Unul dintre cei trei mari
Numele lui Nikolai Nikolaevici Alexeev nu este menționat întotdeauna în lista principalelor figuri eurasianiste. Este o eroare îngrijorătoare, ce contrastează puternic cu dimensiunea și profunzimea acestui gânditor, cu importanța lucrărilor și conceptelor sale pentru întreaga viziune asupra lumii eurasianistă. Numele lui Karvasin (un gânditor destul de comun) sau cel al lui Suvcinski (care per ansamblu este mai important pentru sprijinul său financiar la mișcare decât pentru scrierile sale mediocre) apar în capul listei eurasianiste, în vreme ce Alexeev este mult mai jos, fiind uneori chiar uitat. În realitate, el poate fi inclus pe bună dreptate în trio-ul autorilor eurasianiști cei mai interesanți, cei mai originali și cei mai profunzi, împreună cu Nikolai Trubețkoi și Piotr Savițki. Dar, dacă Trubețkoi s-a specializat în aspectele cultural-etnice și ideologice ale eurasianismului, dacă Savițki s-a preocupat de geopolitică și de geografie și a condus o linie politico-conspiraționistă, Alexeev a fost autorul ”teoriilor legii eurasianiste”. Acest triumvirat cultural-politic-juridic (Trubețkoi – Savițki – Alexeev) poate fi de asemenea considerat ca formând cele trei linii de bază ale doctrinei eurasianiste, constituind împreună contururile unei viziuni despre lume unică, riguroasă, foarte originală, singura cale istorică coerentă și adaptată la esența rusească.
Alexeev a pus bazele ”dreptului eurasianist”, această jurisprudență care, în acord cu aspirațiile eurasianiste, trebuia să înlocuiască jurisprudența sovietică după inevitabila mare prăbușire a puterii comuniste, dar salvând astfel cu totul întregul discurs național profund, ideocratic, al bolșevismului, identificat pe bună dreptate de către eurasianiști ca fiind o trăsătură dominantă a poporului rus.
Astfel, în fața lui Alexeev se afla o sarcină foarte specifică: el trebuia să elaboreze o teorie juridică care, pe de o parte, să reiasă din linia principală a dezvoltării organice a poporului rus, iar pe de altă parte, să se acorde cât mai mult cu criteriile și condițiile moderne. Pentru a îndeplini o astfel de sarcină, era necesar să se reconsidere cu cea mai mare atenție toate conceptele juridice existente ale Rusiei trecute și prezente, de la autorii de dinainte de Revoluție, până la documentele juridice și constituționale sovietice. În plus, era de asemenea necesar să se elaboreze o poziție adecvată privind gândirea juridică a Occidentului.
Ne-am putea oare imagina o problemă mai vastă, mai copleșitoare, depășind clar posibilitățile unei singure persoane, chiar dotată și bine pregătită? Cu toate acestea, Alexeev a îndeplinit această misiune și grație lui astăzi avem bazele unei teorii unice care, după părerea noastră, va deveni mai devreme sau mai târziu punctul de plecare pentru elaborarea unei Legi Rusești organice, înrădăcinată în istorie, modernizată și aplicabilă ideal mediului nostru național.
Dar chiar și acest merit nu epuizează contribuția lui Alexeev la teoria eurasianistă. Paralel cu aspectul juridic al chestiunii, el a elaborat de asemenea teme filosofice și cultural-istorice extrem de interesante. Este surprinzător, dar numai la Alexeev se găsesc cel mai des referințe la o pletoră de gânditori revoluționar-conservatori, contemporanii săi. El se referă constant la Oswald Spengler și la Carl Schmitt, la școala sociologică organică germană și chiar la… René Guénon! După cunoștința noastră, este un caz unic de referință la René Guénon la filosofii ruși ai acestei epoci, iar acest fapt simplu demonstrează deja cât de adevărată și exactă este identificarea – constant afirmată de către noi – a mișcării eurasianiste cu linia principală a tradiționalismului occidental, a teoriilor celei de-a Treia Căi și a Revoluției Conservatoare.
A deschide cărțile lui Alexeev, a ne întoarce la moștenirea sa și la judecata sa este un imperativ categoric al renașterii noastre eurasianiste comune.
Contextul eurasianist
Fiind eurasianist, Alexeev rămâne un ”orientalist” (vostochnik) radical. Lucrul acesta înseamnă că Orientul geografic și geopolitic reprezintă pentru el polul pozitiv, în vreme ce aspectele cele mai semnificative ale lumii germano-romane, ale Occidentului, îi inspiră repulsie și indiferență. Această dihotomie strictă între Occident și Orient este o trăsătură distinctivă a eurasianiștilor în general și duce la formula prințului Trubețkoi: ”Europa și umanitatea” sau ”Europa” (= ”Occidentul”) este opusă restului umanității, (Europa) reprezentând o anomalie agresivă, pretinzând la unicitatea și completitudinea autorității sale morale și fizice. Termenul ”umanitate”, opus ”Europei”, se identifică cu cel de ”Orient”. Din acest punct de vedere, este foarte interesant să atragem atenția asupra lucrării lui René Guénon ”Orient și Occident” (1), (citată de Alexeev), unde același concept este afirmat precis: ”Occidentul” este lumea degenerescenței și a declinului, ”lumea modernă” decadentă, o ruptură radicală și catastrofică cu normele și principiile Tradiției, în vreme ce ”Orientul” este lumea Tradiției și a respectării principiilor, o realitate prețioasă ce menține legătura cu lumea originară a ”Vârstei de Aur”.
