea țara, pământul, teritoriul și teritoriul de stat ca „spațiu”, în sensul unei dimensiuni goale de planuri și adâncimi cu granițe liniare[9].
În dreptul internațional al secolului XIX-lea, ideea că egalitatea statelor era un substitut și garanția întâmplătoare a dreptului internațional, dacă nu chiar și fundația reală a acestuia, era încă prezentată ca teorie a dreptului internațional[10]. De altfel, această noțiune conține, fără îndoială, elementele unei anumite ordini spațiale; cel puțin, nu excludea pur și simplu ideea unor relații spațiale concrete ca fiind ilegale. Vom avea mai multe de spus despre acest lucru mai jos, după discuția structurii totale a dreptului internațional în vigoare în acele vremuri așa cum a fost conceput ca și fenomen de stat (Capitolul V). Cu toate acestea, un principiu spațial adevărat nu este conținut în concepția egalității. Un alt principiu, cel al „frontierelor naturale”, determinate din punct de vedere spațial, este exprimat mai puternic și mai direct. Acest principiu a folosit, timp de secole, ca perdea pentru politica expansionistă franceză. De altfel, a fost recunoscut pe scară largă la sfârșitul secolului al XVIII-lea ca fiind un principiu legal „rațional” și, ca atare, i se părea logic tânărului Fichte. Acest principiu al „frontierelor naturale” și-a pierdut din plauzibilitate prin utilizarea abuzivă evidentă a ideii de către Franța, în special în ceea ce privește achiziționarea malului stâng al Rinului și din 1848 și-a pierdut în întregime validitatea ca și principiu real de drept internațional. Cu toate acestea, joacă în continuare un rol important în ceea ce privește modificări importante ale granițelor, în cadrul negocierilor privind cesiunea de teritorii în acordurile de pace și în ceea ce privește situații similare în legătură cu concepții strategice, economico-geografice etc[11]. Astăzi, câteva dintre argumentele și punctele sale de vedere par a avea o nouă semnificație pentru noi în lumina noului curent geopolitic condus de Karl Haushofer[12]. Cu toate acestea, în forma în care politica expansionistă franceză a încercat să-l autorizeze, acest principiu a fost, fără îndoială, eliminat. Într-adevăr, doi importanți oameni de știință francezi, Th. Funck-Brentano și Albert Sorel l-au criticat esențialmente într-o schiță excelentă a dreptului internațional, acordându-li-se un premiu de către Académie Française[13].
Teoria frontierelor naturale a fost preponderent determinată din punct de vedere geografic și geopolitic, și mai presus de toate, de către stat. Cu toate acestea, din punctul de vedere al națiunii și a populației în creștere a unei țări, un alt principiu a fost de multe ori menționat, cel al dreptul națiunilor la spațiu și pământ, în special dreptul țărilor cu o populație bogată în relație cu țările slab populate. Acest principiu a fost acceptat îndeosebi în cursul secolului trecut de către italieni și japonezi. Din literatura de specialitate cu privire la acest subiect, aș dori doar să numesc tratatul scurt, dar bogat și captivant, scris de savantul italian, cercetătorul lui Dante, Luigi Valli, „Dreptul Națiunilor la Pământ”[14]. Valli descrie această revendicare ca fiind un „drept demografic”. Considerațiile obiective pe care această revendicare se bazează sunt izbitoare. Acestea nu pot fi respinse în modul în care un renumit savant american, W.W. Willoughby, a făcut recent drept răspuns la revendicările japoneze, atunci când a spus că industrializarea, care duce la o creștere a populației, obișnuiește în același timp națiunile la un standard mai ridicat de viață și că natalitatea s-ar prăbuși fără nicio altă intervenție auxiliară dacă acest nivel de trai nu ar deveni sustenabil[15].Un astfel de argument ni se pare practic unul imoral și inuman și totuși este caracteristic pentru un anumit comportament ideologic liberal-individualist. În legătură cu discuția noastră, acest drept „demografic” la teritoriu poate fi văzut ca fundația universală pentru o justificare a revendicărilor teritoriale; nu poate, totuși, fi văzută ca un principiu concret Grossraum de drept internațional într-un sens specific, care conține în sine limitări și standarde identificabile.
