Aș vrea, iubiți cititori, ca mai înainte de a vă spune/povesti cum băteau părinții sau bunicii voștri pietrele de moară (către țăranii desțărați de pe maluri de râuri mă adresez, desigur), să vă explic ce înseamnă un zăgaz și cum se face el. De ce mi-a venit în minte munca asta atât de migăloasă și de plăcută, în aer liber, în apa râului și pe malul lui, un fel de scăldat de-o zi întreagă dar cu scop? Păi, uite de ce: mi-am adus aminte că am povestit lucrurile acestea profesorului Florea Fugariu, „Cerberul” meu de limba greacă pe care mă hotărâsem, într-un timp, să-l mai înduplec cu niscaiva trebușoare literare ca să mă mai ierte de Homer și Eschil… N-a fost chip, până nu i-am tradus șapte piese de Eschil și patru cărți din „Iliada” nu m-a lăsat să merg pe la reviste (să nu credeți c-a fost în timpul facultății; trebușoara asta mi-a luat vreo cinci ani postuniversitari…). Dar impactul de atunci, de la prima lectură a „Zăgazului” meu, se ține minte. M-a lăsat să citesc, să explic, să comentez (de teamă că-l plictisesc și adoarme le făceam pe toate odată) – până când m-a întrerupt cu vorbele acestea: – Bă, băiete, tu știi ce faci aici? Tu mi-l citești pe Caesar comentat de Poghirc, mă! M-am cam speriat, pentru că abia apăruse cartea lui Cicerone Poghirc, traducerea și comentariile sale la Caesar adică, și n-o citisem, în ce capcană mă mai vâră „Figaro”? (așa îi spuneam toți în gând). A reluat: – Tot ce spui tu acolo scrie Caesar despre asediile lui la cetățile lui Vercingetorix, cu aceleași cuvinte, cu aceeași tehnică a săpatului șanțurilor și devierii apelor, de unde ai tu cuvintele astea?
Ei, da, despre cuvinte era vorba, și le-am luat, apoi, pe rând: sunt latinești, folosite într-adevăr mult de către Caius Iulius Caesar. Și sunt multe rău, nu e vorba de unul sau două, și grupate calup, adică și dese, încât ai zice – adică: n-ai ce zice, așa este! – că țăranii mei de pe Râul Doamnei fac acum zăgazul de acum 2000 de ani, numai centurionii le lipsesc, dar își dau singuri comenzile din ochi.
Iată ce-ți trebuie pentru un zăgaz: berbece (nu berbec, acesta e al oii!), maiuri, pari (bine ascuțiți și vârful dat prin foc), pană la fiecare par, gratii (e o construcție specială, o descriu mai jos), scări (e burdușită polata sau acioala morii cu ele), fascine, ostreți (sau leoasbe; dicționarul vrea lozbă, lobdă, dar la noi nu zice nimeni astfel), secure, căruțe, stinghii, chișai (nisip cu pietriș mare; eu cred că de aici vine numele Chișinăului, dar nu prea știu solul locurilor ca să confirm), pietre, scripete, funii, sârmă (nu vă mirați de loc, cuvântul este dat drept tracic și de către cele mai sceptice dicționare, a existat și un rege al tracilor numit Syrmos), lopeți, hârlețe, roabe, curători, nuiele, opleți, frunziș, cange, scoabe, cuie, bătătoare, ciocane… Altele, le mai aflați pe parcurs. Cu aceste cuvinte în marea majoritate latinești – iese un „obiect” slav: zăgazul, care este un baraj în felul lui, dar un baraj permeabil, făcut să treacă multă apă prin el sau peste el – dar să și abată o mare parte din ea pe iazul morii, un canal paralel cu râul care duce la instalația de măcinat.