Slavofilii (plus Leontiev) și eurasianiștii ruși, organiciștii germani (Ferdinand Tönnies etc.), iar mai târziu Revoluționar-Conservatorii (2) (Arthur Moeller van den Bruck, Ernst Jünger, Oswald Spengler, Martin Heidegger, Carl Schmitt etc.) și tradiționaliștii latini (René Guénon, Julius Evola) aveau de fapt o abordare foarte apropiată a modernității, o abordare cultural-spațială, fiind în mod manifest un ecou al geopoliticii, dar bazată în același timp pe o paradigmă istorică radical opusă modelului progresist-evoluționist care prevala în Occident. ”Modernitatea” era identificată în Occident, Tradiția în Orient. Dar astfel reperele obișnuite erau schimbate în contrariul lor: ”lume modernă” și ”progres” erau considerate ca degenerescență și declin, Tradiția și permanența paradigmelor cultural-religioase erau văzute ca cea mai mare binecuvântare.
În acest fel, ”modernul”, ”occidentalul”, ”progresistul” erau considerați ca lucruri negative, destinate să fie depășite sau chiar distruse. Teza pozitivă era ”Marea Întoarcere”, ”întoarcerea la Orient”, la ”Sursă”, la începuturi, la Principiu, la miezul uitat și pierdut al lucrurilor, la Heartland, la ”Pământul din Mijloc” (3).
Cu toate acestea, într-un atare context – comun întregii mișcări revoluționar-conservatoare pe continentul european – eurasianiștii ruși au introdus o corecție substanțială, formulată pentru prima dată de către Piotr Savițki. În analiza sa a cărții fundamentale a lui Trubețkoi, el a afirmat că dihotomia subliniată de acesta din urmă între ”Europa și Umanitate” trebuia să devină concretă, fiindcă al doilea concept – ”Umanitatea” – era prea vag pentru a servi drept categorie operațională de opoziție istorică între civilizații și pentru a mobiliza organismele geopolitice și naționale în vederea unei acțiuni politice și metapolitice. Savițki, bazându-se el însuși pe geopolitică, a propus trecerea la etapa conceptuală următoare – identificarea ”Umanității”-opuse-Europei, pe care Guénon o numea ”Orientul”, cu Rusia, nu în sensul de Stat național, ci în calitate de putere (potentsia) continental-culturală, în calitate de model ideal, pe de o parte înțelegând destul de clar propria sa misiune istorică, iar pe de altă parte destul de deschisă și în același timp destul de concentrată pentru a acționa în numele întregii ”non-Europe”. Când Dostoievski, cel mai mare revoluționar conservator rus, vorbea despre ”umanitatea universală rusească” (vsecelovechnosti), el exprima aceeași idee. ”Europa” tinde să impună cu forța tuturor arhetipul său de ”umanitate”, identic cu ”Europeanul modern și sistemul său de valori și priorități”. Este ”cosmopolitismul occidental progresist”.
În fața acestui cosmopolitism european, vizând să devină universal și unic, apare ”Omul Universal Rus” (Vsecelovek), ”complexitatea înfloritoare” a lui Leontiev, ansamblul eurasianist al culturilor, al religiilor și etniilor consolidat în jurul Rusiei pentru a se opune agresiunii Occidentului și pentru a afirma dreptul la Tradiție și la originalitate.
Piotr Savițki a dezvoltat aceste teze în detaliu, coroborându-le cu studiile geopolitice ca și cu analizele proceselor globale ale politicii concrete.
Întâlnim aceeași rusofilie geopolitică la majoritatea ”revoluționarilor-conservatori” în Germania – la Moeller van den Bruck, traducătorul lui Dostoievski în germană și autorul cărții capitale ”Al Treilea Reich” (un termen uzurpat mai târziu de naziști), la Ernst Niekisch, la geopoliticianul Karl Haushofer (cu doctrina sa a axei eurasianiste Berlin-Moscova-Tokyo) (4). Această ”componentă eurasianistă” a mișcării revoluționar-conservatoare germane a primit numele de ”Ostorientierung”.