Nu vom lua în considerație așa-numitele „pacte regionale” care au apărut în cadrul Națiunilor Unite de la Geneva și a Sistemului Versailles. Această desemnare reiese din articolul 21 din Carta Națiunilor Unite de la Geneva, care permite „ententes régionales”. Politica și jurisprudența Națiunilor Unite de la Geneva recomanda tratate numite după aceste pacte ca fiind „un mijloc excelent spre securizarea păcii europene”. Așa-numita Mica Înțelegere între Cehoslovacia, România și Iugoslavia, care și-a acordat un pact special de organizare (din 16 februarie 1933), este cu siguranță cel mai important exemplu; acest pact a devenit chiar arhetipul pactelor regionale de acest tip. Potrivit aide-mémoire-ului francez din 14 august 1936, „expresia ‘regional Entente’ se referă la fiecare categorie de puteri a căror comunitate este fondată pe poziția lor geografică sau (!) pe o comunitate de interese”[16]. Potrivit acestuia, cuvântul „regional” desemnează doar o conexiune generală, pur geografică. Acesta nu conține cererea pentru o nouă și logică ordine spațială, ci prevede doar pacte de asistență, confederații sau alte tratate politice ale stilului vechi, care folosesc doar la menținerea (din punctul de vedere al unui ordin spațial) status quo-ului ilogic al sistemului Versailles în toate „regiunile”. Din partea germană, trei juriști de seamă în ceea ce privește dreptului internațional – Paul Barandon, Freiherr von Freytagh-Loringhoven și Asche Graf von Mandelsloh – au demonstrat contradicțiile ascunse și lipsa oricărei concepții reale de ordine ale acestor tipuri de tratate, care au apărut numai din nevoile franceze de securitate [17]. Acest tip de tratat, împreună cu sistemul de la Versailles și Națiunile Unite de la Geneva, au fost date uitării din punct de vedere istoric, dar a fost de asemenea catalogat cu fiind neînsemnat din punctul de vedere al dreptului internațional. Doar Tratatul de la Locarno de la 16 octombrie 1925 merită menționat în continuare. Acesta ar fi putut deveni o abordare spre pacificarea regiunii, bazată pe ideea de buni vecini și, chiar dacă nu ar fi fost un principiu adevărat de ordin spațial, ar fi putut conține elementele unui astfel de ordin, dacă demilitarizarea unilaterală a graniței de vest a Germaniei ar fi fost abrogată. Guvernul german a încercat cu adevărat să valideze toate aceste alte elemente ale Tratatului de la Locarno, menite să mulțumească puterile vest-europene. Dar alianța Franței cu Uniunea Sovietică a distrus Comunitatea regional-proximală Locarno[18]. În concluzie, trebuie să se deducă anume că aceste pacte regionale abia pot fi numite ca atare din motive pur geografice[19] și este mult mai greu de concluzionat că acestea ar trebui să fie văzute ca expresia unei noi și concrete concepții de ordin spațial. Noțiunea politică din spatele lor nu are nimic în comun cu noțiunile de bază originale ale teoriei americane Monroe. Aceste pacte regionale ale sistemului de la Versailles ar putea fi puse în raport cu Doctrina Monroe doar datorită faptului că în articolul 21 din Carta Națiunilor Unite de la Geneva Doctrina Monroe este numită ca un exemplu de „entente régionale” din motive superficiale, tipice formalismul juridic al jurisprudenței de la Geneva.[20]
Dreptul Minorităților și a Grupului Național în Grossraum-ul Central și Est European
Discuția noastră despre Doctrina Monroe și contra-exemplul său, principiul securității rutelor de trafic ale Imperiului Britanic global, ar trebui să ducă la conștientizarea științifică a diferenței dintre un drept internațional împământenit în Grossraum-uri concrete și un drept global universalist-umanitar. Nu numai originala și autentica Doctrină Monroe, dar și aproape toate întrebările importante și fundamentale ale dreptului internațional modern sunt amenințate de hegemonia acestui universalism în forma sa cea mai autentică. Pactul Națiunilor Unite de la Geneva era menit să cadă din cauza acestui universalism. Pactul Națiunilor Unite se îndrepta, de asemenea, spre reglementarea juridică internațională a așa-numitei protecții a minorităților, vizată în 1919, într-o iluzie neancorată și auto-contradictorie. Protecția minorităților sistemului Versailles-Geneva poate fi cel mai ușor identificată în caracterul ei concret din punctele de vedere ale problemelor menționate aici.