Ați înțeles: moara nu se face pe râu, pentru că vine apa mare și ți-o ia, are apa ei adusă pe iazul ei. Acest iaz se studiază îndelung, adică se observă unde e mai ușor să abați apa pe el, unde permite relieful, cât de drept poți să-l sapi, unde faci un cot… Iazul unei mori se schimbă cu timpul, uneori are trei sute de metri, alteori chiar opt sute, cât a avut iazul morii noastre. El trece de regulă de-a curmezișul chingilor de pământ ale oamenilor și trebuie să negociezi cu fiecare în parte pentru cât pământ îi iei (de obicei se negociază în zile de luat uiumul la moară: cine se învoiește cu zece zile, de pildă, timp de zece zile își mută locuința la odăița morii, adică își aduce aici plapumă, cearșaf și pernă, și ia uiumul – 5% de obicei, sau cum îl fixează el – din ce se macină; pot fi zece zile într-un an, dar și în doi ani, iar rotația „creditorilor” se face după un calendar bine stabilit, fie vară, fie iarnă, moara macină – iar dacă te țin curelele, adică dacă e gloată, stai și noaptea de capul ei).
Cam totul se plătește în porumb și grâu la cheltuielile unei mori pentru că, Jupâneștii fiind sat de deal-munte, ca și satele dimprejur, locuitorii își asigură cerealele din dusul pe Vlașca, merg acolo cu oale, lemne, țuică, fructe și se întorc cu sacii plini, și e mult, că au vite multe, dacă vii de pe Vlașca fără 50 – 60 de duble de porumb râde lumea de tine, și sunt mori puține pe râu, că e greu să organizezi viața dintr-o moară și din jurul ei: performanța lui tata a rămas unică în istoria locurilor, încât și astăzi, după 50-60 de ani, când îi spui cuiva de peste șapte sate de Moara lui Domnu Cice știe de ea (iar eu mă „legitimez” prin satele de pe Râul Doamnei nu ca profesor, domn de la oraș etc. – ci la fel: sunt fiul lui Domnu Cice care a avut moara din Jupânești). El nu a fost morarul, era proprietar, avea și salariu de învățător – și el, și mămica, iar bunicii, amândoi pensionari. Trec peste invidiile invidioșilor vremii – multe, dar toate depășite – și vă spun că a fost cu adevărat respectat și chiar iubit, lucrul acesta văzându-se mai ales când era moara stricată (zăgazul rupt sau axul, roțile etc.) și trebuia să meargă fiecare la kilometri distanță (în josul râului, la Moara Gică Marinescu de la Dârmănești, sau chiar la Moara lui Crasan de la Piscani – sau în sus, la Victor Mateescu de la Păcioiu – toate, mori mai mici și foarte solicitate), iar unde ajungeau era gloată, așteptau și două zile să le vină rândul la măcinat: atunci se rugau toți la Domnu Cice să repare mai repede ce e stricat – și, desigur, începea și micul șantaj sentimental, că e mâna de lucru scumpă, că nu se găsesc căruțași (șantaj din care mai rezulta câte un binevoitor să ajute voluntar) – dar, împins oarecum și de dorințele oamenilor, domnul învățător îi dădea zor…
Cât despre uium, era calculat astfel încât să nici nu-l simtă omul, pentru că el venea să macine cu sacul sau traista pline, abia legate la gură – iar mălaiul rezultat se afâna, deci își mărea volumul, rezultând sacul la fel de plin: cei care reușeau să înșele vigilența morarului se trezeau că nu le mai încape în sac, și trebuia să-l lase de la sine în ladă. Din acest uium se îmbogățea tata – după ce ducea la Pitești, la moara statului, cotele săptămânale, însemnând cam două căruțe doldora de saci cu porumb de câte cinci duble sacul…
Apropos, mi-aduc aminte de o farsă făcută de nea Ion Onașu, morarul din copilăria mea, unuia căruia îi luase mai mult uium: omul umblând după o țigară sau nu mai știu ce prin curtea morii, și terminându-i-se măcinatul, morarul s-a apucat să-i bage el mălaiul în sac, iar la urmă a prins motanul morii și l-a pus în completare, legând apoi sacul și strigându-l pe stăpân să vie să și-l ia. Afurisitul de motan a stat la început cuminte, că în sac era cald de la cereala abia zdrobită, dar când a luat ăla ditamai povara s-o salte pe umăr a început să se zbenguie și să miaune, și s-a iscat un râs în moară printre oameni de-i dârdâiau pereții de scândură. Pasămite, morarul a vrut să-l învețe ce înseamnă expresia „Te-am prins cu mâța-n sac!” dar – tot el a fost câștigat, că omul a dat drumul motanului dar nu s-a mai gândit că are mai puțin mălai decât trebuia… Poate chiar de aici vine expresia, mâțele fiind în general prezente prin silozurile de cereale – vezi Egiptul antic, de unde și vin ele – și, în special, foarte curioase să intre prin cutii, sacoșe, nefiindu-i de loc greu cuiva să facă legătura: pot lua din cutare recipient atâta cantitate cât este volumul acestui animal.