Este adevărat că René Guénon a ajuns la o concluzie diferită și s-a convertit pur și simplu la islam, s-a instalat la Cairo și s-a integrat complet în mediul socio-religios arab, părăsind Occidentul care, din punctul său de vedere, era de atunci irevocabil condamnat. Elevul și prietenul său Julius Evola, din acest punct de vedere, traducător al lui Spengler în italiană și amic cu Merejkovski, a încercat să facă să renască ”păgânismul” indo-european și a contribuit la acumularea ideologică a mișcărilor fasciste și național-socialiste, care per ansamblu respingeau concluziile geopoliticii și abordării eurasianiste. Dar acestea nu sunt decât detalii. Punctul de plecare era identic pentru toți, iar sfârșitul mizerabil al țărilor Axei în vremea celui de-al Doilea Război Mondial a dovedit justețea teoretică a eurasianiștilor și a adepților lor europeni, împotriva rasiștilor și a partizanilor întoarcerii la o ”Europă tradițională” singură, fără ajutorul Orientului.
Tot în contextul acestei atitudini de bază a acționat și Alexeev, împărtășind complet ideile eurasianiste radicale, care printre tendințele Revoluției Conservatoare erau cele mai consecvente, cele mai coerente și mai convingătoare. Dacă Rusia-Eurasia trebuie să-și îndeplinească misiunea civilizatoare particulară și s-o încarneze în realitate, lucrul acesta necesită o doctrină pregătită să facă față tuturor domeniilor publice, ideologice, economice și sociale. Nikolai Alexeev și-a lansat el însuși provocarea de a crea teoria Statului eurasianist (sau Stat garant, după terminologia sa). În acest sens, rolul său este aproape identic cu poziția genialului jurist german Carl Schmitt (5), care a făcut față unei probleme similare într-un context național diferit.
Alexeev este un Schmitt rus – și făcând această analogie putem să afirmăm că fără filosofia eurasianistă a legii a lui Nikolai Alexeev, n-ar fi putut să existe nicio reprezentare riguroasă a eurasianismului, la fel cum ar fi fost imposibil să vorbim de Revoluție Conservatoare germană ignorând una dintre figurile sale centrale – figura lui Carl Schmitt.
”Statul datoriilor” contra ”Statului drepturilor” (”Statul obligatoriu” contra ”Statului de drept”)
Filosofia eurasianiștilor se bazează pe opoziția dintre abordarea organică, ”holistică” a societății și istoriei, și abordarea mecanicistă, ”atomistă”, ”contractuală”. Organicismul (holismul) consideră popoarele, Statele și societățile istorice ca pe substanțe organice, ca pe esențe naturale integrale născute în același timp din spirit și pământ, din combinarea organică a aspectelor subiective și obiective. De unde abordarea sa particulară a tuturor punctelor de vedere restante, mai puțin centrale.
Abordarea atomistă, invers, consideră toate formele socio-istorice – etnii, State, clase etc. – ca niște consecințe ale uniunii arbitrare într-un grup a unor personalități și indivizi atomici separați, care stabilesc această uniune sub diferite forme de ”contracte” și de ”acorduri”. Cu alte cuvinte, elementul indivizibil și constant într-o astfel de perspectivă mecanicistă este doar individul (acest cuvânt latin înseamnă ”indivizibil”, iar echivalentul său grec ar fi cuvântul ”atom” – ”indivizibil”), toate formele cristalizate nu sunt finalmente decât accidente istorice, nu posedă nicio ontologie autonomă și în consecință pot varia arbitrar, făcând loc diferitelor forme de grupări contractuale. Este curios că abordarea organicistă a fost răspândită cel mai mult în mediul oamenilor de știință germani, în vreme ce ”individualismul” a cunoscut o dezvoltare prioritară în Anglia și Franța. Filosofii conservatori ruși (slavofili) gravitează mereu în jurul organicismului și din acest punct de vedere s-au sprijinit mai ales pe autorii germani. Această regularitate poate fi observată pe plan spațial: organicismul (holismul) este caracteristic Orientului, individualismul Occidentului, iar lucrul acesta este adevărat în același timp pentru partea europeană a Eurasiei, ca și pentru întregul continent (tradiția Extremului-Orient și a hinduismului reprezintă formele cele mai radicale ale filosofiei și doctrinei religioase holiste).
Nikolai Alexeev va proiecta de asemenea acest dualism în teoria despre lege și va ajunge la rezultate foarte interesante. Studiul gândirii juridice occidentale îl va conduce la concluzia că același concept al dreptului era legat la origine de doctrina individualistă mecanicistă. ”Dreptul” descrie domeniul libertății unui individ în relație cu realități diferite – alți indivizi, proprietate, mediu natural și cultural, instituții sociale etc. Cu alte cuvinte, dreptul emană de la presupusa ”autonomie” și ”suveranitate” a unui individ, din autosuficiența sa și din completitudinea sa în fața diferitelor niveluri ale vieții. De aici Rousseau extrage teoria sa extremă a ”dreptului natural”. Dar deja cu mult timp înainte de Iluminism, în Occidentul feudal și chiar parțial în antichitatea clasică, Alexeev identifică tendințele de autonomizare a individului și de configurare a acestei autonomizări în codul social. Conceptul ”dreptului” se referă la origine la categoriile alese – la Împărat, la patricieni, mai târziu la seniori, la reprezentanții clerului etc. Aici suntem încă departe de Rousseau cel care recunoaște ”dreptul natural” tuturor membrilor societății umane, dar tendința generală este destul de clar trasată. În procesul de mișcare spre această direcție, ajungem la teoriile liberale moderne despre lege, cel mai complet exprimate în lucrările juristului liberal austriac Kelsen. Extinzând conceptul de drept la fiecare membru al societății, ajungem astfel la conceptul de Stat de drept, la conceptul astăzi faimos al ”drepturilor omului”.