Desigur, acest sistem de protecție a minorităților este astăzi învechit din punct de vedere istoric. Dar mentalitățile în ceea ce privește dreptul internațional care se manifestă în acest sistem, totalitatea principiilor pertinente și a formațiunilor conceptuale ale dreptului internațional ale acestui sistem, încă afectează evenimente contemporane și nu au dispărut în niciun fel. Acestea au fost duse mai departe de puterile democrațiilor occidentale și sunt o parte a armamentului intelectual și moral față de un nou și total război mondial, spre un „război corect” într-o manieră colosală[21]. Acesta este motivul pentru care lucrările critice pe care jurisprudența internațională germană le-a realizat împotriva universalismului Națiunilor Unite, împotriva încercării identificării dreptului internațional și legislația Federației de la Geneva[22], și în special împotriva sistemului liberal de protecție a minorităților, nu au devenit, în niciun fel, lipsite de sens.
În istoria de 20 de ani a sistemului Versailles-Geneva de protecție a minorităților, școala germană de drept național și drept de grup național au elucidat antiteza care separa o lege a grupului național care se baza pe conceptul se națiune și grupul național dintr-un sistem de protecție a minorităților, stabilit pe baza liberalismului individualist. Lucrarea asiduă a conservatorilor germani ai dreptului în acest domeniu – voi numi doar câteva dintre cele mai importante personalități: M.H. Böhm, W. Hasselblatt, Hans Gerber, C. von Loesch, K.G. Hugelmann, G. A. Walz, N.Gürke, H. Kier, H. Raschhofer, K.O. Rabl – s-a dovedit a fi utilă. Victoria sa totală, de asemenea un eveniment de jurisprudență, nu mai este îndoielnică. Confuzia juridică și logică care stă în spatele termenului universal de „minoritate” este, astăzi, clară pentru toți. În realitatea politică și socială, astfel de circumstanțe diferite și contradictorii – chestiuni de curățare a frontierelor, chestiuni de autonomie culturală și völkisch, chestiunea evreiască complet unică, care nu se compară cu nicio altă chestiune – se ascund, atât de evident, în spatele cuvântul de formă „minoritate”, ca atare am nevoie doar de puțin timp să reamintesc cititorului acest lucru, în acest context. Recent, Georg H.J. Erler a rezumat bine rezultatul: „În realitatea vieții, această creatură „minoritate” nu există. În realitate, există comunități de diferite tipuri, și chiar și aceste minorități völkisch sunt foarte diferite unele de altele”[23].
Chestiunea așa-numitelor minorități necesită o clarificare suplimentară din punct de vedere al ordinelor Grossraum de drept internațional, tema reală a investigației noastre. Multe tendințe antitetice, în dezacord una cu alta, s-au intersectat în legea minorităților din Tratatul de la Versailles. În prim-plan se află mentalitatea universală liberal-individualistă că egalitatea și tratamentul egal sunt garantate oricui aparține, din întâmplare, unei „minorități”. Individualismul liberal și universalismul transnațional se dovedesc a fi, în acest caz, cei doi poli ai aceleiași ideologii. Egalitatea cetățenilor unui stat și drepturile la libertate a constituționalismului liberal sunt presupuse ca fiind norma internă reală și de bază a civilizației europene. Acestea reprezintă „standardul” intern al membrilor comunității de drept internațional, un standard pe care omogenitatea membrilor comunității de drept internațional ar trebui să se bazeze. Adițional, mentalitatea presupusă și implicit înțeleasă, legată de acest lucru este, după cum s-a arătat la Conferința de la Berlin din 1878, că marile puteri democratice occidentale, din rândurile cărora este, desigur, Anglia, sunt dominante și exemplare în acest sens[24]. Pentru că acestea se înalță ca adevărate state legale și constituționale, nicio protecție a minorităților sub drept internațional nu ar putea fi vreodată adusă în discuție împotriva lor; printre democrațiile occidentale, nu poate exista, din punct de vedere conceptual, nicio minoritate care să aibă nevoie de protecția minorităților. Împreună cu această conexiune structurală a liberalismului intern și hegemonia internațională a democrațiilor occidentale[25], protecția minorităților sistemului de la Versailles conține un alt element care are legătură doar cu politica de putere, un element care se articulează cu franchețe cinică în celebra scrisoare a lui Clemenceau din 24 iunie 1919 adresată lui Paderewski: puterile victorioase din 1919 revendicau un drept de control și intervenție împotriva statelor din Europa de Est care au rezultat din sau au fost extinse prin victoria lor. Mai mult decât atât – și acest lucru este în disonanță clară în ceea ce privește revendicarea controlului și a intervenției, făcută de puterile occidentale spațial străine – o a treia concepție de spațiu este validă. Zona geografică a extinderii protecției minorităților sub dreptul internațional de la Geneva și Versailles se limitează la și este exercitată de la Marea Baltică la Marea Mediterană într-o fâșie de teren care a rezultat dintr-o anumită dezvoltare istorică; într-adevăr, o fâșie care se adaugă arenei de interese și revendicări.