Nenea Ion Onașu, pentru că despre el este vorba, avea un cântec al numelui pe care noi, copiii, i-l cântam/strigam pe marginea drumului când îl vedeam venind, sâmbăta seara, cu traista plină de ciocane de la fierari (le dădea la ascuțit, ca să bată pietrele morii cu ele duminica). Cântecul este în ton cu farsa de mai sus, și sună așa, fără să știe cineva ce înseamnă în amănunt:
„Ion Barabon
Bagă pisicile-n tron
Și le-ncuie cu cheița
Și le suge bășinița”
Murea morarul când și-l auzea, nu alta…
Dar să lăsăm politica fiscală și pisicile piramidelor lui Pisistrate, și să le luăm pe rând pe cale ale zăgazului, cu gândul la lucrările genistice ale lui Caius Iulius Caesar pentru cucerirea pe metru pătrat a Galiei.
Berbecele este un trunchi de aproape un metru înălțime, bine fasonat, din stejar sau alt lemn mai greu – salcâm, de pildă – care are patru urechi (toarte). Acestea sunt din nuiele de alun mai groase, cojite, fierte în ulei, și bine curbate: un capăt se introduce adânc într-o gaură a trunchiului, celălalt capăt în gaura de jos. Va fi luat de doi bărbați, de trei sau chiar de patru – fiecare de câte o toartă – și ei vor bate cu el parul în pământ, adică îl vor ridica cât pot de sus și-i vor da drumul în capul parului, înfigându-l astfel în pământ, în albia râului. Berbecele stă, de obicei, în curtea morii, la acioala povernei sau chiar în povarnă: îl folosesc oamenii drept masă sau, culcat, drept scaun. Trebuie să ai mai multe berbece, unele mai mici (mai ușoare), tot cu patru toarte/urechi dar putând fi ridicate doar de doi oameni – asta, pentru bătăile de început sau pentru parii mai mici. Trebuie, desigur, și rezerve: uneori berbecele se sparge, alteori cade în apă și nu mai este prins.
Oamenii, cei patru sau câți se prind la un berbece, stau acolo, sus, pe gratii. Acestea sunt niște „schele mobile” absolut necesare, Caesar le laudă în mod deosebit în „De bello galico”. Practic, sunt ca niște aripi imense ce se sprijină pe pana parului, pană care este o stinghie solidă introdusă/pusă într-o scobitură, cam la doi coți de capătul parului. Scobitura din trupul parului este, desigur, trapezoidală, iar pana intră în locaș prin lateral și se înțepenește. Gratiile au, mai întâi, două lemne lungi ce ajung de pe malul râului până la par. În final, se îmbină ca un guler al parului, sprijinindu-se pe pana lui – și, pe măsură ce parii se îndesesc, și pe ale altora, căci penele nu se mai scot, se fixează în cuie unele de altele. În partea dinspre par, lemnele, legate și ele între ele prin stinghii bătute în cuie, desfășoară două aripi în dreapta și-n stânga, adică un pat din lați bine întrețesut, practic dintr-un lemn pleacă șase sau șapte, uneori și opt lați (lăturoaie) destul de groși, care sunt barați de patru sau cinci opleți, alte scânduri. Lucrul iese și din cuie, dar o gratie elegantă se face ca un coviltir de căruță: lemnele se întrepătrund prin găuri pătrățoase, nici n-are ce căuta fierul între ele… Ultimul oplete, cel de la margine, e mai mereu nou, pentru că se înlocuiește des, de el fiind atârnate gratiile în clădirea morii și transportate cu brațele în general. Opleții trebuie să fie din lemn câlțos, care nu crapă și nu se sparge, pentru că în ei se fac găurile prin care trec lații. Aripa nu este pătrată, primele două sau trei etaje sunt mai lungi, apoi celelalte se mai scurtează.
