Eu nu sunt feministă

Magda Bistriceanu Simian 25 octombrie 2014 2 Comentarii

Eu nu sunt feministă. Sunt femeie, vârstă de început de deșteptare (adică undeva pe la mijloc), heterosexuală, mamă și îngrijitoare de copii, muncitoare pe cont propriu cu normă dublă (în casă și în afara casei) și salariu simplu (în afara casei). Dar nu sunt feministă și o să vă explic de ce.

Un timp destul de îndelungat am lucrat alături de salariate și patroni ai sexului. Nu am fost chiar pe foaia lor de plată, dar să zicem că eu eram veriga de legătură între ei și autoritățile locale care încercau să facă respectată legea, să ferească de văduvie nevestele șoferilor temerari care se lăsau ademeniți de fetele postate pe marginea șoselelor tocmai la răspântiile cele mai periculoase și eventual să mai strângă câte o dijmă pentru viitoarele opere de caritate socială. Așa se face că am împărțit bănci, cafea și necazuri cu prostituatele și cu stăpânii lor. Eu eram tipica mironosiță cu facultate care se făcea că nu înțelege stringența meseriei celei mai vechi din lume dar o accepta ca rău necesar pentru binele societății (mai ales masculine). Am cunoscut așadar persoane tinere, foarte tinere, mai puțin tinere și chiar foarte puțin tinere, care profesau din felurite și complicate motive. Evident că cel mai important era cel economic. Posibilitatea de a câștiga un ban relativ ușor este un magnet puternic. Șomajul, crizele economice, lipsa de educație, pierderea identității și a scării de valori, destrămarea familiilor, iluzia că „odată și odată, o să ajung eu și dansatoare, sau poate chiar cântăreață, din alea care câștigă milioane și milioane și nu trebuie decât să arate un piept sau o coapsă ca să fie plătite…”, toate sunt factori de involuție de la copile normale la sclave ale sexului. Unele povesteau despre copii rămași în grija unei bunici care avea o nevoie nepotolită de bani. Altele, de logodnici ghinioniști, săracii, care nu găseau de lucru (deocamdată…). Câteva, de datorii imense pentru a veni în Occident, acolo unde umblă câinii cu covrigii în coadă și unde aflaseră ele că ar fi muuult de lucru, mai ales ca dansatoare sau chelnerițe, dar fără altceva, că noi dacă știam ce vor ei sigur nu veneam, că suntem fete serioase, da’ ce crezi mata… Am întâlnit vreo două, mai coapte, care m-au lămurit, printre fardurile stridente ce nu ascundeau vânătăile sau lipsa câtorva dinți, că lor le place ce fac, și logodnicului îi place și lui, și așa speră să iasă la pensie, cu economiile pe care le fac acum, bani ușori și siguri, care nu țin seama de crize și alte chestii minore.

Ce m-a uimit însă au fost niște fetișcane sub optsprezece ani (nu vroiau să spună cât aveau, ca să nu intre la belea și mai mare și patronii lor să piardă bunătatea de marfă proaspătă abia importată), îmbrăcate în treninguri soioase, nepieptănate, cu cearcăne la ochi și în papuci de plajă. La început nu aveau încredere nici în mine, erau bine instruite să nu deschidă gura afară din bordel (sau din mașina clientului), sfioase dar încercând să braveze, să ne ia peste picior, pe mine, pe polițiști și pe funcționarii de la tribunal. Pentru că așteptările din holurile judecătoriilor sunt atât de dilatate, acuzații, traducătorii, gardienii și chiar și unii avocați, minune!, ajung la momente emoționante de apropiere fizică, presărate cu miros de transpirație și confesiuni intime. Fetele astea (le-am revăzut vreme de câteva luni, pentru că judecata nu avansa, nu aveau martori, iar poliția nu avea nici un succes să le convingă că dacă declară împotriva mafioților de carne vie vor primi drept de azil, dacă ar mai fi scăpat întregi când ieșeau din sală) mi-au spus o chestie pe care nu cred că mai reușesc s-o uit vreodată:

–Știți cât e de greu să stai în fiecare zi vreme de opt ore cocoțată pe tocuri de douăzeci de centimetri, în pantofi strâmți pe care nu ai voie să ți-i dai jos deloc-deloc?

