Europa reală şi fascinaţia UE
Până mai anii trecuţi, apariţia, în România, a unei cărti cum este aceasta ar fi părut dacă nu de neînchipuit, oricum de nedorit, de evitat şi, pe cât posibil, de ignorat. A pune sub semnul îndoielii sau întrebării apartenenţa la Uniunea Europeană ca variantă nu optimă, ci singura posibilă, echivala în opinia comună (de fapt, mai degrabă în cea oficială) cu un adevărat sacrilegiu. O asemenea apariţie editorială ar fi avut parte de micul său scandal public. Înainte, dar mai ales după ce România a intrat în Alianţa Atlantică şi în Uniunea Europeană, NATO şi UE s-au impus în mentalul colectiv ca instituţii, simboluri şi finalităţi sacrosancte, ca variante intratabile şi soluţii unice pe perioade nedefinite, de parcă ar fi vorba de instituţii nemuritoare. Orice brumă de nedumerire sau îndoială, orice nuanţă critică de atitudine în ce priveşte viabilitatea căii integraționist- europene şi a celei euroatlantice au fost privite, de aceea, ca o adevărată blasfemie, ca un sacrilegiu, ca o trădare a marilor cauze. Cum ar putea oare cineva pune la îndoială oportunitatea integrării României în aceste structuri -considerate parcă de-a dreptul ideale – în timpul Războiului Rece?
în toată perioada cât au stat sub regim comunist, românii – ca şi ceilalţi est-europeni – şi-au dorit „să vină americanii” pentru a-i scăpa de dominaţia străină şi de fantasma comunismului şi să-şi vadă ţara în rând cu naţiunile libere şi prospere din Europa. Românii au echivalat intrarea ţării în NATO şi în UE cu intrarea în lumea libertăţii şi democratei, în raiul civilizaţiei şi prosperităţii şi au fost în această parte de lume, cei mai sinceri, mai entuziaşti şi mai necondiţionaţi aspiranţi la valorile şi instituţiile occidentale (o arată şi sondajele de opinie ale vremii). După mutaţiile geopolitice din 1989, România ‘a capitulat necondiţionat”, cu speranţă şi entuziasm, în faţa acestor valori şi instituţii ale Occidentului…
