În Stilistica limbii române, 1944, una dintre cele mai interesante cărţi ale lui Iorgu Iordan şi una dintre cărţile de înţelepciune ale culturii noastre, sunt discutate pe larg fapte de limbă ce implică participarea afectivă a vorbitorilor. Iorgu Iordan găseşte şi vocale lungi la Creangă (pe care, de altfel, îl va edita, dar mult după război, într-o ediţie critică ce a devenit, astăzi, de referinţă), şi cuvinte transcrise silabic de Caragiale, şi multe, foarte multe notaţii în text ce indică rostirea la Brătescu-Voineşti. Noi nu-l lăudăm pe Iorgu Iordan care, la bătrâneţe, a scris atâta şi fără rost (memorii, convorbiri, dicţionarul de nume bulgăreşti din limba română, prefeţe) – dar atragem atenţia asupra uneia dintre ultimele cărţi serioase cu acest titlu, pe această temă. El se dezleagă de norme în studii – dar se leagă imediat cu ele când editează un text (la Creangă, abia păstrează numai câteva forme vechi, ca „eșantion”). În perioada interbelică studiile de stilistică ale limbii române erau mai dese şi mai aplicate. Expresivitatea limbii române, de Dimitrie Caracostea, este o capodoperă a literaturii române, carte scrisă ca să fie citită ca un roman ştiinţific (el demonstrează că cel mai frumos cuvânt românesc este pururi, introduce noţiunea de estem, articulaţie frumoasă a limbii, şi vorbeşte despre limba vorbită ca expresivitate, din piaţă ori de pe stradă; nu autorii, cu genialitatea lor, duc limba către culmi expresive, ci există în sine însăşi aceste culmi, trebuie doar să le descoperi; cartea nu s-a reeditat, nici nu se prea discută). Limba română, a lui Sextil Puşcariu, volumul din 1940, este un adevărat eseu despre românism prin studiul limbii. Acest tip (gen) de abordare mai largă, culturală în fond, a limbii române aproape lipseşte astăzi, domeniul s-a specializat, despre lucruri generale se scrie puţin, au apărut ştiinţe noi, cum ar fi pragmatica, ce tind să ia lucrurile de la zero; după ce s-a consumat furia structuralistă în domeniul limbii s-a schimbat viziunea despre limbă în general.
Stilistica limbii române, de Iorgu Iordan, ediţia din 1944, constituie şi azi o lectură de-a dreptul atractivă, îmbinând ştiinţa cu literatura, lăsând loc acelui relativism care, pentru că este interogator, pune cititorul în dialog cu textul şi cu problemele generale ale limbii. Dacă este să-i reproşăm ceva autorului, îi reproşăm că nu se ocupă şi de Eminescu. Autorii săi preferaţi sunt Brătescu-Voineşti (miza lui Caracostea de fapt; scriitor considerat clasic în viaţă: iată că abia mai ştie lumea cine a fost), Caragiale şi Creangă. Pe Eminescu îl citează o singură dată, cu un vers din manuscrise: ”falnic belfer molfăieşte fonfăind farafastâcuri”,comentând: „alcătuit anume spre a imita, în batjocură, vorbirea unui profesor, pentru care poetul n-avea stimă, înainte de toate, dacă nu exclusiv, din cauza valorii lui absolut inferioare. Impresiile acustice sunt aici mai complicate decât par la prima vedere, căci f se combină cu diverse alte sunete (în primele trei cuvinte cu l, care imită mişcarea înceată a organelor articulatoare, în al patrulea cu o, ă şi n, menite să redea fârnâiala neînţeleasă, iar în ultimul cu a, al cărui timbru bogat şi sonor evocă vorbăria gravă şi goală”. O notă de subsol (toate cărţile lui Iorgu Iordan au note de subsol mai interesante decât textul!): „Cf. şi goga, gogo etc., care, în diverse limbi, înseamnă prost. La noi Goga, hipocoristic de la Gheorghe, are, din această cauză, sens peiorativ (aminteşte de gogoman). Mai interesant este amănuntul că numele etnic al Găgăuzilor a devenit apelativ şi sinonim cu prost. Să se compare şi deformarea intenţionată a lui Agamiţă Dandanache în Gagamiţă, apoi numele Gâgă, dat unui personaj (şi… colaborator) fictiv al foii umoristice Gluma, în fine „sinonimia” lui Ghiţă cu porc (provocată de guiţatul acestui animal sau, mai probabil, de interjecţia gâţ(ă) cu care se cheamă porcii, cum presupune indirect V. Bogrea”.