Deja în cadrul negocierilor de la Conferințele de Pace de la Paris din 1919, contradicția care există între mentalitatea universalistă a unei protecții a minorităților universale, stabilite individual, și această limitare la un spațiu determinat din punct de vedere istoric și politic, a devenit clară. Reprezentantul Uniunii Africii de Sud, generalul Smuts, care, după președintele american Wilson, a reprezentat cu ardoare conceptul unei Națiuni Unite universaliste, a vrut să dea Națiunilor Unite un plan colosal de sarcini umanitare și principii, precum și să includă toate acestea în Carta Națiunilor Unite. Prezentul articol 22 din Cartă (mandat) și 23 (misiuni umanitare și similare ale Națiunilor Unite) au fost gândite doar ca parte a acestui plan cuprinzător. Libertatea religioasă și protecția minorităților naționale, religioase și lingvistice urmau să fie fixate în mod special în Carta Națiunilor Unite. Chestiunea evreiască a fost văzută ca o problemă de religie. Reprezentantul japonez a cerut ca principiul egalității raselor să fie articulat în Carta Națiunilor Unite. Cu toate acestea, egalitatea raselor a fost respinsă, în special de Australia. Acestui lucru, delegatul japonez a răspuns că Japonia s-ar opune includerii unei protecții a libertății religioase dacă declarația libertății raselor nu ar fi inclusă. Drept urmare, ambele puncte – libertatea religioasă, precum și egalitatea raselor – au fost, în cele din urmă, retrase din plan. Rezistența în special din partea Poloniei și României împotriva unui sistem de protecție a minorităților, un sistem care nu era universal, ci mai degrabă doar afecta spațiul lor, nu a avut nicio importanță.
Alcătuirea fundamentală liberal-individualistă și, prin urmare universalistă[26] a protecției minorităților a devenit fundamentul pentru exercitarea controlului și intervenției din partea puterilor occidentale spațial străine în spațiul est-european, un eveniment anticipat de Națiunile Unite universaliste de la Geneva. Această alcătuire a fost conectată cu o limitare a aceleiași idei de ordine de protecție a minorităților universale în spațiul est-european într-un mod clar contradictoriu. Guvernul polonez a avut, prin urmare, completă dreptate când, în 13 septembrie 1934, a refuzat orice cooperare ulterioară cu organe internaționale și conducerea sistemului de protecție a minorităților de la Versailles „până la punerea în aplicare a unui sistem comun și uniform de protecție internațională a minorităților”. La urma urmei, limitarea unui astfel de sistem liberal-individualist, în esență universalist, de protecție a minorităților doar la anumite state duce la o discriminare insultătoare a acestor state. În aceeași măsură în care delegatul polonez a avut dreptate, delegatul brazilian Mello Franco nu a avut niciun drept de a efectua o limitare geografică a protecției minorităților de la Geneva la est-europeni și să se amestece în afacerile europene cu ideile sale de tip unvölkisch de asimilare și transformare. La cea de-a 37-a Conferință de la Geneva a Consiliului Națiunilor Unite din 9 decembrie 1925, Mello Franco a completat definiția mult discutată spunând că în America nu ar putea exista vreo minoritate în sensul protecției minorităților de la Geneva, deoarece termenul „minoritate” din sistemul de protecție a minorităților de la Versailles se referă la o dezvoltare istorică unică. Acest lucru este, pentru corectitudine, corect în măsura în care zona geografică stabilită în sistemul de protecție a minorităților de la Versailles aparține unui Grossraum care s-a dezvoltat într-un anumit mod, un Grossraum în care anumite puncte de vedere ale dreptului internațional sunt logice și în care este necesară protecția naturii unice völkisch a fiecărui grup național față de ideile occidentale de asimilare. Dar stabilirea și punerea în practică de principii care nu sunt valabile pentru un astfel de Grossraum există, indiferent de puterile spațial străine care intervin în acest spațiu din afară; acestea nu sunt nici problemele democrațiilor din Europa de Vest, nici ale guvernului american, ci mai degrabă ale puterilor statale și völkisch care conduc acest spațiu; este, în special, o problemă a Reich-ului german.