Nikolai Alexeev demonstrează că această cale de gândire juridică și de evoluție a instituțiilor juridice reflectă doar una dintre liniile posibile de dezvoltare socială, cea care este bazată pe filosofia raționalistă, atomic individualistă – naturală și logică pentru Occident, dar complet străină și inacceptabilă pentru Orient. Este foarte important să subliniem acest moment în teoria lui Alexeev: conceptul ”dreptului” este legat de o realitate geopolitică și geografică strict determinată. El are pretenții de universalitate, dar reflectă în realitate procesul local particular de dezvoltare al unui singur segment al umanității. Alexeev remarcă cu ironie faptul că prin numele de ”teorie generală a dreptului”, juriștii occidentali înțeleg ”teoria generală a dreptului occidental”, lăsând la o parte toate modelele juridice alternative care, cu toate acestea, sunt până azi răspândite printre popoarele formând cea mai mare parte a umanității, și care în plus au existat și în Occident în diverse epoci istorice. Cu alte cuvinte, în domeniul juridic întâlnim din nou frauda tipică: Occidentul vizează să impună practicile sale locale tuturor celorlalte popoare, identificând experiența sa geografică și istorică unică cu ”teoria generală a dezvoltării”, cu principala cale de evoluție socială și morală” etc. Concluzia cea mai interesantă a lui Alexeev: când utilizăm cuvântul ”drept”, intrăm deja implicit în sistemul modului de gândire occidental. Ne găsim într-un context filosofic străin logicii organiciste.
Dar ce anume se opune conceptului de drept, în modelele sociale alternative?
Conceptul de datorie. Asupra acestuia din urmă Alexeev insistă mult. Referindu-se la un exemplu luat din istoria socială a vechii Rusii, el utilizează foarte precis vechiul termen ”Stat tributar” (tiaglovoie gosudarstvo), Statul edificat pe principiul prevalenței datoriilor.
În forma sa cea mai pură, un astfel de ”sistem tributar” nu cunoaște și nu recunoaște niciun drept, el afirmă numai datorii peste tot. Lucrul acesta derivă din fundamentul filosofic al societății tradiționale, care consideră ”individuum”-ul ca pe o parte a întregului, ca pe o proiecție dependentă și nu autosuficientă a universalului asupra individualului. Pornind de aici, ”individuum”-ul este reprezentat doar ca o parte a unui ansamblu unic: biserică, stat, popor, națiune, comunitate. Este un principiu general, principiul preexistenței părții comune în formarea întregului. Ferdinand Tönnies, la care Alexeev se referă adesea, descria finalmente acest dualism prin opoziția dintre conceptele de Gemeinschaft și Gesellschaft (6). Gemeinschaft înseamnă ”comunitate”, Gesellschaft înseamnă ”societate”.
Echivalenții latini sunt ”communa” și ”socium”. ”Comun”, ”Gemeinschaft”, ”obscina” (”comunitate”, în rusă”) presupun că întregul precede partea, îl predetermină, și în consecință particularul, privatul are numai datorii față de întreg.
« Socium », « Gesellschaft », « obscestvo » (« societate»), invers, vede comunul ca pe un produs al privatului, întregul fiind constituit, edificat cu ajutorul legăturilor (« Socium », « Gesellschaft » semnifică literalmente ”legat”, ”atașat”, ”prins artificial”). Imediat, o atare ”unitate compusă” este, prin propria sa esență, datoare părților sale, care în consecință primesc automat ”drepturi” fundamentale, ”drepturi” ce provin din superioritatea lor ontologică.
În realitate, există două teorii posibile ale legii. În prima, indivizii apar ca o câtime și comunitatea contractuală (apare) ca produsul relațiilor private. Corelația dintre primele și cea de-a doua, și a indivizilor între ei, reprezintă conținutul legii, așa cum o înțelege Occidentul. Expresia pentru a defini o atare construcție este teoria ”Statului de drept” și a ”drepturilor omului” (acestea din urmă nu presupun deloc Statul, care în acest caz poate fi înlocuit prin oricare altă formă de asociație, ca în teoriile moderne ale ”mondialismului”, ale ”guvernului mondial” etc.).
