Am aflat la sfârşitul acestei veri, cu uimită bucurie, despre succesul literar al unei românce din Catalonia, Spania. În cadrul festivalului Săptămâna cărţii catalane, desfăşurat la Barcelona între 29 august şi 3 septembrie, Magda Bistriceanu a câştigat premiul Núvol pentru proză scurtă. Núvol este una dintre cele mai prestigioase reviste de literatură catalană care desemnează, anual, cei mai buni autori de literatură. Dintre cei 140 de participanţi, literaţi, scriitori cu experienţă sau debutanţi, o triplă selecţie – a editorilor, publicului şi criticilor – a dat câştigătoare povestirea La cremallera (Fermoarul[i]), a autoarei românce.
Nu ştim prea mult despre reacţia catalanilor la atribuirea premiului unui autor de limbă maternă română. Poate să fi fost uimire, poate şi stupoare că limba lor poate suna mai bine, mai frumos în scrierea unui străin. Faptul în sine vorbeşte mult despre posibilităţile de integrare culturală ale diasporei contemporane, despre adopţia culturală.
Nu este primul eveniment din activitatea Magdei Bistriceanu care pune în legătură cultura română cu cea catalană. În anul 2008 a apărut manualul de limbă română destinat publicului catalan Invitació a l’estudi de la llengua romanesa (Invitaţie la studiul limbii române), a doua apariţie din colecţia „Lingua Mundi”, susţinută de Departamentul l’Observatori de les Llengües d’Europa i de la Mediterrània (ODELLEUM) al Universităţii din Girona. Faptul nu s-a observat la Bucureşti, instituţiile ocupate cu integrarea culturală a României în spaţiul european şi cu promovarea culturii române în afara graniţelor ignorând acest gen de contribuţii neplanificate.
Desigur că bucuria premiului câştigat de un român în cultura catalană este umbrită de părerea de rău a pierderii unui scriitor al culturii române. Despre motivele pentru care Magda Bistriceanu – şi poate alţii despre care nu aflăm – scrie în altă limbă decât cea maternă vom discuta într-un interviu proiectat pentru viitorul apropiat. De asemenea, despre identitatea asumată a unui om plecat din ţara sa şi integrat în alt spaţiu lingvistic. Până atunci, propunem, din nou, spre reamintire, cititorilor povestirea Fermoarul, varianta românească, în rescrierea autoarei.
[i] Povestirea Fermoarul a fost publicată în revista noastră în noiembrie 2014 (avanpremieră în România) – n.red.
Fermoarul
În fiecare seară, la şapte şi trei minute, se urcă în trenul personal, la clasa a doua. Timp de patruzeci şi cinci de minute, cât durează călătoria, nu ridică nici ochii nici mâinile din poală. Ţine pumnii strânşi, încercând să ascundă unghiile tăiate din carne şi cu pete albicioase. Mereu, iarnă sau vară, poartă aceleaşi haine: fustă gri şi pulover negru pe gât. Părul şters, de o culoare inexistentă, îi acoperă jumătate din faţă.
Coboară din tren şi se târăşte, poticnindu-se, până la ultimul bloc de pe strada pustie. Intră fără zgomot, aproape fără să respire. Încuie de trei ori şi nu scoate cheia din broască. Următoarele şapte minute le dedică închiderii obloanelor, ferestrelor şi perdelelor. Când termină, aprinde lumina de deasupra mesei din bucătărie şi ia din dulap o cană mare cu desene, o lingură, un şerveţel brodat în culori vii şi o cutie cu fulgi de porumb cu ciocolată. Deschide frigiderul şi, cu una din cele şapte sticle de lapte, umple cana. Nu mai e nimic altceva în frigider. Împachetează cu grijă şerveţelul. Deschide un picap demodat şi pune un disc. Aerul vibrează şi notele cristaline destramă tăcerea. Când totul e gata, se apropie de oglinda sculptată de pe peretele orb al sufrageriei. Nu ridică ochii de la podea şi faţa îi rămâne stinsă şi pe jumătate ascunsă. Începe să se dezbrace cu gesturi obosite dar hotărâte. Aşază hainele, bine împăturite, una peste alta pe scaun.