Acesta este patul oamenilor care bat cu berbecele, trebuie făcut cu grijă, cât de larg se poate și cu ochiuri mici ca să nu scape picioarele prin ele; se alege un lemn tare, rezistent. Acestei „schele mobile”, Caesar îi zice grates, „pe românește” ca să spun așa, iar aripilor lui – alae, pe latinește de data aceasta. Este indispensabilă. Mai întâi stă ridicată în sus, la înălțimea parului, și coboară treptat până aproape de fața apei pe măsură ce parul intră în pământ.
Parii sunt lungi, de cinci-șase metri și chiar mai lungi, și groși ca pe piciorul omului. Se alege fagul, pentru că pădurile noastre sunt pline de el, dar e bun și stejarul. Nu se mizează atât pe rezistența la umiditate, pentru că un zăgaz nu e făcut să dureze ani mulți – deși nu se supără nimeni dacă chiar nu se mai strică; importantă este rezistența la forța curentului, mai ales că veți vedea câtă greutate țin între ei.
Un zăgaz nou – eu am apucat și un asemenea zăgaz – se începe de obicei cu parii din mijlocul râului. Se bat doi pari, unul în susul apei celălalt în josul ei, la circa un metru distanță între ei, apoi începe țesătura spre un mal și spre celălalt, putându-se folosi chiar două echipe. Cei trei sau patru oameni stau sus, pe gratii, după ce au fixat parul în albie cu frânghii și l-au proptit în scări – foarte necesare în acest scop; dar mai mult cu umărul se mișcă și se țin locului lemnele.. La un par de șase metri bați cu berbecele și o jumătate de conac. Ai zice că e greu, dar când îi vezi îți vine să și râzi. Ei își ritmează loviturile cu un cântec al lor, fără multe cuvinte dar cu interjecții strigate puternic:
Una, una, hăău!
Hai ș-a doua, hăău!
Hai ș-a treia, hăău!
Ș-o vătuie, hăău!
Ș-o gutuie, hăău!
Hai ș-a șasea, hăău!
Ș-o duduie, hăău!
Ș-o lămâie, hăău!
Iapa!
Când strigă unul dintre ei „Iapa!”, sar cu toții în apă lăsând berbecele pe gratii. E semn c-au obosit. De aceea au și vorba: „Hai să-i mai dăm de-o iapă!”
Nu vă mirați de această vorbă, mai bine amintiți-vă expresia din Ion Creangă: „O fugă zdravănă de iapă până crapă, și gata!” Și caii au ritmul lor, timpul lor de alergat. Dar atenție, vă rog, expresia din Creangă este, cel mai probabil, un joc de cuvinte (pentru filolog): să nu vă închipuiți că iapa leșină după un galop sau că-i crapă burta la propriu. Când zicem că e ger de crapă pietrele, sau lemnele, nici ele nu se fărâmițează, nu se despică, ci doar pocnesc – iar dacă cineva crapă de foame înseamnă că-i ghiorăie mațele, de pildă – deci are nevoie de crăpelniță, leac pentru crăpat, adică hrană. Sensul prim al lui crepare în latinește este a face un zgomot (mare), crepare aureolos înseamnă „a suna banii de aur” (numărându-i), iar Plaut are chiar expresia Intestina mihi crepant, „îmi ghiorăie mațele” în limba română s-a dezvoltat acest sens secundar ce sugerează ruperea, sfâșierea. Vă mai amintesc crepundia, o jucărie pentru copii (pârâitoare) – dar și oarecum paradoxalul crepusculum, care înseamnă chiar crepuscul, apus de soare: se pare că anticii simțeau acustic schimbarea zilei cu noaptea, parcă auzeau cum pocnește ceva în ceruri. Și noi, când zicem se crapă de ziuă, la fel, parcă răzbate în limbă sentimentul lor și auzim osia universului cum scârțâie. … Așadar, iapa „crapă” după un galop zdravăn, adică începe iarba să i se agite în burdihan, pârâie dacă ați văzut cum este, adică – mai puțin elegant decât atâta nu pot să fiu – face ca turcul când „floarea iese”, cei care știți românește bine mă înțelegeți – iar ceilalți: urmăriți caii după alergare și vă veți convinge că nu cade niciunul lat…
„Iapa”, la zăgaz, durează cam un sfert de oră, dar și o jumătate – după cum e vremea de caldă și stăpânul de aproape.