A doua teorie despre lege nu are a face cu indivizi (”indivizibili”), ci cu persoane, cu personalități, fiindcă termenul ”persoană” în grecește semnifică ”mască” și era aplicat caracterelor participanților la tragedie. ”Personalitatea” rusă este etimologic legată de limba greacă, iar sensul său este de asemenea mai aproape de ”funcțiune”, de ”rol”, de ”mască” decât de o unitate autosuficientă, suverană, autonomă. Aceste măști-personalități sunt forme discrete de expresie a întregului – a comunității, a poporului, a Statului. Ele exercită o ”funcție tributară”, ele ”trag” ansamblul vieții sociale care este așa de greu chiar pentru că este vorba de a opera cu universalul, completul, întregul.
Câmpul social al fiecărei personalități în ”Statul tributar” este clar conjugat cu completitudinea unei puternice ontologii. Aici fiecare servește la ceva, asumându-și rolul predeterminat de întreg și având ca recompensă perspectiva ontologică constantă a coparticipării lui prețioase la acest întreg, posibilitatea de a avea acces la forțele sale vitale fără limite și la liniștea sa spirituală.
Suveranul, Regele, Bazileul (Vasiliev), cel care este purtătorul dreptului după conceptul occidental, multă vreme înainte de Iluminism și liberalism, nu reprezintă o excepție față de ”Statul tributar”. Regele eurasianist, regele societății organice este el-însuși o persoană, o mască, o figură tributară, ca toți ceilalți. El este servitorul vieții sociale, și în consecință este primul care simte asupra sa întreaga greutate a servituții ontologice. Regele este mai constrâns (de către datorie) decât toți supușii săi. El este personal responsabil de activitatea continuă a tuturor personalităților ce țin de el. El nu este un colector de impozite, ci un supervizor, un ”vicar” (un păstor) al întreprinderii sociale vii, care îi este atribuită de ceva superior lui, față de care el este doar o mască și un rol, o funcție și un servitor.
Alexeev tratează cu moderație – pentru a nu intimida definitiv intelighentsia emigranților ruși ai vehiului regim, educați în zdrobitoare majoritate după teoriile liberale – despre conceptul de ”drept al datoriilor” (pravoobiazannosti) ca despre o abordare juridică alternativă. Dar în mod obiectiv este de fapt necesar să se vorbească doar despre ”datorii”, despre ”Stat al obligației”, despre ”Stat tributar”; iar dacă se utilizează mereu categoria de drept, lucrul acesta nu se face decât într-un sens de aplicație, în sens instrumental, subordonat, pentru a structura și raționaliza aceste probleme juridice care pot fi considerate mai comod din punctul de vedere al dreptului. Dar această necesitate tehnică de referință la ”drept” nu semnifică totuși implicarea sa în ontologia socială, și în consecință ea ne permite, la drept vorbind, să excludem menționarea ”drepturilor” pornind de la definiția bazală a ”jurisprudenței eurasianiste” și să vorbim doar despre ”datorii”, ceea ce este perfect simetric cu conceptul occidental de ”Stat de drept” (pravoie gosudarstvo), literar ”Statul drepturilor”.
”Rusia este mănăstirea noastră”
Pentru a nu deforma poziția autorului nostru, este totuși necesar să specificăm faptul că el nu califică Statul eurasianist drept ”obligatoriu” (obiazatelnoo), ci vorbește despre ”dreptul datoriilor” (pravoobiazannosti), despre ”Stat garant” (garantinoie gosudarstvo), despre ”demotia” și despre ”ideocrație”. Eurasianiștii utilizau între ei termenul de ”demotia” pentru a diferenția sensul mecanic de cel organic al principiului democratic. ”Demotia” semnifică ”democrație organică”, principiul de ”coparticipare a poporului la propriul destin”, după definiția dată de Arthur Moeller van den Bruck [7]. O atare coparticipare, fiind opusă democrației liberale, presupune coparticiparea la decizia socială fatală și statală nu numai a cetățenilor adulți vii aparținând unui teritoriu și unui sistem social concret, dar de asemenea și a unei anumite esențe particulare, a unui anume spirit național, care provine de la cei morți, de la cei vii și de la cei care încă nu sunt născuți, de la calea naturală comună a comunităților de-a lungul istoriei. ”Ideocrația” semnifică subordonarea vieții sociale unui ideal concret, un ”telos” natural ce țâșnește din cultură, din religie și din spiritul națiunii și statului, rămânând constant în ciuda cataclismelor politice, ideologice, etnice sau chiar religioase. Cert, principiul ”demotiei” și conceptul ”ideocrației” conduc amândouă direct la ”Statul obligatoriu”, antiteză radicală a legii occidentale, un fel de anti-Kelsen. Dar cu toate acestea, Alexeev vizează personal să sublinieze trăsăturile cele mai benefice și mai pozitive ale Statului eurasianist, în locul acestei ontologii sociale mai degrabă rigide care s-a conjugat cu ”Statul obligatoriu” și care s-a încarnat atât de clar în regimul sovietic.