Având în vedere declarația pe care cancelarul federal Adolf Hitler a făcut-o în Reichstag-ul german în 20 februarie 1938, a existat un drept german de protecție pentru grupurile naționale germane cu cetățenie străină, toate la baza ideii noastre naționale național-socialiste. Un principiu real de drept internațional este stabilit prin această politică. Acest principiu face parte din principiul de ansamblu de respect reciproc pentru fiecare națiune, care este, de asemenea, recunoscut în mod solemn în declarațiile polonezo-germane din 5 noiembrie 1937 și din care rezultă respingerea tuturor idealurilor de asimilare, de absorbție și de transformare. Aceasta este ideea politică care are însemnătatea specifică unui Grossraum sub dreptul internațional elucidat aici; ideea politică pentru spațiul central și est european în care trăiesc multe națiuni și grupuri naționale care, cu toate acestea, nu sunt – în afară de evrei – străini din punct de vedere rasial[27]. Aceasta nu este o „Doctrină Monroe germană”; mai degrabă este aplicarea ideii de ordin spațial în dreptul internațional corespunzător curentei poziții politice și istorice a Reich-ului German și a spațiului est european. Succesul confirmat al Doctrinei americane Monroe, proclamată în 1823, se baza și ea pe această idee a unui ordin spațial în dreptul internațional, atât timp cât această doctrină a fost ferită de corupția universalist-imperialistă și a rămas un principiu veritabil Grossraum de drept internațional, respingând intervenția puterilor spațial străine. Faptul că, în afară de acest principiu Grossraum inclus în declarația din 20 februarie 1938, rămân în vigoare existentele drepturi universale de protecție a Reich-ului pentru cetățeni și pentru compatrioți de diferite rase, este de la sine înțeles și reprezintă în sine propria problemă, una care nici nu desființează dar nici nu afectează conceptul specific al principiului Grossraum de drept internațional.
Frontiera și tratatul de prietenie germano-rus din Rusia, 28 septembrie 1939 (tipărit în Zeitschrift für Völkerrecht, volumul XXIV, p. 99) folosește deja conceptul de Reich într-un text oficial. Tratatul prevede frontierele „intereselor Reich-ului din ambele părți” în regiunea fostului stat polonez. Orice intervenție din partea puterilor terțe este respinsă în mod expres în acest acord și în introducerea tratatului se subliniază că scopul lui este de a garanta popoarelor care locuiesc acolo o existență pașnică corespunzătoare naturii unice a völkisch-ului lor. Prin urmare, sistemul de la Versailles a așa-numitei protecții a minorităților pentru această parte a spațiului european a fost eliminat. Populația germană a țărilor baltice a fost relocată în zona Reich-ului german, în contextul noului ordin politic în Orient (Protocolul germano-estonian cu privire la reinstalarea grupurilor naționale germane din 15 octombrie 1939 și Tratatul germano-lituanian din 30 octombrie 1939). În afară de aceasta, se poate indica repatrierea germanilor din Volinia și Basarabia. Al doilea arbitraj de la Viena al ministrului de externe german și italian din 30 august 1940 a stabilit o nouă regiune frontalieră între Ungaria și România din punctul de vedere a unei ordini naționale corecte pentru spațiul dunărean[28]. În același timp, au fost încheiate acorduri între guvernul Reich-ului și guvernul ungar și român privind protecția grupurilor naționale germane în ambele țări în așa fel încât, și în acest caz, sistemul minoritar liberal democratic și individualist de la Versailles a fost eliminat și înlocuit cu conceptul de ordine bazată pe grupuri naționale. Tratatul româno-bulgar din 7 septembrie 1940 prevede restabilirea obligatorie a grupurilor naționale a ambelor părți din nordul și sudul Dobrogei ca o soluție pentru această regiune. În toate aceste cazuri, principiul non-intervenției puterilor spațial străine a triumfat ca principiu valabil de drept internațional contemporan cu privire la legislația grupurilor naționale.