Mai cântă, apoi, un cântecel care le ritmează bătăile:
Îu!
Capra-n grâu
Iedu-n râu
Nicu-n apă pân-la brâu
Îu! Îu! Îu!
Aceste cântecele nu sunt spectaculoase, au importanță mai ales pentru ritm; nu le-am găsit prin colecțiile noastre de literatură populară – și, de altfel, cred că multe dintre ele sunt improvizații. Se adună, aici, și acele scrântituri de limbă cu sens licențios care se spun în interjecție (Fluture pe punte, / Fluture sub punte, etc.), și strigături de la Lăsata secului (Aoleu, mă! / Ce ți-e, mă? / A rămas Leana nemăritată, mă! / Și ce să-i facem, mă? / S-o luăm pe lopată / S-o aruncăm la Gheorghe-n vatră ) – ba chiar și poezii ale numelor (Dumitre, Dumitre / Picioare sucite. / Căciulă cu dop / Hop, Dumitre, hop!). Toate aceste poezele, ei le rup în accente după cum își ritmează lovitura: își țin toți odată respirația, ridică în același timp berbecele – și-i dau drumul drept în capul parului, n-au voie să ezite; de altfel, este o concentrare în armonia lor care-i face pe toți să fie ca unul singur.
Făcutul zăgazului, lângă sat, devine o sărbătoare a tuturor, de fapt: copiii se scaldă printre pari și fascine, caii pasc ori beau apă, femeile vin cu oalele de mâncare și se opresc să privească, focul pe malul râului e nelipsit, ulcioare sau sticle cu țuică se odihnesc prin toate tufișurile… Dar mai ales instrumentele de pescuit, toate sunt la ele acasă aici – și nu mă refer la undițe și alte scule moderne. Nu; e vorba de cele necesare reverberării zăgazului, în amonte sau în aval. Mai exact, râul nostru despletindu-se în voie printre zăvoaie și prundișuri, tinerii, ajutați sau îndrumați și de oamenii de la zăgaz, secau aproape zilnic câte un crac de rău (așa i se zice, nu zâmbiți, e vorba de o răzlețire mai lungă a apei, cu bândii și răgălii proprii – care gâlgâie de pește mărunt, dar și mai măricel). Or, ca să seci acest crac de râu identificat undeva prin jurul zăgazului, trebuie mai întâi să faci un zăgaz, nu este așa, unde se formează el – dar de data aceasta unul prin care să nu mai treacă nici fir de apă, iar ce e după el să devină baltă. În jos, la gura acestui crac de râu, se face un urdiniș unde se pune leasa, o împletitură de nuiele în formă de glugă în care vor nimeri, nu este așa, peștii care vor să fugă. Prin bândii se pun vârșe, un fel de damigene tot din răchită în care peștele care intră nu mai poate ieși pentru că gâtul vârșei este întors înăuntru și vârfurile ascuțite ale răchiților îl înțeapă. Când cracul de râu este secat, se merge prin el cu sacul, o plasă foarte largă legată de o pliviță (lemn de alun curbat), sau chiar cu valul (două sau trei asemenea plase, una lângă alta). În bândii se aruncă var, coji de nuci verzi – sau se dă chiar cu dinamită, încât peștele este amețit sau, în cazul dinamitei, omorât prin spargerea bășicii de aer din cauza zgomotului.