O atare aspirație – care se distanțează într-un fel de un model radical al ”Statului obligatoriu” – este la fel de netă la Alexeev în judecata sa socio-juridică (tradițională în istoriografia rusă) de opoziția între ”iosefieni”, partizanii lui Iosif Voloțki, episcop de Volokolamsky, și ”zavoljțî”), adepți ai isihastului Nil Sorski. Iosif Voloțki, onorat ca un sfânt rus, a fost unul dintre primii teoreticieni ruși ai ”Statului tributar”. El considera toate manifestările sociale și chiar spirituale ale personalității ca servind Întregul național-religios, Imperiul Ortodox, Rusia sacră. Mai târziu, linia lui Voloțki a fost urmată de Ivan Peresvetov, principalul teoretician al opricininei (*), și de Ivan cel Groaznic, figură celebră a Rusiei moscovite, briliant exemplu istoric al ”Statului obligației”. Alexeev discerne foarte corect aceeași linie în fervoarea primilor Vechi Credincioși, iar pentru vremea actuală în bolșevism și leninism. Alexeev recunoaște că acest ”iosefinism” este un fenomen profund eurasianist, simptomatic și extrem de semnificativ pentru a înțelege modelul socio-juridic alternativ modelului occidental. Dar astfel Alexeev are tendința să considere un atare model nu ca axa centrală, ci ca unul dintre polii posibili ai organizării sociale eurasianiste, ca Polul Sever, ca un regim restrictiv, prohibitiv, strivitor, terorist, absolutizând regimul public. Din acest punct de vedere, printre contemporanii lui Alexeev, acest model ”iosefinist” era apărat de către național-bolșevici și de către smenovehovi (*) (partizanii curentului politic ”Smena Veh”).
Chiar dacă a recunoscut superioritatea iosefinismului asupra liberalismului, Nikolai Alexeev înclină totuși spre o versiune diferită a sistemului social, pe care o leagă de linia acelor ”zavoljțî starțî” (”Vechii Credincioși”), de Nil Sorski, de elevul său Vassian Patrikeiev, prinț de Kurbsk. Este Polul Milostiv al modelului eurasian, permițând o atitudine spirituală, contemplativă, depășind serviciul social-tributar, un spațiu cultural-spiritual particular invocat pentru a compensa excesul de socializare și de totalitarism, pentru a înnobila și spiritualiza discursul ”Statului obligatoriu”. Această linie, de asemenea, este cu siguranță înrădăcinată în elementul național rusesc, care în același timp cu etica datoriei și a ascetismului cunoaște perfect etica speculației luminoase, a meditației în grație, a transfigurării luminoase a cărnii în spirit. Linia acelor ” zavoljțî starțî”, proiecția sa în politică, într-o anumită societate secretă – care este subliniată de Alexeev și care, după el, se află în spatele fenomenului eurasianismului – dă teoria Statului mesianic riguros, Rusia-Eurasia ideală, a Treia Romă, bazată pe piatra unghiulară a ”Statului datoriei” iosefinian, dar sublimată prin contemplarea mistică isihast-monastică. ”Rusia este Mănăstirea noastră”, a spus Gogol într-un context similar.
În același timp, acest Pol al Milei nu reprezintă în niciun fel, propriu-zis, o concesie față de principiul legal. Reprezentarea personalității fundamentale, reprezentând o manieră de a fi diferită a unității sociale, este pur și simplu ridicată la un nivel religios-mistic, contemplativ-monastic. Și totuși, niciun drept nu apare pentru personalitate, ci alături de datoriile tributare sociale, politice și de muncă, există o datorie benefică, compensatorie, ușoară, dar totuși o datorie, aceea a coparticipării isihaste personale la completitudinea Luminii Grației necreate, deschisă de către sacrificiul lui Isus fiecărui membru al Bisericii – Biserica în calitate de unitate originară, constituind ”noua personalitate”, ”personalitatea binecuvântată” a creștinului, născut De Sus.
Misticismul istoriei ruse confirmă justețea vederilor lui Alexeev – Nil Sorski a fost canonizat și primit în comunitatea sfinților, la fel ca adversarul său Iosif Voloțki. Dar venerarea pentru Nil Sorski era mai degrabă locală, în vreme ce al doilea s-a bucurat de gloria unui sfânt național, iubit și onorat de întregul popor. Exact același lucru este adevărat despre modelele politice ale Statului eurasianist – linia iosefiniană, teribilă, moscovită, opricino-bolșevică a prevalat, ca un fel de ”exoterism”. În vreme ce linia miloasă a ” zavoljțî starțî” era clară pentru elită – acei starțî de la Optina (*) (”oamenii sfinți” ai ermitajului de la Optina) ai monahismului, subtili profeți ai Rusiei (ca Dostoievski sau Blok), pentru misticii și oamenii noștri spiritualizați.