Ce-ar mai fi de adăugat la atâtea exemple care vin în cascadă? „Gâgă” a redevenit personaj de revistă în anii ’70 ai secolului trecut, prin Săptămâna lui Eugen Barbu, iar în zilele noastre s-a importat din limba franceză „gaga”, sinonim pentru „senil” (se spune despre cineva bătrân, uituc, dar cu pretenţii – de pildă despre un pedant – că este gaga). La mine în sat este neamul lui Gângă, ai cărui membri sunt cam gângăviţi. Nu prea mai poţi, însă, discuta foarte liber chestiuni de acest fel care privesc defecte omeneşti ori aduc animalicul în prim plan.
Tineretul universitar actual provine aproape exclusiv din rândul urbienilor (populaţie de oraşe). Am avut o experienţă personală în acest sens. Le-am spus unor tinere studente că numele zilelor săptămânii sunt, la noi, păstrate din latineşte, şi încă mai mult: că fiecare zi este distribuită unui nume de vacă. Zâmbete abia stăpânite, drept pentru care am scris cu creta pe tablă aceste nume: Lunaia, Mărţana – Marţolea, Miercana, Joiana – Joian, Vinerica, Sâmbotina – Sâmbotin, Dumana – Duman. Eu n-am experienţă pedagogică prea lungă, abia odată cu tranziţia am redevenit şi profesor, astfel că nu ştiam pulsul noilor generaţii de studenţi. Râsul, isteric i-aş zice, al câtorva fete despre care am avut impresia că s-au trezit brusc dintr-un grajd de vite, m-a pus însă pe gânduri. A trebuit să vorbesc despre metafora ochiului de vacă în mitologia greacă, despre Hera-cea-cu-ochi-de-vacă, soţia lui Zeus, despre vacile Io şi Europa, amantele aceluiaşi Zeus. Nici aşa n-a prea mers. Un tânăr isteţ foc mi-a recitat, în replică oarecum, două versuri din Mioriţa: „Mioriţă laie, / Laie bucălaie…” Chiar aşa… zoofilie la ciobanul mioritic în replică la iubirile lui Zeus?!
Abia când am „îndrăznit” (fără suport ştiinţific) să afirm că vaca este animalul preistoric domesticit de om înaintea calului, am mai putut stăpâni clasa. Cred că animalul numit cal şi armele de fier sunt specifice indo-europenilor, care au dislocat vechile populaţii din spaţiul mediteranean ce venerau vaca şi foloseau lutul ars şi aurul. Abia astfel, revenind la origini, prezentând lucrurile ca şi când ar fi vorba de un tratat (manual) de istorie – din care, chipurile, citam – am reuşit să captez atenţia şi să le fac pe tinerele studente urbiene să-şi noteze numele date vacilor şi boilor în româneşte. Vreau să spun că acest scientism începe să funcţioneze, ca mod de a exista şi de a cugeta, de la vârstă foarte fragedă, că tot ce nu e ştiinţă este refuzat ori batjocurit de către tineri. Iorgu Iordan mai putea vorbi, la 1944, de guiţatul porcilor la un curs de limba română; azi cuvintele de acest fel aduc cu ele corpul material, oarecum ca în proverbul „vorbeşti de lup şi lupul la uşă”. Iar Lunaia, vaca mea din copilărie, ori Joiana, vaca tinereţilor mele universitare, n-au trecut nici 40 de ani de când erau animale vii şi învăluite numai şi numai în abur sfânt de lapte. Secolul şi mileniul s-au schimbat deja, de vreo 15-20 de ani trăim în altă lume, în altă eră – şi nici măcar noi, cei de vârstă medie, încă n-am aflat acest lucru.