În felul acesta lângă zăgaz vine încontinuu pește proaspăt, astfel că focul este necesar pentru mămăligă – care trebuie să fie mereu caldă – și prăjelniță, neapărat făcută în tigăi mari, cu untură de porc multă și pește mic dat prin mălai… Cine mai apucă, ia și pentru acasă „peștic”, să-i bucure pe cei bătrâni, dar bun ca pe malul răului, asezonat cu porumbi copți, de pildă, sau cu dovleac pus în spuză ori cartofi băgați în oală de pământ și ținuți în miezul jarului – pentru că la zăgaz se lucrează și vara târziu, sau chiar toamna, depinde când se strică – asemenea bunătăți, ziceam, sunt de întreținut cu sfânta noastră țuică numai aici, la botul calului, al câinelui, al râului…
Asta e cu parii, „dinții” zăgazului. Între timp, pe mal se fac fascine și se cară ostreți. Aceștia sunt trunchiuri groase de stejar, lungi cel puțin de doi stânjeni (stânjenul are 1,98 m), aduse cu căruțele deschiolate sau târâte cu chișerul din deal până la malul apei – sparte, apoi, în două, o jumătate abia putând fi trasă de doi cai, tot cu chișerul înfipt în capătul ei de care se leagă șleaul cu un lanț gros. Această jumătate se mai cheamă leoasbă.
Este patul zăgazului: se așază între pari, devenind un fel de cofraj pentru materialul următor.
Am ajuns, astfel, la fascine. Se iau mai întâi două sârme lungi și se întind pe pământ. De-a curmezișul se pun, peste ele, nuiele de alun dar mai ales crengi de salcie ori de ainine, cam o jumătate de căruță la o fascină. În patul rezultat se pun, apoi, roabe și lopeți și purtărețe (copăițe) – fiecare cară cu ce poate – de chișai (pietriș mare), dar și pietre ori bolovani. Peste grămadă se așterne iarăși strat de ramuri – și întregul rezultat se împachetează cât de strâns, sârmele de dedesupt servind la legarea sigură a fascinei. Se mai leagă, apoi, și cu alte sârme, desigur. „Sarmaua” aceasta este cărămida de bază a zăgazului, ea va fi aranjată în spatele ostretelui deja pus între pari. Un ostrete ține, astfel, în spatele lui, cam trei rânduri de fascine, bine îndesate, construite cu migală sub apă, unde oamenii cei mai pricepuți se scufundă (în apă e mai ușor de mișcat/manevrat lemnul cel greu, ca și fascinele, de altfel).