Bizantismul
Tipologia celor două modele sociale alternative propuse de Alexeev în articolul ”Ideea ‘cetății terestre’ în doctrina religioasă creștină”, corelând formele juridice cu mediul religios confesional, este extrem de interesantă. Alexeev subliniază acest fapt major că societatea Vechiului Testament era prototipul regimurilor liberal-democratice moderne, fiindcă nu cunoștea teoria ”Statului organic”, că ea era bazată pe principii teocratice extreme și relativiza (și în anumite cazuri diaboliza) în toate modurile posibile semnificația autorității imperiale (8). Elemente ale acestei ”democrații teocratice” sunt identificate de Alexeev de-a lungul istoriei jurisprudenței occidentale, până la teoriile moderne ale ”Statului de drept”. Este un element foarte important: identificarea tradiției iudaice cu spiritul occidental, cu forma oocidentală.
Același lucru (chiar dacă într-un context diferit) a fost afirmat de René Guénon, care așeza iudaismul printre tradițiile spirituale ale Occidentului (9). Ulterior, deja în societatea creștină, aceeași linie dădea naștere modelului catolic roman, cezaro-papismului etc. Iar ca formă cea mai înaltă și desăvârșită a unui astfel de ”Stat anti-Stat” de tipului Vechiului Testament, Alexeev desemnează Statele Unite ale Americii, țara Extremului-Occident unde toate tendințele social-liberale ating apogeul lor istoric. Și nu este întâmplător dacă Statele Unite sunt în mâinile sectelor protestante extremiste, care au încercat să reconstruiască artificial în Lumea Nouă o copie a realității vechiului iudaism, la tradiția căruia se referă toate ramurile calviniste ale protestantismului.
Alexeev afirmă foarte just că Orientul adera la un model social diferit, în care, dimpotrivă, importanța principiului monarhic, a ”despotismului”, era subliniată. În locul ”contractului social” sub supravegherea teocrației, avem ”Statul holistic” sub supremația unui Rege-tată, care datorită organicității sale amintește de o familie de muncitori sau de un organism unitar. Este posibil să comparăm principiul teocratic cu supremația spiritului, a capului, iar principiul monarhic cu supremația inimii, a centrului subiectului.
Rusia a fost inițial un organism ca un Stat de tip oriental, opus modelului iudaic. Chiar anterior, o atare formă radical non-iudaică se va dezvolta în Imperiul Bizantin, care era încarnarea tradiției creștine înțeleasă în manieră orientală (”eurasianistă”). Ortodoxia și doctrina sa socio-politică: este creștinismul eurasianist. Dar contrar monarhilor necreștini din Orient, Bazileul ortodox nu este zeificat în sensul complet al termenului. Funcțiile sale și chiar sfințenia sa, rolul său social și holistic ascultă de principiile sacre ale Bisericii nu de o manieră personificată, ca în catolicism, ci de o manieră mistică, providențială, eshatologică. Un astfel de model este în mod comun numit ”cezaro-papism”. Dar aici nu sunt doar proporțiile cezaro-papiste relative la creștinismul occidental cele care sunt inversate. Aici calitatea celor două funcții este complet diferită, formele de guvernare sunt incomparabil diferite de cele ale instituțiilor occidentale corespunzătoare. Bizantismul, în realitate, este într-un anumit fel conform cu ideea ghibelină în versiunea sa cea mai elevată. Imperiul este înțeles ca un serviciu religios, ca un aspect al domostroitelstvo (*) ecleziastic al Bisericii, ca o funcție eshatologică și soteriologică. Împăratul nu-și aproprie autoritatea religioasă a Patriarhului (a papei), el, dimpotrivă, consacră în maniera cea mai completă propria sa putere temporală, transformându-o într-un serviciu mai mult decât secular, într-un serviciu transfigurant. Seniorul spiritual este plasat chiar mai sus, pe plan spiritual, dar invers, puterile sale sunt reduse pe plan secular, eliberând energiile pentru serviciul pur religios – contemplativ, mistic, euharistic. Astfel, modelul bizantin nu este un simplu despotism oriental (chiar dacă în cele mai rele cazuri poate decade la acest nivel), ci un sistem ideal echilibrat, cu proporții optime între ”principiul tributar” al Statului holistic – Statul ca idee, ca indivizibilitate ontologică a substanței, ca principiu, ca imperiu sacru – și ca acțiune spirituală pentru domostroitelstvo religioasă a mântuirii.
Și chiar dacă acest echilibru armonios și providențial între două tipuri de autoritate este pierdut (adică echilibrul pe care René Guénon îl considera ca semnul distinctiv al societății autentic tradiționale, perfecte), bizantismul este destinat să se apropie de modelul oriental de despotism, dar niciodată până la ”Statul de drept”, către care degenerează formele sociale ale Vechiului Testament sau formele sociale catolice romane.
Proiectul statului eurasian
Ce concluzii de bază rezultă din lucrările lui Alexeev? Ce propune el în locul sistemelor juridice, legale pe care le critică?