Traducere: Tatiana Danilova (traducerea s-a făcut după ediția engleză a cărții lui Carl Schmitt, Writings on War, trans. end edit. Timothy Nunan, Polity Press, 2011)
Fragmenul face parte din studiul The Großraum Order of International Law with a Ban on Intervention for Spatially Foreign Powers: A Contribution to the Concept of Reich in International Law (1939–1941) (este vorba despre cap. I și IV), care reprezintă, la rândul său, traducerea engleză a originalului german Völkerrechtliche Großraumordnung mit Interventionsverbot für raumfremde Mächte. Ein Beitrag zum Reichsbegriff im Völkerrecht, 9th edition, © Duncker & Humblot GmbH, Berlin, 2009
NOTE
[1] Friedrich Naumann (1860–1919) a fost un politician german și un autor cunocut pentru cartea sa Mitteleuropa,o lucrare despre geopolitica central europeană (n ed. am.).
[2] Compară conținutul operelor în Grossraumwirtschaft in Geschichte und Politik (Dresden, 1938) a lui Walter Thiele. Aceastei opere, de altfel adecvată, îi lipsește contextualizarea în actuala neliniște și dezordine politică. Prin urmare, în aceasta încă se vorbește despre Grossraum-ul economiei globale britanice chiar dacă această rețea de căi de trafic nu este un adevărat Grossraum. Compară cu Capitolul III a acestui text, 90.
[3] Das Selbstbestimmungsrecht Europas (Dresden, 1940)
[4] „Grossraum und Meistbegünstigung”, Der Deutsche Volkswirt, 23 decembrie 1938. „Der neue deutsche-rumänische Wirtschaftsvertrag”, Der Vierjahrespan, 20 aprilie 1938. „Neuordnung in Europa und Deutscher Aussenhandel”, Der Deutsche Volkswirt, 20 mai 1938
[5] Vezi, de exemplu, „Nord – und Ostsee”, Das Meer VI (Kleine Wehrgeographie, 1938); „Wehrgeographie am Beispiel Sowjetrusslands” Zeitschrift der Gesellschaft für Erdkunde zu Berlin (1940), 1 ff.
[6] Preiau sintagma „spațiu de realizare” din importanta operă a lui Viktor von Weizsäcker, Der Gestaltkreis (Leipzig, 1940), 129. Pentru detalii, vezi remarcile ulterioare în Capitolul VII, „Conceptul Spațiului în Jurisprudență”, 181.
[7] Principiul sector pentru statele zonei Arctice prin care „toate proprietățile funciare, chiar și cele care nu au fost încă descoperite, care se află în interiorul acestui triunghi sferic al cărui unghiuri sunt formate din Polul Nord și punctele costiere cele mai vestie și estice făcând parte din statele costiere ale mării nordice polare, aparțin teritoriului statal al statului costier relevant; de asemenea, prin care statul costier are un drept preferențial în ceea ce privește achiziția acestui teritoriu”, corespunzător lui Böhmert în analiza lui în ceea ce privește acest principiu, dar și a altora (vecinătate, proximitate) pentru achiziții teritoriile în Archiv für ausländisches öffentliches recht und Völkerrecht, Volumul IX (iulie 1939), 219 ff; vezi mai departe în acest text (Capitolul II), 86.
[8] Vezi, de exemplu, articolul „State borders” din Wörterbuch des Völkerrechts und der Diplomatie de Karl Strupp, Volumul II, 615, sau Fauchille, Traité de droit international public, 12 (1925), 108 (§486ff). Vezi mai departe, Paul de Lapradelle, La Frontière (Paris, 1928), și Hermann Martinstetter, Das Recht der Staatsgrenzen (Berlin, 1939).