Nu un zăvoi întreg, ci mai mult decât atât intră la un zăgaz, încât tata și-a făcut socoteala și a găsit că ar fi mai ieftin să schimbe chingi de pământ de pe deal cu zăvoaie de lângă moară și zăgaz; a găsit repede mușterii, dar își cam înșela partenerii, pentru că de când intra în vorbă cu ei până chiar și la semnarea actelor tot își tăia tufanii cei groși din deal și-i aducea în curtea morii – pe când aceștia, de aici, nu aveau ce face cu plutele cele mari iar de nuiele și frunziș, la fel, n-aveau nevoie…
Cu ostreții și fascinele s-a pus, astfel, temelia, sau talpa, sau grinda. Urmează alt lemn greu fixat de-a curmezișul apei, între pari, alt strat de fascine, mereu pari mai mici înfipți acolo unde crezi că va ceda construcția, pari oblici de sprijin, apoi sârme și iar sârme legând tot ce se poate, scoabe legând între ele toate lemnele…
Desigur, forța apei va fi undeva în mijlocul răului (i se zice vierul apei, este vijoiul central), aici trebuind să se lucreze mai cu spor. Ei bine, de asta n-au grijă oamenii, e floare la ureche – pentru că au o metodă sigură de a dirija acest șuvoi: undeva, în susul râului, la 30-40 de metri, ei construiesc o jumătate de zăgaz, dinspre un mal sau dinspre celălalt, care va abate curentul apei către partea așa-zicând terminată a zăgazului celui mare, dându-le astfel răgaz să umple golul rămas. E treabă de minte inginerească sau de pricepere bătrânească: faci un singur asemenea zăgaz, două, încă unul și mai sus…
Zăgazul în întregul lui are cam 20 de metri lungime: în final i se face „coroana”, adică se fasonează capetele parilor, se pun stinghii între ei, chiar lemne – încât poate fi și o punte peste rău. În spatele zăgazului, imediat lângă construcție, apa este netedă și lină, aici bate podetele, de-l prinzi în undiță din zbor – dau numai cu momeală de coropișniță – , iar nisipul și pietrișul răului se tasează cu timpul, încât ai impresia, când îl calci sau când îți aduci aminte de el, că este tare și neted și lunecos ca gingiile ori, mai palpabil, ca cerul gurii deasupra dinților. Acest pietriș este inspectat adesea de către morar, să vadă dacă s-a făcut vreo gaură pe undeva și să alerteze oamenii ca s-o repare din timp. Repet: grija mare este pentru baza zăgazului, aceasta trebuie să fie solidă, prin țesătura din apă și, desigur, pe deasupra ei putând să curgă în voie râul în drumul lui: iazul și-a luat pentru sine cât i-a trebuit.
Construcția întreagă creează, însă, oarecare probleme: apa curgând la vale de sus, la început diferența de nivel este mică, de vreo doi metri să zicem, dar cu timpul se formează un scoc în fața zăgazului, la fruntea lui cum se zice, și fundul răului începe să se miște, ochiul se adâncește și se lungește – astfel că în câțiva ani te uiți la clădăria de lemne ca la ceva destul de înalt. Râul a revenit la unghiul său de cădere, după ce un timp și-a netezit curgerea. Cemai, te gândești la altul, sau la mereu întărirea acestuia…
Iar dacă e prea multă apă pe iazul morii, lucrul nu deranjează, pentru că în sus de moară, la 30-40 de metri, se construiește lateral un stăvilar cu trei sau chiar patru stavile care, ridicându-se după necesități, lasă preaplinul să se reverse în răul stăvilarului, ce-și are albia lui, făcută odată cu moara, ducând, desigur, la râul mare.
Când le aduc aminte de iazul morii și chestiunile de mai sus, prietenii mei din copilărie insistă să le povestesc și despre întrecerile noastre pe el. Ei, da, era lung, avea adâncime constantă cam de un metru, un metru și ceva – și înotam pe el la vale de la zăgaz până la moară în grupuri întrecărețe, ca să zic așa, adică fiecare grup formându-se și luându-se la întrecere în legea lui. Nu era tocmai drept, la o salcie bătrână, prin mijlocul Ceairului, făcea un mic cot, iar aici era Ochiul vesel, locul de scăldat al băieților. De din jos de moară, la un alt cot, umbrit de data aceasta de câțiva anini înalți, era Ochiul trist, bândia fetelor; desigur, separația este foarte relativă, mai mult sensibilă… În fapt, la Ochiul vesel băieții jucau cărți „grele” (mai ales poker, cu miză ponderată, un chibrit sau 25 de bani), pe cete, ascunși pe la umbrele poienii – iar fetele își dădeau în cărți sau jucau jocuri mai ușoare, cum ar fi „Popa Prostu”.