După ce totul e perfect ordonat şi armonios, încăperea se umple de freamăte necunoscute, iar ea, cu un suspin de uşurare, ridică anevoie braţele spre cap. Caută fermoarul invizibil şi încearcă să-l deschidă. E ascuns deasupra frunţii, chiar unde se termină părul. La început e greu, trebuie să tragă tare. Picături de transpiraţie îi umezesc tâmplele. Pielea, cu găurile ochilor atârnând de pleoapele străvezii, se deschide încet şi dureros, în timp ce pupilele rămân pe loc, micşorate. Coboară pe nas şi se împiedică de pliurile gurii, unde buzele opun o rezistenţă neaşteptată. Când trece de bărbie, totul devine mult mai uşor: fermoarul alunecă singur, lăsând pe de lături coaja semitransparentă, precum un şarpe dornic de altă viaţă. Cei doi sâni cad peste omoplaţi şi braţe, fără pauză, apoi fermoarul ezită o clipă în dreptul buricului. Dedesubt apar un piept neted şi un abdomen albăstrui. Şoldurile, fesele, coapsele, genunchii şi picioarele atârnă din ce în ce mai uşoare, desprinzându-se descendent şi lăsând în urmă un trup palid şi fragil de copil. Odată eliberată de corpul străin, ridică privirea şi oglinda îi înapoiează un zâmbet poznaş şi adevărat. Ochii îi strălucesc ca după furtună.
Fetiţa are părul de aur şi obrajii catifelaţi. Aprinde toate luminile din casă şi începe să zburde ca un piţigoi dintr-o cameră în alta. Se opreşte la fiecare plantă şi la fiecare mobilă şi le întreabă ce au făcut azi. Se aşează pe unicul scaun din bucătărie şi mănâncă fulgii de porumb, mestecând cu gura deschisă. Din când în când o pufneşte râsul şi se îneacă. Asta o face să râdă şi mai mult şi să se înece iar. La un moment dat, sătulă, îşi şterge buzele cu dosul mâinii, fără să privească spre şerveţel, şi-şi arată toţi dinţii într-un căscat de pisic lenevit. În următoarele două ore nu se mişcă de pe podea: se joacă în şoaptă cu o păpuşă fără picioare. O spală, o îmbracă, o piaptănă, îi spune poveşti care nu se termină niciodată, o învaţă să citească şi împreună inventează alte începuturi de poveşti. E atât de concentrată încât timpul trece peste ea fără s-o atingă. Într-un târziu, amândouă frânte, sting luminile şi se bagă sub pătura albastră de pe pat. Fetiţa îi spune noapte bună păpuşii fără picioare, o pupă de trei ori pe frunte şi o strânge lângă inima ei de piţigoi fericit. Adoarme imediat şi visează planete unde peştii zboară pe deasupra norilor.
Momentul cel mai dificil e dimineaţa. Se scoală cu gesturi moi, ochii plecaţi, părul ciufulit şi gri. Îngroapă păpuşa în cutia de carton de sub pat şi se îndreaptă spre oglindă, cu paşi din ce în ce mai greoi. Pielea e tot acolo, pe jos, ca o frunză uscată. Fetiţa strânge buzele cu o grimasă de ură şi scârbă. Pe zi ce trece, pielea abandonată noaptea devine tot mai ridată, mai pătată şi mai rigidă. Miroase a pământ uitat. O apucă cu unghiile şi tot trupul îi tresare la atingerea morţii. Ştie că trebuie s-o facă, trebuie să se întoarcă în interiorul lighioanei. De multe ori ar vrea să se revolte, să nu intre. Nu ştie dacă e neţărmuita oboseală cea care o opreşte de fiecare dată din gestul prea cugetat, sau propriile gânduri de zădărnicie, sau influenţa invizibilă a lumii exterioare.
Cu ultimele sclipiri de luciditate -sau de inocenţă- se întreabă dacă există vreo pedeapsă mai mare decât bătrâneţea, inexorabilă şi ireversibilă. Îşi răspunde ea însăşi, ca şi cum ar vorbi cu păpuşa fără picioare, că nu poate fi sigură. S-ar putea să fie altă pedeapsă şi mai groaznică, totul e posibil în lumea viilor. Oftează din adânc, strânge dinţii şi ochii şi intră în pielea îngheţată. Urcă fermoarul cu greu, simţindu-şi carnea sfâşiată de zgârieturi feroce. Când ajunge la cap deja nu mai simte durerea. Fiinţa ei s-a golit de toate senzaţiile în afara certitudinii că peste doisprezece ore fermoarul se va deschide din nou.