[9] Cel mai celebru reprezentativ al așa numitei teorii spațiale principale sunt Fricker, Vom Staatsgebiete (Tübingen, 1867), „Gebiet und Gebietshoheit”, în Festgabe für Schäffle (1901), Die Persönlichkeit des Staates (Tübingen, 1901); Rosin, Das Recht der öffentlichen Genossenschaft (1866), 46; Zitelmann, Internationales Privatrecht, I (1867), 82ff; Meter-Anschütz, Lehrbuch des deutschen Staatrechts, 236; Liszt-Fleischmann, Das Völkerrecht (1925), 26, 129; F. Giese, „Gebiet und Gebietshoheit”, Handbuch des deutschen Staatsgebietes (Berlin, 1933), 89, și nota de subsol 302; Meyer-Anschütz precum a fost citată mai sus, 236-7. Nu trebuie acordat atenție purei teorii a competenței. Pentru un exemplu de poziție luată împotriva teoriei materialității lui Hamel, vezi Hermann Held, Gebiet und Boden in den Rechtsgestalten der Gebietshoheit und Dinglichkeit (Breslau, 1937). Mai multe despre această „teorie spațială” pot fi găsite în pagina 118 „Conceptul de Spațiu în Jurisprudență”.
[10] Vezi, de exemplu, A.W. Heffter, Das europäische Völkerrecht der Gegenwart, a 3-a ediție (Berlin, 1855), „§5: Coincidental guarantee of international law: The equal weight of states”. De asemenea, Franz von Holtzendorff a dedicat un capitol special în Volumul II al lucrării sale (Völkerrechtliche Verfassung und Grundordnung der auswärtigen Staatenbeziehungen [1887]), §4, 14ff, pentru „așa numita importanță egală a statelor europene”.
[11] Vezi detalii în Bruns, Fontes Juris Gentium, Seria B (Handbook of the Diplomatic Correspondence of the European States), Volumul I, Partea I, 339ff (Savoy și Nice în 1860, Schleswig, Veneția, Tirolul de Sud, malul stand al Rinului, etc.); pentru detalii, vezi B. Fauchille, Traité de Droit International, I 2 (1925), 100ff (§ 486).
[12] Karl Haushofer, Grenzen in ihrer geographischen und politischen Bedeutung (Berlin, 1927). Din cea mai recentă literature, vezi în special Kurt O. Rabl, “Staat und Verfassung,” Zeitschrift für öffentliches Recht XVIII (1938), 213ff; Ernst Wolgast, “Völkerrechtsordnung und Raumordnung,” Zeitschrift für Völkerrecht XXII (1938), 25ff, în care se discută planul lui Tallyrand pentru Europa (Strasbourg Aide-Mémoire from 1805). K.O. Rabl mi-a atras și el atenția asupra importantului tratat scris de Hassinger, „Das geographische Wesen Mitteleuropas” (Mitteilungen der K.K. Geographischen Gesellschaft Wien, 1917). Pe lângă aceste lucrări, literatura pur geografică (spre deosebire de cea geopoliticală) este deloc folositoare.
[13] Précis du droit des gens, a 3-a tipărire (Paris, 1900), 17ff, “Du système des frontières naturelles.”
[14] Ediția germană (Hamburg, 1934). Pentru a recunoaște completa inabilitate de a lua decizii a metodei Geneva și ineficienței abordării de astfel de chestiuni, trebuie pusă în balanță cu negocierile Conferinței Mondiale a Populației din Geneva din 29 august până pe 3 septembrie 1927, publicată în Proceeding of the World Population Conference (London, 1927), în special pag. 257.
[15] Foreign Rights and Interests in China (Baltimore, 1927), 409 (rata natalității va scădea până când aceste standarde vor deveni sustenabile).
[16] Zeitschrift für ausländisches öffentliches Recht und Völkerrecht, Volumul VII (1937), 139.