Insist, și vă amintesc că aici suntem pe meridianul scurt al României politice, de la Bălcescu la Antonescu (prinzându-se și Ceaușescu în horă), pe această linie s-a fixat soarta țării noastre în epoca modernă, cu riscuri ce implică totdeauna ideea de joc. Amintiți-vă de ceea ce s-a numit „politica de risc a bătrânilor liberali”: ei au jucat la zarurile istoriei – spre disperarea lui Eminescu, de pildă, cu care nu pot să nu fiu de acord – chiar Țara, făcându-și, mai apoi, un titlu de glorie din faptul că până la urmă au câștigat. Da, domnule, ai câștigat, dar aveai dreptul la o asemenea provocare de destin, în numele unui popor?! Nu cumva asta ne-a schimbat soarta, ca în imnul lui Mureșanu? Or, soarta este un dat etern, cum s-o poți schimba fără a deveni altceva? Nu cumva chiar suntem altceva decât am fost?! De altfel, eu cred că la Mureșanu era „Deșteaptă-te, Române, croiește-ți a ta soartă”, nu „croiește-ți altă soartă”, și s-a preluat greșit stihul prin contaminare și rodare a cântecului.
Nu fac istorie aici, dar vă rog să mă credeți că din toată copilăria mea cele mai pregnante amintiri sunt acestea, despre jocurile de cărți: se practicau peste tot, popa Birlic (așa i-a rămas numele) juca „66” și Licitație (ambele sunt din zona Bridge-ului, pe care îl practic, și eu, încântat) cu învățătorii, primarul cu notarul jucau Tabinet, lumea la moară juca Șeptic… Nu table, nu șah, nu țintar nu barbut (Doamne ferește!) sau alte jocuri de petrecere – ci neapărat jocuri de-acestea unde norocul se combină cu o inteligență subțire, i-aș zice chiar viclenie gândindu-mă la cacialmalele atât de des puse în calcul. Acum, privind retrospectiv, îmi face impresia că era un freamăt colectiv inconștient, toți își provocau destinul, așteptau ceva de la viitor, o schimbare de soartă… Și iată-i, pe toți, cum s-au risipit în cele patru zări, profesori, ingineri, politicieni sau politruci, militari, simpli muncitori – dar departe, foarte departe de sat, unii venind doar cu numele pe acasă (despre cei de a căror moarte știm, vorbesc), alții cufundați cu totul în nisipul istoriei…
Revin la salcia de mai Ochiul vesel: știu că tata se uita cam ciudat când trecea pe lângă ea, și odată l-am surprins stând de taină cu taică-său, bunicul meu, la un ciocan de țuică, în pivnița bătrânului, și crezându-se singuri; am surprins, adică, numai replica asta: „– Care salcie, mă, aia de am îngropat noi pușca la rădăcina ei?” Mai târziu mi s-a explicat: era vorba de arma tatii din război pe care au rupt-o și-au îngropat-o ca să nu-i găsească cineva cu ea în casă… Tocmai acolo a mâncat râul, riscând s-o scoată la suprafață – ceea ce nu s-a întâmplat, după limitata mea știință.
În fine, eu vorbesc de timpuri trecute, pentru că moara lui tata nu mai există, în locul ei este acum poiană, încă din anii 70 ai secolului trecut a fost mai întâi confiscată de către stat, apoi lăsată în paragină, apoi dezafectată și luată cu un camion tot de către stat, tata fiind despăgubit cu celebra sumă de 900 lei pentru „utilaje”. Nici râul nu mai există, l-a luat tot statul, fără zăgazuri cu fascine, gratii și alte antichități de-astea, ci simplu, prin tunele pe sub munți, pentru hidrocentrala de la Argeș (unde s-a mai luat și Vâlsanul, și Topologul… văi mai mult uscate astăzi); ce e acum, gârlița pe care o trecem cu piciorul, este un afluent al răului, Cernatul, lăsat nu fără părere de rău de către harnicii constructori din munți ca să nu rămână valea seacă de tot. Iar la noi, pe unde săpăm, prin jurul fostei mori sau al fostelor zăgazuri, ies și acum la suprafață bucăți mari de lemn înnegrit, pari groși, sârme ruginite…
Cuvintele, însă, sunt acestea pe care vi le spusei eu ca să nu se piardă și ele: ne amenință, ori nu, eu nu știu – dar e cert că ne spun că am fost cândva romani.