Nu se plângeau de nimic altceva: faptul că nu dispuneau de propriile pașapoarte, că li se dădeau bani exact cât să-și ia o prăjitură, ca la copii, că erau bătute cu cel mai mic pretext, că erau amenințate cu moartea copiilor sau părinților din țară, că erau transportate ca animalele, că nu aveau voie să iasă singure pe stradă, toate astea erau neînsemnate, era ceva normal, că „doar ne vedeți, ce am fi noi în stare să facem singure? Noi suntem fără școală, vai de capul nostru, nu găsim nimic de lucru, doamnă, și acum nu ne mai putem întoarce acasă fără bani, că ce-ar zice lumea?” Una după alta, mi-au arătat picioarele mici, în șlapi de plastic ieftin, înroșite, pline de bășici, umflate, crăpate, picioare de femei bătrâne, și de atunci nu pot să evit imaginea asta de câte ori aud vorbindu-se despre prostituate.

Știu că soluția nu este scoaterea lor în afara legii, știu că asta ar fi numai ipocrizia societății care nu vrea să vadă răul lângă casă dar nu-i pasă dacă răul se face în spatele casei. Ilegalizarea negoțului cu sex ar duce la nenorociri și mai mari, la ignorarea celor ajunse acolo, pe diferite căi, ar duce la crime și torturi fără pedeapsă posibilă din lipsă de victime, ființe scoase din existență, moarte în viață. Se spune (de către cei care argumentează necesitatea sexului pe bani) că până și crimele s-ar multiplica, bărbații forțați să-și controleze apetitul sexual ar cădea în, vai!, teribile boli psihice care i-ar transforma în asasini, torționari, violatori, maniaci depresivi, alcoolici, drogdependenți, și toate astea s-ar revărsa pe capul bietelor neveste, care nu ar mai avea alternativa curvelor. Mă întreb însă, cu tot respectul pentru nevoile bazice ale corpului masculin, câte femei au sucombat datorită lipsei de tandrețe, de mângâieri, de vorbe bune, de o privire, de un ajutor, nevoi la fel de bazice – cred eu, ca femeie heterosexuală și autonomă – și s-au transformat în monștri ai societății. Pentru că știți ce, iubiți tovarăși de viață, și noi, femeile, avem nevoie de contact fizic, poate nu exact în aceeași formă, nici în același ritm, nici cu aceeași frecvență, dar totuși contact fizic, o îmbrățișare, un sărut, o strângere de braț, o mângâiere pe cap. Și poate atunci nu ar mai fi nevoie să pierdeți timp și bani căutând alte femei sau să vă îmbolnăviți psihic.

Sunt și persoane care justifică existența sexului pe bani pe baza dorinței femeilor de a domina bărbații și, implicit, lumea. Aceștia spun – dar de ce mi se pare oare atât de cunoscută pledoaria? – că iată, femeilor le place sexul, le place puterea, le plac banii, de aceea hotărăsc, de bună voie și nesilite de nimeni, nici de societate, nici de mafioți, nici de sărăcie, nici de ignoranță, să-și pună corpul la mezat. Aceste femei nu vor să muncească, nu vor să aibă program de lucru și nu vor să depindă de un singur bărbat. Sunt niște boieroaice. Tot aceștia mai zic că numitele femei sunt mai puțin rele (introducând un criteriu de valoare extrem de obiectiv) decât cele care storc banii bărbaților muncitori și inocenți dându-le sex în schimbul contractului de căsătorie. Când aud aceste sofisme zău că îmi vine să mă fac feministă…

Polemica despre sex ca marfă e veche de când lumea. Nu cred că se va termina înainte ca Aldous Huxley să reînvie într-o viitoare Brave New World. După societățile matriarhale au urmat cele patriarhale. Fiecare a rezolvat într-un fel concret și diferit spinoasa problemă. Dar acum parcă trăim într-un început de ceva, poate nu o New World, dar poate ceva mai bun ca ce a fost înainte. Acum parcă ne străduim, majoritatea, să nu mai fim nici matriarhali, nici patriarhali. Ne străduim să învățăm, să ne instruim, să ne formăm și să formăm o lume mai bună și mai dreaptă. De aceea eu nu sunt feministă, nu pot fi feministă. Nu pot să trec în cealaltă extremă, să susțin că femeile ar trebui să conducă tractoarele iar bărbații să lucreze în bordele sau să stea la bucătărie. Între femei și bărbați există diferențe fiziologice pe care nu le putem ignora, oricât am vrea. Unei femei nu o să-i crească bicepșii sau mustața numai pentru că se declară feministă. Și nici nu-i trebuie. Pentru că dincolo de diferențele fizice există un suflet și o minte care, cu mici excepții, sunt foarte asemănătoare. Pentru că visele, speranțele, fricile, frustrările, nevoile sunt aceleași. Încercați să vedeți, să întrebați, să ascultați, să simțiți, să dialogați. Deschideți ochii și urechile. Nu avem nevoie de picioare de copil strivite în pantofi cu tocuri de douăzeci de centimetri. Ochii lor sunt mult mai frumoși.