[17] Paul Barandon, Das Kriegsverhütungsrecht des Völkerbundes, III 4 (Berlin, 1933), 279f; Freiherr von Freytagh-Loringhoven, Die Regionalverträge, fünf Vorlesungen an der Haager Akademie für Völkerrecht, ediția germană, Writings of the Academy for German Law, editată de Reichminister Dr. Hans Frank, International Law Group, Numărul 4 (München/ Leipzig, 1937); Asche Graf von Mandelsloh, Politische Pakte und völkerrechtliche Ordnung, ediție specială din 25 Years of the Kaiser- Wilhelm-Gesellschaft, Volumul 3 (Berlin, 1937). Vezi și G.A. Walz, Inflation im Völkerrecht, Supliment la Volumul XXIII din Zeitschrift für Völkerrecht (Berlin, 1939), 54f; și Georg Hahn, Grundfragen europäischer Ordnung (Writings of the Institute for Policy and International Law at the University of Kiel, N.F., Volumul 5) (Berlin/ Vienna, 1939), 160.
[18] Fritz Berber, Locarno, Eine Dokumentarsammlung mit einer Einleitung des Botschafters von Ribbentrop (Berlin, 1936), în special 162f; Carl Schmitt, „Sprengung der Locarno-Gemeinschaft durch Einschaltung der Sowjets,” Deutsche Juristen-Zeitung (1936), 377ff; Georg Hahn, ibid., 112 ff. Asupra evaluării asupra Locarno vezi premiata analiză de Asche Graf von Mandelsloh, ibid., 23ff.
[19] În legătură cu remarca delegatului belgian Rolin în a 6-a Adunare Generală a Societății Națiunilor (Actul VI. Ass. plén. 118; Bruns, Politische Verträge II (2), 465): „În ceea ce privește pactele de securitate, acestea au fost numite entități regionale. Este adevărat că ele își merită, într-o anumită măsură, numele având în vedere că acestea țintesc să mențină pacea în condițiile Pactului și având în vedere că acestea vizează anumite regiuni. Dar în afară de asta, în ceea ce privește în special conținutul lor, acestea diferă complet de entitățile regionale cărora Adunarea le-a acordat simpatia în anii recenți”.
[20] Freiherr von Freytagh-Loringhoven, ibid., 26f; vezi și Freytagh-Loringhoven, Die Satzung des Völkerbundes (Kommentar) (1926), 221.
[21] Carl Schmitt, Die Wendung zum diskriminierenden Kriegsbegriff, Schriften der Akademie für Deutsches Recht, Gruppe Völkerrecht, Nr. 5 (Munich, 1938).
[22] Carl Bilfinger, Völkerbundsrecht gegen Völkerrecht, Schriften der Akademie für Deutsches Recht, Gruppe Völkerrecht, Nr. 6 (Munich, 1938).
[23] Georg H.J. Erler, „Mißverstehen, Mißtrauen und Mißerfolg im Genfer Minderheitsschutzsystem, Zeitschrift für Völkerrecht,” Volumul XXII (1938), 5
[24] Hermann Raschhofer, Die Krise des Minderheitenschutzes, Zeitschrift für ausländisches öffentliches Recht und Völkerrecht, Volumul VI (1936), 239– 40; G.A. Walz, „Inflation im Völkerrecht der Nachkriegszeit,” Supliment la Volumul XXIII din Zeitschrift für Volkerrecht, (1939) 70– 1; G.A. Walz, Artgleichheit gegen Gleichartigkeit, Die beiden Grundprobleme des Rechts, Schriften der Akademie für Deutsches Recht, Gruppe Rechtsgrundlagen und Rechtsphilosophie, Nr. 8 (Hamburg, 1938).
[25] Pentru mai multe detalii, vezi Carl Schmitt, „Neutralität und Neutralisierungen, Verfassung und völkerrechtliche Bemerkungen zu dem Buch von Christoph Steding, Das Reich und die Krankheit der europäischen Kultur,” German Jurisprudence, Volumul IV (1939), Numărul 2; de asemenea în Positionen und Begriffe, precum a fost anterior citată, 271f; pentru detalii, vezi Zeitschrift für Völkerrecht XXIV (1940), 164f.
[26] Pe sistemul sistematicii conexiuni dintre individualismul liberal și universalism în dreptul internațional, vezi: Carl Schmitt, Die Wendung zum diskriminierenden Kriegsbegriff, precum a fost anterior citat, p. 58.
[27] Considerațiile de acest tip trebuie luate cu toate precauțiile, având în vedere epoca elaborării lor (n. n.).
[28] Ca și în cazul referinței la minoritatea evreiască, și aici textul trebuie luat cu precauțiile necesare, ținând cont de contextul geopolitic în care a apărut (n. n.).