Mai întâi, lucrul cel mai important, Alexeev declară clar că legea în Rusia trebuie edificată pe principii și rațiuni alternative teoriilor juridice occidentalo-liberale. Nu dreptul este factorul esențial, ci adevărul, Statul adevărului. Statul garant, ”al obligației”, tratând cu personalități, nu cu indivizi, cu proiecții ale unității, în locul fondatorilor atomizanți ai unei întreprinderi arbitrare și neesențiale. De aceea jurisprudența națională trebuie în mod radical și strict să refuze să copieze teoriile juridice ale Occidentului, care devine subiect al analizei sale critice istorico-geopolitice detaliată și scrupuloasă, adoptând numai ceea ce nu contrazice principiile ”Statului tributar” și ceea ce poate fi utilizat cu scopuri limitate, instrumentale.
În al doilea rând, tipul ideal al statului eurasianist va fi modelul bizantin viguros combinând principiul iosefinian sever al serviciului total, analog totalitarismului de tip domostroitelstvo pentru întreg poporul și pentru întregul Stat, cu principiul milei contemplației de tip ”zavoljțî”, al transfigurării isihaste, ridicând acțiunea comună la nivelul unei Acțiuni Mistice.
În al treilea rând, Statul eurasianist trebuie în consecință să tindă să universalizeze modelul său, încorporând diferite culturi și etnii, făcându-le să beneficieze de lumina misiunii sale salvatoare și beneficiind de varietatea excepțională a formelor culturale. La sfârșit, Eurasia trebuie realizată și construită ca un Tot Unic, ca o comunitate indivizibilă, ca o proto-realitate plastică a destinului istorico-geografic (spațio-temporal). Dar acest Tot se manifestă prin intermediul ”persoanelor”, personalităților naționale (fondate pe el) cărora li se încredințează o misiune obligatorie – a reduce mozaicul continental la o imagine unitară, a descifra peisajele și ansamblurile etnice ca fragmente ale unui text complet uniform; o lectură care este încredințată generațiilor erei eshatologice, populației Marelui Imperiu Eurasianist de la Sfârșit, a cărui creație și consolidare este misiunea cea mai elevată și ultima alegere a poporului ales, poporul rus – purtător al lui Dumnezeu.
Nikolai Alexeev a făcut o lungă călătorie pe această cale. Restul, el l-a lăsat celor care vor veni după el. Adică nouă.
Note
- A se vedea și René Guénon, « La crise du monde moderne », 1946, 1973.
- Vezi A. Dughin, « Révolution Conservatrice », Moscou 1994. [în rusă; idem pentru celelalte cărți ale lui Dughin]
- Vezi A. Dughin, « Fondations de la géopolitique », Moscou 1997.
- Aici
- A se vedea și « Révolution Conservatrice », op. cit. ; revista « Elementy » N° 3, 1993,
et N° 8, 1997.
6. Vezi A. Dughin, « Révolution Conservatrice », op. cit., sau « Elementy » N° 4, 1993.
7. Vezi A. Dughin, « Révolution Conservatrice », op. cit
8. Relația detaliată între principiul hieratic și cel imperial în tradiția ortodoxă este examinată în lucrarea lui A. Dughin « Métaphysique de l’Annonciation » (ésotérisme orthodoxe), Moscou 1996.
9. Vezi A. Dughin, « Fondations de la géopolitique », op. cit.
Articolul reprezintă prefața cărții lui N. Alexeev: « Poporul rus și Statul » (Ruskii narod i gosudarstvo), Agraf, Moscova, 1998.
(*) Notele traducătorului francez (Martino Conserva)
Starcestvo: curent politico-religios care s-a dezvoltat la sfârșitul secolului al XV-lea/prima jumătate a secolului al XVI-lea, care își ia numele (zavoljțî starțî) de la constituirea sa în teritoriul de dincolo de Volga. El încuraja ascetismul, abandonarea lumii profane, refuzul proprietății pământurilor de către Biserică. Printre ideologii săi figurau Nil Sorski și Vassian Kosoi.
Opricina: după cuvântul oprici (literar: cu excepția), instituția creată sub Țarul Ivan cel Groaznic; ea garanta Țarului facultatea de a pedepsi criminalii și trădătorii după propria sa voință. Termenul a sfârșit prin a defini corpul funcționarilor însărcinați cu această funcție.
Smenovehovism: curent politic din seolul al XIX-lea, născut printre național-bolșevicii albi. Figura sa cea mai reprezentativă a fost N. Ustrialov. Numele vine de la o serie de articole publicate în 1921 sub titlul « Smena Veh », adică « schimbarea direcției ».
Optina: Kozeliskaya Optina, celebru ermitaj rus.
Domostroitelstvo: literar « administrarea casei ». Domostroi este o operă faimoasă a Rusiei moscovite, scrisă la mijlocul secolului al XVII-lea și atribuită protopopului Silvestru.
Traducere Cristi Pantelimon
