O abundenţă de probe arheologice ne arată că vechii indo-europeni, sau arieni în scrierile mai vechi, erau originari din stepa pontică, care ţine din Est-ul României până în Asia Centrală, dar mai ales din actuala Ucraină şi Sud-vestul Rusiei. Ei au fost primii în istoria umanităţii care au domesticit calul. Ei s-au extins mult, din Vestul Europei până în Vestul Chinei, deşi influenţa lor directă şi permanentă spre est a fost mai mult sau mai puţin stopată în India. (Gradul de influenţă al lor în China rămâne un mister.)
Începând cu evul mediu, cu puţin înainte ca savanţii islamici să producă identificarea falsă, cuvântul „Turan” sau „Turanian” a fost asociat cu turcii sau cu popoarele tuco-mongole în general. Această confuzie a fost întărită în secolul al XIX-lea de către gânditorul evreu ateu „maghiarizat” Armin Vambery, fondatorul ideologiei pan-turaniste. Dar iniţial, „Turan” şi „turanici” se referea la un popor arian-iranian, rival aprig al perşilor zoroastrieni. Aşa se explică de ce Oswald Spengler, în opera sa postumă neterminată şi netradusă, se putea referi la ţara natală a arienilor şi a complexului cultural al conducerii calului ca la „Turan”.
Spengler scria că indo-europenii accentuau „cerul în loc de soare” şi „nu se gândeau la soare ca la o stea, ci mai degrabă la lumină, la roşeaţă, la strălucire, căldura Raiului…” Zeii acestui „Turan” erau simple „expresii ale polarităţii”, nu sudicele „imagini colorate ale unui set de figuri”. Ei erau „puteri compuse, nu figuri concrete… Nu erau zei personali” (1)
Cel mai interesant şi convingător aspect al acestui portret al indo-europenilor este acela că spiritualitatea lor era fundamental anti-umanistă. Ea poate fi probabil văzută ca o anticipare păgână a doctrinei Sf. Ioan Gură de Aur după care Dumnezeu nu are nimic în comun cu lucrurile create, sau măcar ceva analog acesteia. Este foarte departe de tentativa revizionistă a Renaşterii de aşa-zisă revitalizare a moştenirii precreştine a Europei.
Indo-europenii cuceritori au distrus zeiţa deja degenerată a fertilităţii ce aparţinea Europei de Sud pre-ariene, care a devenit mai mult ca probabil o „babă obosită” pornografică anti-matriarhală – o matroană potrivită oricărei culturi bazată pe homosexualitate. Ea a supravieţuit parţial în civilizaţia clasică, dar a fost virulent combătură de tot ceea ce era cu adevărat indo-european în ea, până la urmă fiind distrusă definitiv de creştinism. Nimic nu este mai tipic umanist decât sodomia homosexuală, încât spiritualitatea indo-europeană nu s-a putut fundamenta pe umanism în niciun fel.
Din acest scurt studiu, am clarificat mai multe puncte prost înţelese. Mai întâi, faptul că numele „turanic” pentru turco-mongoli este o confuzie anacronică şi acela că termenul s-ar putea referi mai degrabă la complexul cultural indo-european. În al doilea rând, că umanismul, nu creştinismul, este total străin de spiritualitatea originară indo-europeană. În al treilea rând, că de aici rezultă că ultima expresie sexuală a spiritualităţii umaniste este străină de asemenea de spiritualitatea indo-europeană.
1 http://www.zeno.org/Philosophie/M/Spengler,+Oswald/Fr%C3%BChzeit+der+Weltgeschichte.+Fragmente+aus+dem+Nachlass
Pingback: Adevăratul Turan: confuzii şi clarificări | FrontPress.ro